Puşa Roth: «Aş vrea să fiu un om care minte cât mai puţin!»

– Doamnă Puşa Roth, din 1990 lucraţi la Radiodifuziunea Romană. V-aţi format ca jurnalist radio la Antena Bucureştilor, iar afirmarea dumneavoastră s-a produs la Radio România Actualităţi. Cu ce emisiune aţi pornit la drum, aici?

– Aş vrea să încep prin a vă spune că, înainte de a veni la Radio, mi-am încercat norocul la Televiziune, la emisiunea Viaţa spirituală. M-am gândit că locul meu nu poate fi în Televiziune şi atunci am venit la Radio. Am lucrat la Antena Bucureştilor o perioadă de timp, apoi, printr-o întâmplare fericită a existenţei mele, am început colaborarea la emisiunea Noapte albastră. Când m-am mutat definitiv la România Actualităţi, prima emisiune pe care ani realizat-o a fost Ora românilor de pretutindeni, propusă de Valeriu Dăescu şi Carol Mălinescu. Această emisiune am realizat-o ani buni, însă, la două luni după debutul meu la România Actualităţi, am intrat în echipa Matinal.

– Ce au însemnat cei 6 ani în care aţi făcut parte din echipa Matinal, coordonată de Paul Grigoriu?

– Au însemnat!

– Sunteţi autoarea multor ediţii ale emisiunii Cum vă place, care între timp a devenit Destine şi pasiuni, emisiune care, datorită prezenţei în studio a unor prestigioşi invitaţi, a condus, după cum am înţeles, la coagularea volumului de debut Convorbiri comode…

– Sigur, m-am gândit să adun aproape toate interviurile difuzate la ceas de seară, la 21,03 şi să le aşez într-un volum pe care l-am numit, poate un pic în joacă, mai mult în serios, Convorbiri comode. Convorbirile de seară nu au fost – în opinia interlocutorilor, dar şi a criticii – deloc comode.

– A urmat apoi cel de-al doilea volum…

– Între apariţia celor două volume de interviuri a apărut şi primul meu volum de teatru. Am debutat ca dramaturg cu piesa Şambelan la viezuri, fantezie dramatică într-un singur act, după Pagini bizare de Urmuz. Este, cred, o combinaţie între ceea ce vede jurnalistul şi ceea ce simte dramaturgul pentru că viaţa este frumoasă numai în vis. Realitatea este cu totul alta. Şi m-am gândit că din antiproza lui Urmuz ar putea să iasă teatru. Am creat şi un personaj, Stamatida, care nu se regăseşte în cartea lui Urmuz şi am pus aceste personaje să se mişte aşa cum mi-am imaginat eu că ne mişcăm noi, în fiecare ceas. Am creat o familie Stamate, o familie pe care o putem găsi, dacă deschidem uşa oricărui apartament din ţara asta.

– Cum a ajuns pe scenă Şambelan la viezuri?

– După difuzarea piesei, a doua zi, m-am pomenit la Radio cu regizorul Constantin Dinischiotu, care a bătut imperativ din baston şi a spus: „Doresc textul.” I-am explicat maestrului că textul este scenariu radiofonic şi nu am scris varianta pentru scena de scândură. Domnia sa mi-a zis, scurt: „Nu mă interesează. Voi deschide stagiunea 1999 – 2000 cu Şambelan la viezuri”. Ceea ce s-a şi întâmplat. Piesa a fost pusă în scenă la Teatrul „Bacovia” din Bacău, împreună cu Societatea Română de Radiodifuziune, fiind jucată apoi şi pe scena Teatrului Odeon din Bucureşti în perioada festivalului de teatru. Nu în cadrul festivalului, ci în urma unei invitaţii făcute de acest teatru. Aş vrea să mai amintesc un proiect, al meu şi al lui CostinTuchilă, scenariul radiofonic Minai Eminescu – Veronica Micle. Replici, care a fost preluat şi de Teatrul Naţional din Bucureşti şi jucat la Sala „Marin Sorescu”.

– Cum se împacă jurnalistul cu dramaturgul?

– Jurnalistul este un om foarte serios. Aşa crede el, pentru că toată viaţa a luptat să fie un om foarte serios şi muncitor. El alege subiectele pentru dramaturg. Dramaturgul trebuie să pună hazul şi necazul la un loc şi aşa cred că a apărut teatrul pe care îl scriu.

– Despre proiectul început în 2004, construit pe ideea de a sintetiza o temă foarte frecventă în dramaturgia universală, ce puteţi să ne spuneţi?

– După Clasicii dramaturgiei universale, scenariu radiofonic realizat împreună cu Costin Tuchilă, ne-am gândit că pentru marii actori ai scenei româneşti, care au venit şi au dat glas atâtor personaje la Radio, am putea crea un proiect care să dea posibilitatea ca aceştia să-şi arate măiestria recunoscută, în recitaluri care să cuprindă câte cinci personaje din literatura lumii. L-am ales întâi pe Dan Condurache în Dramele puterii. A urmat apoi recitalul lui Horaţiu Mălăele – Slugi isteţe şi bufoni. Dorina Lazăr a creat personajele din Peţitoare şi cumetre, iar Delia Nartea şi Cristian Iacob au întruchipat Îndrăgostiţi în teatrul lumii.

– La Teatrul Naţional Radiofonic au fost puse în scenă câteva dintre piesele pe care le-aţi scris…

– Dacă nu visezi, nu poţi să faci nimic pe lumea asta. Între vis şi realitate nu există decât o poartă, o poartă extrem de fragilă şi, dacă nu treci de ea, rămâi numai în vis sau numai într-o realitate fără vis. Mă gândeam demult cum ar fi dacă aş auzi Duios Anastasia trecea de D. R. Popescu, într-o versiune pentru scena invizibilă? Şi a fost. În această piesă am pedalat mai mult pe inefabil, pentru că teatrul radiofonic oferă o singură dimensiune, cea auditivă. Însă o altă mare încercare a fost Mantaua. Să te apropii de această capodoperă, despre care Dostoievski spunea că „Noi toţi am ieşit din Mantaua lui Gogol”, a fost un act de mare îndrăzneală pentru mine. Critica a fost generoasă în ceea ce mă priveşte şi în ceea ce priveşte această versiune a capodoperei lui Gogol. Acum m-am apropiat de Lev Tolstoi şi am dramatizat celebra nuvelă Moartea lui Ivan Ilici. De fapt, dramatizare e un fel de a spune, pentru că în nuvela lui Tolstoi aproape că nu există dialog. Am încercat să fac dintr-o moarte, o viaţă.

– Aş vrea să vorbiţi acum şi despre piesele dumneavoastră.

– Am scris o piesă care a avut mare succes la critică şi la public, Roman de Bucureşti, ce va da şi titlul volumului meu de teatru, care va apărea în decembrie anul acesta. O altă piesă cuprinsă în acest volum este Ieri după Shakespeare sau Visul unui preşedinte.

– Oricare preşedinte poate să-şi imagineze că ar fi personajul din această piesă?

– Există un motto în care spun că orice asemănare cu realitatea este absolut întâmplătoare. O altă piesă este Ringhişpilul, în colaborare cu regizorul Leonard Popovici. Este o piesă al cărei subiect se petrece prin anul 1986. Facem un recurs la memorie şi istorie, întorcându-ne la acei ani pe care nu vrem să ni-i mai amintim, probabil nici unul dintre noi.

– V-aţi apropiat şi de lumea copilăriei?

– Am avut ca punct de plecare două basme ale lui Ioan Slavici, după care am realizat două scenarii radiofonice – Spaima zmeilor şi Limir împărat.

– De ce tocmai Slavici?

– Pentru că lucrarea mea de licenţă a fost axată pe personajul feminin din operele lui Slavici. Asta se întâmpla cu foarte mulţi ani în urmă. De ce m-am apropiat de lumea copilăriei? Pentru că vrem sau nu vrem, în sufletul nostru rămânem tot copii. Atâta timp cât părinţii trăiesc, poţi afirma că încă eşti copil.

– Să revenim la cărţile pe care le-aţi scris. În 2002 a apărut cartea Dincolo de curcubeu e lumea, care, ca şi cele două volume, Convorbiri comode, precum şi volumul de teatru Roman de Bucureşti, ce va apărea în luna decembrie, a fost subvenţionată de Ministerul Culturii şi Cultelor. Ce înseamnă dincolo de curcubeu?

– Experienţa mea extraordinară cu românii din lume s-a materializat în această carte, pe care am numit-o, simbolic, Dincolo de curcubeu e lumea. În «Argument» spun că această carte nu are nici început şi nici sfârşit. Este o carte deschisă, la care oricine şi oricând poate adăuga ceva. Ei, românii de pretutindeni, au fost motivul demersului meu, iar călătoria mea prin lume a fost, la rându-i, punct de plecare pentru paginile care „au suportat” greutatea unor experienţe, mărimea visului, dar şi realitatea unei lumi care nu este nici urâtă, nici frumoasă, ci este, pur şi simplu, lumea noastră.

– Ce vă doriţi în continuare de la viaţă?

– Atâta cât trăiesc nu pot decât să doresc, pentru că, în momentul în care nu doreşti să faci ceva, înseamnă că ai pus capăt viselor, speranţelor, durerilor şi tuturor sentimentelor care te fac om. Unul dintre visele mele va deveni realitate în decembrie când va apărea volumul de teatru, ce cuprinde şapte piese, dintre care două sunt inedite: Şambelan la viezuri, Roman de Bucureşti, Ringhişpilul, Duios Anastasia trecea, Mantaua, Ieri după Shakespeare şi Moartea lui Ivan Ilici. Sigur, omul cât trăieşte scrie sau îşi imaginează că scrie. Intenţionez ca în anul 2006 să scot un volum de proză scurtă, la care scriu de câţiva ani.

– Cu ce titlu?

– Cred că se va numi Femeia şi copacul. E un dialog al unei femei obişnuite cu un copac. Trebuie să ne gândim că prietenii ne ascultă atât cât vor, duşmanii atât cât pot, iar copacii ne ascultă oricât.

– Stau şi mă întreb, cine sunteţi de fapt dumneavoastră?

– Cred că aş vrea să fiu un Om. M-am străduit toată viaţa să fiu un om adevărat, care minte cât mai puţin, care iubeşte cât mai mult, care este sincer cu el şi cu ziua de mâine. Sigur, am dorit să fiu un bun jurnalist. Nu ştiu dacă am reuşit. Important este ce rămâne după tine şi ce rămâne în memoria celorlalţi, pentru că memoria colectivă este cea care te reţine sau nu. Am vrut să fiu un părinte adevărat. Am fost şi voi rămâne o mamă. Sunt la fel ca milioanele de mame care spun că puiul lor este cel mai frumos şi cel mai bun din lume. Am vrut să fiu o colegă cumsecade şi generoasă. Am vrut să fiu un prieten pentru cât mai mulţi. Pentru mine şi pentru familia mea, cred că sunt un Om. Vreau să rămân aşa cum sunt atât pentru ei, cât şi pentru ceilalţi care cred în mine. Pentru că dincolo de tot şi de toate, indiferent de succesele şi de insuccesele noastre, dacă nu ştim să fim oameni, măcar câteva ore pe zi, restul nu mai contează.

Monica Duţu

„Universul Radio, Radio România”,serie nouă, nr. 53 (453), 10 noiembrie 2005

În luna februarie 2010 ascultă pe eteatru.ro Şambelan la viezuri şi Ringhişpilul. Vezi pagina Program.

Puşa Roth: Teatrul viitorului

Am scris piese, am făcut dramatizări, adaptări pentru teatrul cu o singură dimensiune: radiofonic. Am debutat la Teatrul Naţional Radiofonic şi cred că aici m-am născut ca dramaturg. Am avut privilegiul să debutez şi pe scena de scândură în anul 1999.

Citeşte continuarea pe poveste-de-dragoste-wwweteatruro

Eminescu la Radio România

Se poate afirma fără teama de a greşi că anul Eminescu a început la Radio România în zorii zilei de 15 ianuarie 2000. Emisiunea cea mai populară a postului naţional, emisiunea care se bucură de cea mai mare audienţă, Matinal – Radio România Actualităţi – a îmbrăcat veşmântul unei ediţii speciale dedicate împlinirii a 150 de ani de la naşterea poetului. Realizatoarea acesteia, Puşa Roth, a gândit o emisiune cu caracter de eveniment, care a îmbinat informaţia la zi cu orizontul peren al gândirii poetice şi al meditaţiei filosofice eminesciene. Încă din primele minute, la ora 6, ascultătorul a fost captivat de un scurt fragment din Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii: Tudor Arghezi vorbind despre unicitatea geniului eminescian. Înregistrarea a fost reluată (integral) în ultima parte a emisiunii, înainte de ora 8, într-un grupaj in care i-am ascultat pe Perpessicius, Tudor Vianu, Mihail Sadoveanu, G. Călinescu evocându-l pe Eminescu. Inspirat, acest grupaj de caracterizări antologice era ilustrat cu Preludiul la unison de George Enescu. A fost momentul de vârf al Matinalului, creând, inclusiv pentru cunoscători, momente de rară emoţie.

Fiecare dintre rubrici a avut de altfel o culoare aparte, diferită de cea a ediţiilor obişnuite ale emisiunii. Astfel, sub genericul „Itinerar cultural”, corespondenţele din ţară erau prefaţate de citate – un vers sau două – din poezii eminesciene, potrivite în context, dovadă că şi o informaţie de un minut poate fi transformată în invitaţie la aflarea unei semnificaţii cu caracter general, că un fapt fie şi conjunctural ascunde un sens universal uman. Aceasta a fost intenţia realizatoarei ediţiei do sâmbătă 15 ianuarie a Matinalului, care a prefaţat şi intervenţiile unor personalităţi (printre ele, acad. Eugen Simion, pictorul Spiru Vergulescu, fizicianul Gheorghe Mateescu) cu maxime eminesciene. Am reţinut câteva dintre ele: „Gradul de civilizaţie al unui popor se măsoară după [...] aptitudinea de a supune puterile oarbe ale naturii, scopurilor omului. Cu cât omul e mai stăpân pe vânt, pe apă, pe abur, şi-şi face din ele slugi muncitoare, cu atât civilizaţia e mai înaltă”; „Legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât de la el însuşi”; „Moravurile fără legi pot totul, legea fără moravuri aproape nimic”. Pe lângă trecerile muzicale (am recunoscut pasaje de George Enescu, Sabin Drăgoi, Constantin Bobescu), am ascultat şi inspirate melodii de muzică uşoară pe versuri de Mihai Eminescu. Totul într-o emisiune echilibrată şi sensibilă, sprijinită cu profesionalism şi dăruire de echipa de tehnicieni.
[...] Remarcabilă a fost emisiunea Mihai Eminescu: lumea ca teatru, difuzată pe 30 ianuarie (Cultural), în seria „Clasicii dramuturgiei universale”. Autorii ei, Puşa Roth, Costin Tuchilă, Vasile Manta, au demonstrat o dată în plus importanţa acestui motiv între motive în opera eminesciană. „Lumea ca teatru” este o permanenţă tematică la Eminescu, de la poezie la publicistică. Selecţia din gazetăria politică, fragmentele de teatru incluse, poeziile recitate de mari actori, comentariile critice au fost reunite într-un montaj rafinat, justificând convingător ideea emisiunii.

„Renaşterea civilizaţiei rurale româneşti”, anul II, nr. 1-2 (4), ianuarie – iunie 2000, p. 178 – 179

George Enescu, Preludiu la unison din Suita nr. 1 în Do major pentru orchestră, op. 9. Orchestra Naţională de Tineret, dirijor: Cristian Mandeal

watch?v=CdDT-oioloA&feature=related

«Ieri după Shakespeare sau Visul unui preşedinte»

Astăzi, la ora 19,00, la Radio România Cultural, Teatrul Naţional Radiofonic vă invită să ascultaţi spectacolul Ieri după Shakespeare sau Visul unui preşedinte de Puşa Roth, în regia lui Mircea Albulescu.

În distribuţie: Mircea Albulescu, Tamara Buciuceanu, Sanda Toma, Coca Bloos, Mihai Dinvale, Armand Calotă, Andrei Ţârdea, Vlad Leaua, Andrei Bălaşa. Redactor: Costin Tuchilă. Regia de montaj: Radu Verdeş. Regia de studio: Janina Dicu. Muzica originală şi regia muzicală: George Marcu. Interpretează: Daniela Marinache (ţambal), Ştefan Marinache (vioară). Regia tehnică: Mihnea Chelaru. Producător: Domnica Ţundrea. Înregistrare din anul 2007. Spectacolul va fi difuzat în reluare sâmbătă 16 mai, la ora13,15, la Radio România Internaţional.

„Puşa Roth ne invită la un spectacol aproape total, în care manechine absurde, trăind fără obsesia morţii, stau faţă în faţă cu moartea eroului domnului Tolstoi, cu nebunia rusă şi cu emoţia religioasă în faţa adevărului – specifică Marelui Englez”, scria D. R. Popescu în prefaţa volumului de teatru al Puşei Roth, Roman de Bucureşti ( Editura Adam, Bucureşti, 2005).

Şambelan la viezuri, prima sa piesă, montată mai întâi la Teatrul Naţional Radiofonic, apoi la Teatrul „Bacovia” din Bacău în 1999, aducea pe scenă personajele bizare ale lui Urmuz într-un captivant exerciţiu de imaginaţie, creând o lume paralelă cu cea reală şi reuşind performanţa de a transforma ciudatul univers din Pagini bizare într-o ficţiune dramatică foarte coerentă.

Ringhişpilul, pus în undă în 2002, era o satiră care pornea de la un fapt real petrecut într-o comună din Ardeal în anii comunismului.

A urmat, la Teatrul Naţional Radiofonic, Roman de Bucureşti (2003), o comedie amară construită pe tema cuplului şi inspirată din realitatea cotidiană. Subtitlul ei, „comedie de moravuri la moment”, e într-o măsură explicit pentru intenţiile satirice ale Puşei Roth. Fina observaţie a societăţii contemporane, a comportamentelor, a clişeelor (inclusiv a celor lingvistice) este sprijinită de capacitatea autoarei de a crea tipuri vii prin situaţii, dar mai ales prin limbajul dramatic folosit cu virtuozitate.

Difuzată în premieră absolută în 29 aprilie 2007, Ieri după Shakespeare sau Visul unui preşedinte este la rândul ei o satiră care aduce în prim-plan un personaj exponenţial pentru psihologia şi moravurile contemporane. Între vis şi realitate, sau mai degrabă pradă unui coşmar, un preşedinte de concern amestecă reminiscenţe livreşti cu situaţii trăite zilnic, devenind când ridicol, când monstruos, într-o compoziţie dramatică admirabilă prin alternanţa de planuri şi construcţie – şi totodată şocantă prin neprevăzutul situaţiilor. Rămas târziu la serviciu, răsfoind o carte, Preşedintelui îi apar în faţa ochilor personaje din tragediile lui Shakespeare: Regele Lear, Kent, Bufonul, Hamlet, Marcellus, Horatio, Duhul. Situaţia insolită, aflată mereu la graniţa fragilă dintre halucinaţie şi realitate, dezvoltă intriga. Preşedintele, personaj contemporan în care se amestecă dorinţa de putere absolută şi suspiciunea faţă de subalterni, devenită la un moment dat paroxistică, este portretizat cu siguranţă atât prin monolog, procedeu folosit fără exces, cât şi prin dialog şi prin situaţiile de joc ciudate până la un punct, în care este pus:

„PREŞEDINTELE: Păi, dragă rege, dumneata umbli cu măscăricii? (Aparte.) Cred că fetele lui au avut dreptate: e bun de legat. (Tare.) Şi de ce, mă rog, îl plimbi după dumneata? (Aparte.) Nu-i destul că el însuşi e caraghioşenia întruchipată? (Tare.) De ce?

LEAR: E aghiotantul meu. Ce faci, amice?

BUFONUL: «Aş face mai bine dacă ţi-aş pune boneta mea de nebun.» (Aparte.) Regele meu şi-a găsit unul pe măsură. Doamne, ce haine caraghioase are!

PREŞEDINTELE: Cum îndrăzneşte piticul ăsta să te facă nebun? Zici că eşti rege! Eu l-aş pedepsi pe loc: i-aş lua treizeci la sută din salariu şi i-aş interzice să mai vorbească în public trei luni. Şi dacă e duşmănos, cele trei luni pot deveni trei ani. În fond, eu semnez.

LEAR: Păi, el e gura adevărului şi mai ştie şi multe vorbe de duh. El mă înveseleşte. Dar să ştii că-i sincer.

PREŞEDINTELE: Nu mă îndoiesc. (Aparte.) Până la urmă ăsta are dreptate. (Râde.) Ai mei, bufonii mei – ce-mi place! – se linguşesc şi sunt gata să sară în tabăra vecină, la o adică. (Tare.) Rege, zici că bufonul spune adevărul? Adevărul lui sau al dumneavoastră? Nu vă enervează adevărul ăsta, spus aşa când îi vine ăstuia la gură?

BUFONUL: «Adevărul e un dulău credincios pe care-l dai în bice afară…»

LEAR: «Ia seama la bici, pungaşule!»

PREŞEDINTELE (mirat): Ce faci, domnule, vrei să-l baţi? Păi nu ţi-e frică de ăia cu drepturile omului? Aşa i-aş mai trânti pe unii din preajma mea, dar… ce să mai vorbim? Apropo, ce faci dumneata cu cei care fură? Cum îi pedepseşti să nu te acuze la rândul lor? Unii mai ştiu câte ceva, alţii au mai pus mâna pe nişte acte. Trădători sunt la tot pasul. Până şi cei apropiaţi, dacă nu au caracter, şi mulţi nu au, te trădează. De altfel, toată lumea, sau aproape toată lumea, fură.”

Mircea Albulescu

Mircea Albulescu, care interpretează extraordinar rolul Preşedintelui, a realizat totodată o inspirată montare radiofonică a piesei Puşei Roth, de la concepţia de ansamblu şi distribuţie la ritmul spectacolului şi expresivitatea fiecărui detaliu. Pentru a justifica amestecul planurilor, ironia fină a autoarei dar şi accentele parodice, regizorul a recurs la un procedeu relativ inedit din unghi teatral-radiofonic, folosit aici eficient: „travestiul” – rolurile Lear, Kent, Bufonul sunt interpretate de Coca Bloos, Sanda Toma, Tamara Buciuceanu, alături de alte „surprize” regizorale, la rândul lor şocante, într-o construcţie artistică unitară, care serveşte pe deplin textul dramatic al Puşei Roth.

Tudor Cristian, Amos News, joi 14 mai 2009

Citeşte aici

Puşa Roth

Ieri după Shakespeare sau Visul unui preşedinte

Pusa Roth Ieri dupa Shakespeare sau Visul unui presedinte 2007 textul piesei

© Puşa Roth 2007

Ascultă în luna noiembrie 2009 Ieri după Shakespeare sau Visul unui Preşedinte pe www.eteatru.ro (v. pag. Program)

Ascultă interviul cu Mircea Albulescu pe eteatru.ro pagina Colecţii ?p=1501

Claude Monet, Irişi

Nicu Alifantis, Umbra

Puşa Roth despre «Duios Anastasia trecea»

Dacă ar mai fi existat în literatura română o a doua nuvelă de aceeaşi anvergură, cred că tot Duios Anastasia trecea aş fi ales. Pentru mine este o capodoperă. A fost o provocare şi mi-am zis că un text pot să-l fac singură, după capul şi asemănarea mea dar să te apropii de o capodoperă a literaturii române este un act de mare curaj. Am vrut să-mi încerc puterile cu această mare nuvelă a unui mare scriitor, poate cel mai mare în viaţă.
Eu am făcut cu totul altceva; ca şi în cazul unei traduceri, am „trădat” textul şi am făcut o piesă de teatru viabilă, care poate fi transferată în oricare univers. Cred că Duios Anastasia trecea aparţine literaturii universale şi, plecând de la acea premisă, am vrut să fac o piesă care să aparţină tuturor ascultătorilor, nu numai celor specializaţi.

Tudor Gheorghe, Ludmila

Reporter în studio. «Duios Anastasia trecea»

Notaţi-vă în agenda dumneavoastră datele următoare: 19 decembrie, ora 20.30, Radio România Actualităţi. Ei bine, la această oră veţi putea asculta în premieră extraordinară spectacolul de teatru radiofonic Duios Anastasia trecea, după nuvela lui D. R. Popescu, o dramatizare de Puşa Roth, în regia artistică a maestrului Cristian Munteanu.
Atenţie, se înregistrează!

Desigur, nu este primul şi cu siguranţă, nu va fi nici ultimul spectacol de teatru radiofonic pe care îl urmăriţi, doar că, de data aceasta, ne-am gândit să vă familiarizăm cu ce se întâmplă în studioul T1 al Radiodifuziunii, acolo unde se nasc piesele pe care le primiţi pe calea undelor.

Împreună cu colegul meu Mirel Toma, ne-am luat ustensilele – reportofonul şi camera digitală – şi ne-am strecurat în studio. Lampa roşie fiind aprinsă (ceea ce înseamnă „Atenţie, se înregistrează!”), am tras cu ochiul să vedem ce se întâmplă acolo.
Trebuie să vă spunem că înregistrarea unui spectacol este de fapt… un alt spectacol la fel de fascinant. În centrul atenţiei se află, bineînţeles, regizorul, care este ca un dirijor cântând cu… două orchestre: cea tehnică, să-i spunem aşa, care este sus în cabina de înregistrare, la pupitru, magnetofoane etc. şi cealaltă, orchestra artistică din studioul propriu-zis, adică actorii ce-şi rostesc replicile la microfon. Am aşteptat prima pauză pentru a culege câteva impresii „la cald” de la protagonişti.

Cristian Munteanu: Sunt la al şaselea sau al şaptelea spectacol după D. R. Popescu pe care îl regizez, şi pot spune că sunt îndrăgostit de dramaturgia lui şi de literatura lui în general, iar această mică bijuterie, care a fost făcută şi film, merita şi trebuia să fie făcută şi la Radio. Am încercat cu slabele mele posibilităţi regizorale să o pun în evidenţă cât pot eu de bine.

Ioana Calotă (Anastasia copil): Este textul cel mai frumos pe care l-am întâlnit aici, la Radio. Impresia pe care o am este aceea că e foarte ciudat, straniu şi în acelaşi timp greu, foarte greu. Chiar dacă am doar câteva replici de zis, personajul în sine este foarte complex. Şi a trebuit să sondez în mine latura aceasta mai stranie, care ţine puţin de moarte, de frică şi de curiozitate în acelaşi timp. De tot ce este uman, dar pe care nu vrem să ni-l recunoaştem şi nu prea vrem să-l sondăm în viaţa de zi cu zi. Lucrăm cu un regizor căruia chiar îi pasă, care vrea să fie bine şi pentru aceasta munceşte până când scoate de la actor ce trebuie. Şi îl apreciez foarte mult pentru acest lucru.

Virginia Mirea (Anastasia): Este un rol foarte greu şi foarte complex care solicită actorul. Duios Anastasia trecea este o piesă foarte frumoasă, o dramatizare bine lucrată şi mi-a făcut mare plăcere pentru că am înţeles că şi autorul a fost de acord cu alegerea mea în rolul acesta. Am putut să lucrez frumos, pe scurt spus. Eu cunosc bine atmosfera de aici, din studioul Radio, vin aici de ani buni şi mă simt ca casă. E o plăcere să mă întâlnesc cu colegi dragi din alte teatre, e o muncă frumoasă, nu e uşor, dar e plăcut.

Oana Ştefănescu (Cătărina): E o provocare; fiecare rol înseamnă ceva special pentru un actor, dar rămâne în primul rând o provocare. Este un text extraordinar, Cătărina este cea care o iniţiază uşor pe Anastasia, o învaţă, îi deschide orizonturile. E primul rol pe un text de D. R. Popescu, şi mă bucur că dl. Munteanu a avut încredere în mine, în noi. Sunt bucuroasă întotdeauna când am ocazia să lucrez cu domnia sa, în afară de faptul că e foarte sensibil, e şi un perfecţionist şi are fler, are nas.

Alexandru Jitea (Emil): Eu nu am mai fost demult la radio, de aceea m-am bucurat când am fost solicitat să particip la acest proiect. Teatrul la microfon este cu totul altceva, sunt alte mijloace pe care trebuie să le foloseşti. Indicaţiile regizorului sunt mult mai importante, de obicei e bine să te uiţi, aşa, tot timpul cu un ochi la el şi cu unul la text ca să vezi când trebuie să creşti vocea, ea fiind singurul mijloc de exprimare a tot ceea ce se întamplă în scenariu. Îmi place foarte mult să colaborez la Teatrul Radiofonic, e ca o joacă, mult mai bine ca în teatru, unde repeţi o lună şi jumătate la o piesă, aici în două, trei zile ai făcut piesa. Rolul meu este foarte frumos: un tânăr fricos, neavând curajul nici să iubească, nici să trăiască, nici să moară, care se ascunde după tatăl său tot timpul.

Reportaj de Bogdan Guţă şi Mirel Toma, „Universul radio”, serie nouă, nr. 4 (404), 25 noiembrie 2004, p. 14 – 15

Salcâmii, muzica: Tudor Gheorghe, versuri: Arhip Cibotariu

O dramatizare perfectă

Am citit cu plăcere o bucată a lui D.R. Popescu în care povestea cu talent despre cei trei prieteni: Şt. O. Iosif, Natalia Negru şi Dimitrie Anghel, apoi am vizionat câteva piese ale dramaturgului printre care şi O batistă în Dunăre, în regia lui Ion Cojar, cu Mariana Mihuţ, Raluca Zamfirescu, Ileana Stana Ionescu şi admirabila Rodica Popescu Bitănescu, gustându-i scriitura. Din această cauză am venit mânat de o mare curiozitate să audiez (alături de o serie de personalităţi invitate) la Centrul de Presă al Radiodifuziunii, nuvela Duios Anastasia trecea, dramatizată de Puşa Roth, admirabila slujitoare a Radiodifuziunii.

Cunoşteam nuvela întrucât am văzut filmul lui Alexandru Tatos având în rolurile principale pe Anda Onesa şi Amza Pellea, film bun şi interesant. Doamna Cătălina Buzoianu, director onorific al Teatrului Naţional Radiofonic, a prezentat interpretele prezente spunând câteva cuvinte despre proiectele viitoare. Autorul (ascultat de noi) ne-a povestit destul de emoţionat cum un sârb i-a relatat o întâmplare, dar experienţa acumulată de-a lungul anilor l-a făcut să miroasă subiectul senzaţional, mergând după el până în respectivul sat cu camionul, nu cu autobuzul şi nici cu limuzina. Şi a scris această nuvelă deosebită. Dramatizarea perfectă a făcut ca asistenţa să participe activ la întreaga desfăşurare. Cea mai importantă artistă de la Teatrul de Comedie, Virginia Mirea, a deţinut rolul principal. Bine aleasă această actriţă care ne surprinde cu noi şi diverse faţete ale talentului ei. Regizorul Cristian Munteanu, un perfecţionist în materie, a alăturat Virginiei Mirea pe Mircea Albulescu, Oana Ştefănescu, Alexandru Jitea, Julieta Strâmbeanu. Colegul nostru Costin Tuchilă, iubitor al teatrului, a fost şi dânsul la înălţimea cu care ne-a obişnuit.
Într-un sat de graniţă este reactualizat mitul Antigonei: învăţătoarea Anastasia doreşte să îngroape un mort diversionist stârnind un puternic conflict. Foarte frumos a vorbit domnul Ion Brad, impresionat, ca noi toţi, de această dramă, pe care am ascultat-o în avanpremieră, căci premiera a avut loc duminică, 19 decembrie, la ora 20,30, pe România Actualităţi.
Interesant ce spune acad. Eugen Simion despre scrisul lui D.R. Popescu: „Formula literară a lui D.R. Popescu asociază, de regulă, trei elemente: gustul pentru mister şi spectaculos, o intrigă bogată şi, instalat în inima notaţiei realiste, poeticul, manifestat în preferinţa pentru simboluri”.

Ar trebui chiar mai multe audiţii de acest fel, pentru că teatrul la microfon este teatrul cu cei mai mulţi spectatori. Teatrul radiofonic se află în mâini bune, căci marea regizoare Cătălina Buzoianu se dăruie pasiunii sale care e teatrul. D. R. Popescu împreună cu doamna Puşa Roth au făcut ca această piesă să ajungă „duios” la ascultători.

Mihai Petrovici, „Cronica Română”, miercuri 22 decembrie 2004

Citeşte aici

Puşa Roth

Duios Anastasia trecea, dramatizare după nuvela lui D. R. Popescu

Pusa Roth Duios Anastasia trecea dramatizare dupa nuvela lui  D R Popescu textul piesei

© Puşa Roth

Ascultă în luna noiembrie 2009 Duios Anastasia trecea pe www.eteatru.ro (v. pag. Program)

Un basm neconvenţional: «Spaima zmeilor» de Puşa Roth

Teatrul Naţional Radiofonic prezintă în fiecare duminică, la ora 9.00, pe postul România Actualităţi, piese pentru copii şi adolescenţi, continuând o tradiţie strălucită. Repertoriul bogat, diversitatea de stiluri, abordarea unor scriitori clasici din literatura de gen dar şi a lucrărilor unor autori contemporani reprezintă o modalitate sigură de a-i atrage spre teatru pe cei mai mici ascultători.
Funcţia educativă, formarea gustului artistic într-o lume din ce în ce mai puţin preocupată de acest aspect fundamental, invadată de kitsch, sunt cerinţe îndeplinite exemplar de redacţia de specialitate a Radiodifuziunii. Este notabil faptul că această preocupare se bucură de atenţia cuvenită, audienţa fiind, din câte ştim, ridicată. Cu atât mai mult cu cât teatrul radiofonic reuneşte actori de primă mărime şi are posibilitatea de a realiza montări remarcabile.
Spectacolul modern a părăsit formula tradiţională cu povestitor sau comentator al acţiunii, naraţiunea dramatizată, ceea ce nu înseamnă că accesibilitatea lui în raport cu publicul-ţintă este mai redusă. Recent, am ascultat în premiera scenariul Puşei Roth după basmul lui Ioan Slavici, Spaima zmeilor.
Textul este o interpretare dramatică foarte convingătoare a poveştii fantastice publicate de Slavici în Calendarul Minervei pe anul 1909, o piesă de teatru construită ireproşabil, modern, egală în expresivitate cu modelul sau. Puşa Roth este autoarea unor piese care au reprezentat succese deosebite ale teatrului radiofonic în ultimul ani: Şambelan la viezuri după Pagini bizare de Urmuz, jucată şi pe scenă, la Teatrul Bacovia din Bacău, Roman de Bucureşti, Ringhişpilul (în colaborare cu Leonard Popovici), Mantaua, dramatizare a nuvelei lui Gogol ş.a.
Urmând cu fidelitate amestecul ingenios dintre planul real şi cel fantastic dar şi particularităţile de viziune şi stil ale scriitorului, Puşa Roth a construit această piesă de teatru individualizând pregnant personajele unui basm neconvenţional şi transformându-le în caractere. Fantasticul, elementele supranaturale nu sunt în această poveste clasică din literatura română decât un alt mod de a percepe realitatea, o proiecţie a dorinţei şi, într-un fel, o alegorie socială.
Doi ţărani săraci, Ion şi Maria, se roagă sa aibă un copil. Domnul le dăruieşte câte unul pentru fiecare rugăminte. Convenţia basmului este umanizată, socializată. Între planul sacru şi cel profan diferenţa nu e semnificativă, la fel cum personajele fantastice, zmeii şi „tărâmul celălalt” repetă psihologia ţărănească, semănând până la amănunt cu civilizaţia rurală arhaică. Zmeii par, în viziunea dramaturgului, un fel de „prostul satului”. Ţăranul isteţ îi ridiculizează echilibrând ordinea morală şi socială. Dumnezeu este un bătrân sfătos, care vorbeşte rar, cu ton bonom. Mama zmeilor nu e decât o zgripţuroaică hoaţă, căreia trucurile îi sunt repede dezvăluite.
Identitatea acestei lumi, trecerea subtilă de la planul real la cel fantastic, atmosfera specifică a satului şi „copia” lui, tărâmul de dincolo, au fost conturate foarte expresiv, cu relief stilistic de regizorul artistic Vasile Manta şi regizorul muzical Mihnea Chelaru.

Nicolae Grigorescu, Car cu boi

A rezultat un spectacol plin de nerv şi culoare, de nuanţe fixate cu îndemânare, condus cu o logică teatrală impecabilă şi beneficiind de un joc actoricesc excelent. În rolul lui Ion, Mihai Constantin a creat un personaj veridic, bine individualizat, trecând cu uşurinţă de la o situaţie la alta.
Fără nici o exagerare în ton, Constantin Codrescu s-a impus prin ritmul şi timbrul vorbirii, atât de potrivite rolului lui Dumnezeu, aşa cum este el conceput în versiunea dramatică a prozei lui Slavici. Deşi tipologia lor este comună, în rolurile lor trei zmei Gelu Niţu, Eugen Cristea, Mircea Constantinescu au nuanţat subtil, cu diferenţe de efect, acelea care fac ca personajele să se reţină. Virginia Mirea (Maria) şi Jeanine Stavarache (Mama zmeilor) au subliniat plastic caracterul personajelor, la reuşita spectacolului contribuind şi vocile de copii folosite eficient de regizor.

C. Eugen, „Cronica Română”, miercuri 24 noiembrie 2004

Ascultă în luna noiembrie 2009 Spaima zmeilor pe www.eteatru.ro (v. pag. Program)

***

Puşa Roth, Limir-Împărat, scenariu radiofonic după un basm de Ioan Slavici, 2005

pusa roth limir-imparat scenariu radiofonic dupa un basm de ioan slavici

© pusa roth

Ascultă în luna noiembrie 2009 Limir-Împărat pe www.eteatru.ro (v. pag. Program)

Vincent van Gogh, Irişi

«Mantaua», dramatizare de Puşa Roth după nuvela lui N. V. Gogol

Am meditat adesea, eu şi alţii, la propoziţia lui Dostoievski: „Noi toţi am ieşit din Mantaua lui Gogol.” Rostită cu plecăciune, ea sugerează că această nuvelă publicată în 1842, la care Gogol a lucrat timp îndelungat, între 1839 – 1841, reprezintă o descoperire făcută mult înaintea naturaliştilor şi a modernilor: „adâncimea abisală a umilinţei”. Dostoievski demonstra prin opera sa că oamenii simpli, cenuşii, confundabili au psihologie abisală. Înaintea lui, „Gogol este poetul suprem al umilinţei. Reprezentarea ei prezintă o armătură atât de «concretă», încât atinge limita suportabilă.” (Lucian Raicu, Gogol sau fantasticul banalităţii, 1974).
Drama măruntului funcţionar Akaki Akakievici Başmacikin, „omul-muscă”, dobândeşte o profunzime uimitoare în finalul fantastic, când „demonul deriziunii” se răzbună. Stafia lui Akaki nu-şi găseşte liniştea decât atunci când pune mâna pe mantaua „persoanei însemnate”, care, în viaţă, îl umilise pe funcţionarul Akaki. Gradaţia psihologică din Mantaua, transformările personajului, elocvenţa fiecărui detaliu, felul în care se dezvoltă stilul umil inventat de Gogol, „obsesia nulităţii” merită o analiză mult mai amplă decât o pot face eu acum, aici.

Dramatizarea acestei capodopere este, fără îndoială, o probă de foc, căci dialogul e sumar, esenţial în Mantaua rămânând discursul auctorial, cu lanţul său de descrieri, în care fiecare nuanţă e semnificativă şi are reverberaţie în plan psihologic. Puşa Roth a trecut cu succes proba confruntării cu capodopera lui Gogol, oferind o excelentă dramatizare radiofonică, după ce în 2000 realizase o adaptare a pieselor scurte ale scriitorului rus, cu titlul Scene din viaţa lumii mari (Dimineaţa unui om ocupat, Procesul, Fragment, „rama” spectacolului fiind monologul Autorului din piesa La ieşirea din teatru, după reprezentarea unei comedii noi).
Orice dramatizare este o recreare a textului, o operă de imaginaţie în raport cu textul respectiv. Şi aici încep marile probleme: cât şi cum să te îndepărtezi de textul în proză fără a pierde nimic din substanţa lui, din atmosferă, dându-i însă coerenţă dramatică şi, în cazul special al Mantalei, creând personaje din simple referinţe, aşa cum se întâmplă cu bătrâna gazdă a lui Akaki, botezată inspirat Agapia Vasilievna şi cu cei patru funcţionari. Apoi, o dramatizare este, într-un fel, şi un exerciţiu hermeneutic. Veţi observa ascultând piesa scrisă de Puşa Roth şi montată cu măiestrie de Cristian Munteanu câtă consistenţă teatrală au personajele din Mantaua, câtă culoare se desprinde din evoluţia lor, din atmosfera tipic rusească, la reliefarea căreia contribuie din plin muzica lui George Marcu şi efectele imaginate de regizorul tehnic Mihnea Chelaru. Veţi remarca abilitatea cu care este evitată capcana, posibilă, a lungilor monoloage ale lui Akaki. Dacă ele ar fi fost exagerate, ritmul piesei ar fi trenat.
Cristian Munteanu a construit acest spectacol sesizând perfect trecerile de la o stare psihologică la alta, gradaţia lor, particularităţile stilistice ale lui Gogol, atât de bine păstrate în dramatizarea Puşei Roth. Obsesia frigului, tema omului-muscă, derizoriul, transformarea abulicului Akaki, avalanşa catastrofică din final, cu modificările psihologice ale celorlalte personaje sunt câteva dintre elementele de construcţie în Mantaua, în care veţi asculta admirabile interpretări actoriceşti: Virgil Ogăşanu (Akaki), tulburător, complex, cu nuanţele psihologice cele mai adecvate, Tamara Buciuceanu, într-un minunat rol de compoziţie (Agapia), Dan Condurache (Al treilea funcţionar), cu o expresie atât de plastică, Mircea Albulescu în rolul croitorului Petrovici, compus cu tehnică de înaltă clasă, Alexandru Repan, Petre Lupu, Mircea Constantinescu, Petre Moraru, Virginia Mirea, Julieta Strâmbeanu, Ion Chelaru, Papil Panduru.

Costin Tuchilă, „Radio România”, nr. 261, 2 – 8 februarie 2004, p. 9

Data difuzării în premieră: 8 februarie 2004, ora 20,30, Radio România Actualităţi