Mihail Sadoveanu

Pusa Roth - Dincolo de curcubeu e lumea

„Sărmana făptură omenească! E capabilă de toate relele, dar în ea se găseşte şi comoara binelui.”

„Merită laudă orice faptă bună mai ales în ordinea morală.”

„Dacă prostia ar produce suferinţă, sunt oameni care ar trebui să umble urlând de durere.”

Mihail Sadoveanu

„Ca și poezia lui Eminescu, proza lui Sadoveanu atinge fondul cel mai adânc al specificității noastre.”

G. Călinescu

Alegerea mea de a scrie despre Sadoveanu are la bază o pornire aproape sentimentală. L-am ascultat de curând recitând Sara pe deal, cunoscuta creație emineasciană și am ajuns la concluzia că Sadoveanu a adăugat acestei poezii culoarea unică a unei lumi pe care o cunoștea și pe care a descris-o în lucrările sale. De altfel, chiar în discursul de la Academia Română scriitorul mărturisea că „țăranul român a fost principalul meu erou”. Despre opera sadoveniană s-a scris mult, părerile criticilor scoțând în evidență punctele forte ale creației sale…

Vezi articol original 87 de cuvinte mai mult

Anunțuri

Eseu despre fericire

renoir-pictura

 

Lumea modernă este tentată să măsoare tot şi toate, de la simple lucruri până la sentimente. Măsurăm audienţe, măsurăm sau cântărim averi, prietenii, amoruri, necazuri, punem în balanţa imaginară tot ce ne înconjoară, dar şi viaţa noastră cu toate împlinirile şi neîmplinirile ei. Eu nu cred că firii umane îi pot fi ataşate criterii după care se măsoară fericirea, pentru că suntem oameni şi tot ceea ce este omenesc nu ne este străin. Eu cred că orice fel de criterii sunt ideale sau idealiste, pentru că viaţa nu este un turn de fildeş şi noi nu suntem îngeri. Nu cred în fericirea absolută pentru că ea este, cred eu, apanajul îngerilor. Or, omul fericit, deplin fericit ar trebui să aibă aripi, să aibă două inimi, cu una să fie om şi cu cealaltă întrupare divină. Dacă ar fi să aplic criterii cu ajutorul cărora să măsor fericirea, cu câteva excepţii, n-aş mai fi om, ci umbră. Până la urmă ce este fericirea? Este o stare sufletească perfectă aplicată peste imperfecţiunile noastre. Ar trebui să nu ne doară nimic, să nu ne deranjeze nimic, să nu ne gândim decât la la noi înşine, să nu ne lipsească nimic etc. Dacă judecăm fericirea ca o bucurie, şi acum mă refer doar la mine, da, sunt uneori fericită. Eşti fericit dacă ai lângă tine jumătatea perfectă, dar există această jumătate? Există, slavă Domnului, un strop de iubire, unul de înţelegere, de convieţuire înţeleaptă, de obişnuinţă, dar ele nu sunt suma fericirii absolute. Ca om ai momente de fericire atunci când vine un copil, dacă ai hotărât ca cineva să-ţi urmeze, copilul fiind continuarea ta pământeană, dar apariţia lui mai înseamnă griji, nevoi, dorinţe, alături de imensa bucurie de a-l vedea crescând lângă tine. Da, poate aceasta este fericirea, sigur aceasta este fericirea, împlinirea sufletească a unui om, deşi mulţi nu înţeleg asta şi se hărţuiesc prin tribunale pentru ca puiul de om să aibă identitate, să fie recunoscut şi apărat. Copilul, după părerea mea, este cel mai frumos dar al vieţii, este parte din tine, carnea ta, inima ta, eşti tu, chiar tu, într-o altă dimensiune, într-o altă existenţă, într-un alt trup. Sigur, există excepţii, prea multe excepţii, dureroase excepţii, când copilul este o povară, o greşeală, o ruşine, dar acestea trebuie asumate, pentru că o viaţă nu este o consumabilă. Este plină lumea de copii fără părinţi, de copii fără identitate, de copii aruncaţi la coşul de gunoi, de copii ucişi de propriile mame sau taţi, dar aceştia nu pot fi consideraţi oameni, ci greşeli ale naturii, rebuturi.

Emile-Vernon-primavara

 

Fericirea este o stare şi omul are nevoie să ştie că este fericit, şi pentru asta s-a inventat, poate, cuvântul acesta magic. Ai un palat în care locuieşti, ai maşini, iahturi, avion, conturi în bancă? Atunci oamenii spun că acela e fericit, pentru că toţi dorim ceva mai mult. Dar noi suntem egali, suntem identici? Nici egali, nici identici. Bucuria de a fi pe acest pământ, indiferent de starea fizică, de statut, aceasta poate fi fericirea supremă. „Trăiesc, deci exist!”, acesta este punctul zero al demersului nostru pe acest pământ. Dacă toţi am fi egali ar fi o mare tristeţe, pentru că dorinţa de depăşire, invidia sau chiar ura, în limitele constructive, înseamnă autodepăşire, înseamnă muncă, dorinţă de mai bine şi nicidecum „să moară şi capra vecinului”. Numai Dumnezeu, în marea lui generozitate, iubeşte fără patimă, fără ură, fără ranchiună, căci el este Tatăl, el ne-a dăruit viaţa. Noi, ceilalţi, muritorii, avem la un loc toate calităţile dar şi toate defectele pământeşti, şi aşa construim parte din fericirea noastră efemeră. Mai avem nevoie de criterii, de măsurători absurde uneori ca să măsurăm clipa? Până la urmă viaţa e ca ploaia de vară, vine când nici nu te aştepţi şi se opreşte fără să-ţi dai seama.

Pușa Roth

Palma

 

Palma este chiar o palmă de pământ înconjurată de apele limpezi ale Mării Mediterane. Am ajuns seara pe aeroportul din Palma de Mallorca, imens și modern, înconjurat de palmieri, dar nu acesta a fost spectacolul cu care am început vizita. Am pornit în această călătorie cu avionul, evident, și nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că toți cei care au ales această destinație au sărit din autobuzul care ne-a dus pe pistă și s-au îmbulzit pe scara avionului. M-am și ne-am legănat, între ghilimele, pe scară, până când am pătruns în interiorul aeronavei. Aici a început altă nebunie: bătălia pe scaune, deși erau suficiente, adică mai multe decât numărul pasagerilor. Fiindcă pe bilete nu se precizează locul, toți au alergat ca și cum era sfârșitul lumii. Echipajul dădea semne că e obișnuit cu asemenea scene, dar, politicos, saluta fiecare pasager sau așa ar fi fost normal, dacă am fi intrat în liniște. Mi-am adus aminte de ratele de la autogări de pe vremuri, când se înghesuiau, se călcau în picoare, călcau pe papornițe ca să găsească un loc și dacă se putea, cât mai în față. În timpul zborului au tăbărât pe mâncare, ronțăind tot ce se putea ronțăi, cu o foame contagioasă. La finalul călătoriei hoarda cea grăbită a fost oprită de echipaj pentru că s-a ieșit prin burduf, direct în aeroport și nu la autobuz, pe pistă, la altă alergatură, de data asta după scaune. Atâta grabă aproape grosolană nu-și avea rostul, zic eu, fiindcă majoritatea venise la plajă, în concediu. Or, zborul cu avionul ar fi fost un bun prilej de relaxare, de meditație, mai ales că acolo sus, printre nori, priveliștea era uluitoare, dumnezeiesc de frumoasă. Dar cine să-și arunce privirea prin hublou, când erau atâtea de mâncat, de râs, de povestit!?

Pușa Roth, iunie 2013

avion palma de mallorca

Nume și caractere

Pusa Roth - Dincolo de curcubeu e lumea

Înaintea lui Caragiale, Alecsandri a reuşit să ridiculizeze o întreagă societate aflată în convulsiile transformărilor, exploatând pestriţ resursele cunoscute ale comicului de situaţii şi de limbaj. • Într-o literatură care abia se desprindea din colbul cronicilor şi din umbra studiului umanist, într-o literatură sufocată de traduceri şi adaptări, Alecsandri reuşea să dea teatrului specific, rigoare şi tonalitate. • Alecsandri a construit un purgatoriu de nume caricate, într-un exerciţiu de invenţie lexicală fără rival în epocă. • Teatrul este pentru Alecsandri şi pentru generaţia paşoptistă cea mai la îndemână gazetă.

Radio România Cultural

Emisiunea Vasile Alecsandri – nume și caractere, în seria Clasicii dramaturgiei universale, duminică, 25 decembrie 2011, ora 19.00. Realizatori: Pușa Roth, Costin Tuchilă, Vasile Manta. Înregistrare din 1998

Într-o jumătate de secol, Vasile Alecsandri a scris peste 50 de piese de teatru, însumând aproximativ 2000 de pagini. Inventarul, făcut cu precizie de Alexandru Piru, demonstrează accentul…

Vezi articol original 1.261 de cuvinte mai mult

Vara în pictură

Pusa Roth - Dincolo de curcubeu e lumea

Cu sau fără legătură cu ciclul agrarian al anotimpurilor, temă devenită universală, vara se răsfrânge în istoria picturii într-o varietate de imagini și interpretări, de la peisaj la alegorie, de la visare la capriciu. Cei vechi imaginau peisajul ca accesoriu al acțiunii umane, pictând rareori doar imagini ale naturii surprinse în diferite ipostaze. Sau dovedeau, tradițional, înclinația spre alegorie până la bizareriile pictorilor manieriști. Pentru flamandul Joos de Momper, Vara e o imagine a suferinței pricinuite de căldură. În seria celor patru anotimpuri, stranii „capete compuse” ale lui Arcimboldo, Vara este un răsfăț de legume și fructe proaspete dispuse pentru a redesena un profil uman. Cu unele excepții, pictorii secolului al XVIII-lea, chiar când se apleacă asupra peisajului, sunt, și ei, încă tributari picturii tematice în care natura continua să aibă valoare de decor. O emancipare a peisajului, contemplarea propriu-zisă a naturii, fără alte conotații, descoperirea plăcerii de a picta…

Vezi articol original 565 de cuvinte mai mult

Oameni mici și oameni mari, față-n față cu prostia

Când ești mic și prost, vrei să fii mare și deștept și să încerci să-i aiurești pe ceilalți, fiindcă din naștere ești mai mare și mai deștept. Acum, eu spun că fiecare om al planetei are doza lui de prostie, dar și cea de inteligență, și suntem șapte miliarde de suflete pe această planetă. Mă uit adesea pe Facebook și nu există minut în care un om să nu îl considere prost pe un altul, fie că îl cunoaște sau nu. Dacă face parte dintr-un grup de prieteni reali sau virtuali, când unuia i se pare că cineva a greșit sau chiar a greșit (toți greșim!), imediat este catalogat drept prost.

M-am gândit și m-am răsucit și iar m-am gândit dacă ar fi bine să atașez definiția dată de Dicționarul explicativ al limbii române, care are și exemple, necesare întru luminarea minților noastre, privitoare la acest cuvânt care ne definește pe toți. Fiindcă nu există oameni perfecți în toate, tot s-o găsi cineva să spună că ”ăla e un prost în materie de…” Așa că e mai bine să cuprind în acest așa-zis eseu (se va găsi cineva să spună că e prost, dar eu sper că altcineva îl va găsi util) aceste explicații oficiale ca să avem punct de sprijin, eu în a scrie, dvs. în a aproba sau a dezaproba. Ei, bine, pornim!

PROST, PROÁSTĂ, proști, proaste, adj., 1. (În opoziție cu deștept, inteligent) Lipsit de inteligență, fără minte, fără judecată; nepriceput. Ia, acum văd și eu că nu ești prost. CREANGĂ, P. 150. Nu-l cunosc… dar mi-a spus văru Leonil că-i prost de tot. ALECSANDRI, T. I 30. Apoi, știți dumneavoastră/ Că oaia este proastă/ Și că nădăjduiește/ Aceea ce dorește. ALEXANDRESCU, P. 127. ◊ Expr. A da în gropi de prost ce e = a fi nespus de prost, foarte prost. Oamenii p-atunci dădeau în gropi de proști ce erau. ISPIRESCU, U. 103. D-apoi, cum văd eu, tu numai nu dai în gropi de prost ce ești. CREANGĂ, P. 52. ◊ (Substantivat) La urma urmelor, unde nu-i dă și Trăsnea, cel urâcios, un pupoi fără veste. Căci la de-aceste mai tot prostul se pricepe. CREANGĂ, A. 98. M-am înșelat ca un prost, o înțăleg acum, deși cam târziu. ALECSANDRI, T. 1264. ◊ (Expr.) Un prost și jumătate = foarte prost. Așa-ți trebuie, dacă ești un prost și jumătate. ȘEZ. III 186. ♦ (Substantivat) Caraghios. Tu ai tras căruța la negustor și m-ai lăsat ca pe un prost în mijlocul drumului. PREDA, Î. 106. 2. (Învechit și arhaizant, în opoziție cu învățat) Lipsit de învățătură, neînvățat, ignorant. Era acolo o mulțime de oameni, și mai învățați și mai proști, care de care mai vorbăreți. SADOVEANU, E. 112. M-aș amesteca și eu, ca omul prost, de! începu Vasile Baciu. REBREANU, I. 71. Boierii ce zic că poporul e prost nu sunt și ei mai puțin proști și lipsiți de orice învățătură. BĂLCESCU, O. I 352. ◊ (Substantivat) Măi, proștilor, voi nu înțălegeți toate avantajele unei asemine reforme. ALECSANDRI, T. I 261. ♦ (În opoziție cu r a f i n a t) Lipsit de rafinament, naiv, simplu, neevoluat. După cum și norodul cel prost zice: vinul e bun și la bucurie și la scârbă. SADOVEANU, Z. C. 5. Cum ai putut crede că o proastă fețișoară mă va face să fiu necredincios acei ce singură împărățește în inima mea ? NEGRUZZI, S. I 22. 3. Din popor, de jos, de rând. Am încercat [condurul]… la femei de neam și la cele proaste, până și la roabe, și la nimeni nu s-a potrivit. ISPIRESCU, L. 307. Așa o fi, fetiță. Dar el e prea sărac, Și e de proastă viță, Măcar că ți-e pe plac. BOLLIAC, O. 86. ◊ (În trecut) Soldat prost= ostaș fără grad; soldat. Neam prost v. neam2. ◊ (Substantivat) Nu-i asculta pre niște proști, pre niște mojici. NEGRUZZI, S. I 155. 4. Obișnuit, comun. Un ticălos, Ce semăna om de treabă, fără milă m-a-nșelat. Mi-a vândut o sticlă proastă drept un diamant curat. ALEXANDRESCU, M. 386. ♦ (În opoziție cu valoros) De calitate inferioară, lipsit de valoare, sărăcăcios, ordinar, de rând. Avea străițele cele mai proaste. SBIERA, P. 130. [Paloșe] proaste mi-ai dat. TEODORESCU, P. P. 571. ♦ (Învechit și arhaizant, despre limbă, în opoziție cu literar, cult) Necizelat, comun, simplu. [Povestirile] au ajuns… la apuseni, fie  în latinește, fie în limbile proaste. SADOVEANU, D. P. 5. 5. (în opoziție cu b u n4) Care nu e așa cum trebuie, nu este în măsură să satisfacă; necorespunzător, nesatisfăcător. Mâncau puțin, de teamă să nu facă proastă impresie unchiului. CAMIL PETRESCU, U. N. 30. Tratarea cât se poate de neartistică, de proastă a subiectului. GHEREA, ST. CR. II 68. ◊ (Adverbial) Cum merge?Prost, domnișoară Otilia. CĂLINESCU, E. O. I 19. Se simte ostenit. A dormit prost. C. PETRESCU, A. 466. Nici atunci când era Serdici n-o duceam așa de prost. SAHIA, N. 114. ♦ (Despre vreme) Nefavorabil, rău. Vântul cu aspre aripe reci Bate din coastă A vreme proastă. DEȘLIU, M. 28. ♦ Nepriceput, nepregătit, neîndemânatic (într-o îndeletnicire, meserie, profesiune). Cizmar prost. Doctor prost.Nu este… lighioaie pre pământ mai crudă decât un vânător prost. ALECSANDRI, O. P. 58. 6. Dăunător; defavorabil, neprielnic, rău. Să știi că situația dumitale e destul de proastă… cată să te reabilitezi. SADOVEANU, P. M. 120. S-a fost înduioșat de starea cea proastă și ticăloasă în care ajunsesem și a stăruit de ne-a făcut oameni la loc. ISPIRESCU, L. 283. ◊ Glumă proastă (sau de prost gust) = glumă lipsită de haz, care, în loc să înveselească, supără, jignește. Glumele erau câteodată și proaste, mai cu seamă când se punea cuiva, care se sculase de la locul lui, un ac în bancă. PAS, Z. I 295. A-nceput… să râză ca de o glumă proastă. CARAGIALE, O. III 90. Vorbă proastă = vorbă îndrăzneață sau injurioasă, p. ext. ceartă. Nici o vorbă proastă n-a fost între noi. La TDRG. Porunci să-l bată peste față Pentru vorba-proastă și îndrăzneață. BUDAI-DELEANU, Ț. 172. 7. (Mold. în construcții negative, în legătură cu anumite stări sufletești) Mic, neînsemnat. La drum, era o pedeapsă de mers cu dânsul. Vai de capul viziteului care-i mâna caii. Chinurile lui nu erau proaste: «Lasă mai încet! Mână mai tare! Fă mai la dreapta!». GANE, N. III 165. Poate să-ți iasă înainte vrun iepure, ceva… și popâc! m-oi trezi cu tine acasă, ca și cu frate-tău, ș-apoi atunci rușinea ta n-a fi proastă. CREANGĂ, P. 187. Căutară ei ba încoace, ba încolo, vodă nicăiri. Neliniștea lor nu fu proastă. ȘEZ. VIII 68. ◊ (Ironic) Și când m-a văzut mama și tata tuns chilug și plin de râie, bucuria lor n-a fost proastă. CREANGĂ, O. A. 286. 8. (Învechit, în expr.) Ban (sau leu) prost = ban roșu, v. b a n1. Așa, Anico, așa; nu mai sta la gânduri, intră la curte; are să-ți fie bine; îi avea ca hac 500 de lei proști pe an. CONTEMPORANUL, IV 391.”

Ei, așa cum ați remarcat, există un sens propriu, referindu-se strict la omul fără minte, fără judecată, dar și la mai multe sensuri figurate care măresc aria de explicații, de forme de exprimare, dar și de definiții. Mi-am adus aminte de o scenă dintre doi îndrăgostiți, el orb de gelozie sau, mai bine zis, prost de gelozie, când ea, după mii de explicații, jurăminte și gesturi tandre, îl convinge de nevinovăția ei. Lui îi trece furia, iar ea, cu toată tandrețea din lume, îi zice: ”prostuțule, doar pe tine te iubesc”! Prostuțul e de fapt gelosul închipuit, care nu este neapărat prost. Aici cuvântul prost e o formă de alint și sunt milioane de bărbați care se bucură să audă această vorbă, în definitiv, foarte dură, dar atât de frumoasă, spusă de femeia iubită! M-am referit la bărbați, fiindcă la ”butoane” e o femeie, dar există situații similare și în cazul femeilor geloase. Dar alintul femeii e mai altfel decât cel al bărbaților, zic și eu! Eu cred că ar trebui să ne gândim de două ori, înainte de a cataloga oamenii, fiindcă nu știm dacă alții, care nu ne agreează, nu vor proceda la fel. Nimeni nu este deținătorul adevărului absolut și, din fericire, suntem atât de diferiți. Atunci când punem etichete pe anumiți oameni, trebuie să măsurăm greșeala cu greutatea epitetului pe care îl folosim. Există doar două momente în care oamenii sunt egali: nașterea și moartea.

Pușa Roth

20 aprilie 2017

Omul virtual sub semnul desfrâului de singurătate

Stătea în fața calculatorului și visa, pentru că spațiul virtual e nemărginit și toate visele, vis sau doar aievea, pot deveni realități conjuncturale sau, mai degrabă, virtuale. Își imagina sau visa, pragul între realitate și vis este extrem de fragil, că în toți anii în care a trăit sub semnul desfrâului de singurătate (se poate, ideal vorbind!) a strâns atâta tandrețe încât și-a construit un refugiu în care tronează pernele de tandrețe.

Om virtual poate deveni oricine, își poate permite luxul de a inventa stări de bine și chiar de fericire absolută, poate visa la lucruri și fapte, aproape imposibil de realizat în lumea reală. Se poate transforma, poate deveni mai bogat, mai sărac, mai frumos, mai tânăr, mai urât, mai bătrân, poate deveni ceea ce nu poate fi în realitate.

Calculatorul o răpise de lângă fereastra de la care aproape că atingea copacul, prietenul și confidentul ei de atâția amar de ani! Era nemișcat, bătut de ploaia de noiembrie, cu un cuib părăsit în vârf, dovadă că și păsările și-au găsit alt adăpost. Gândea, râzând, că o să vină vremea când și păsările o să dorească să intre în lumea virtuală, gând nebun, dar niciodată nu putem spune aprioric, nu se poate. Ideea a cam speriat-o, poate fi dovadă de nebunie, la o adică!, și a deschis televizorul cu gândul de a fi mai aproape de lumea reală.

Sigur că nu poți fi departe, când lângă tine se fură, se minte, se înșeală! Doctorate, plagiat, funcții importante în stat, un guvern tehnocrat.

Femeia a ajuns la concluzia că la baza sutelor de teze de doctorat (nu generalizează că sunt și persoane care au muncit din greu, dar acelea nu pot accede spre vârful piramidei, că nu fac parte din sistem, deși normal așa ar trebui!) stau câteva care sunt multiplicate indecent, schimbându-se doar ici și colo, prin punctele neesențiale, câteva pasaje care să dea impresia de noutate. Noi sunt doar titlurile (uneori, nici acestea!) și, evident, numele. Altă teză, alt doctor, același subiect! Ce mai contează când ești important? Contează ca să nu se afle, dar chiar dacă se află, ce importanță mai are? Se găsește cineva, o comisie-două, care să pună lucrurile la punct și să spună, fără să demonstreze, că teza e originală. Și așa, doamnelor și domnilor, vin ai noștri, pleacă ai noștri! A mai văzut un acuzat, doi, sau mai mulți, numărul nu mai contează, care au luat mită, dar care nu recunosc nici în ruptul capului, clamându-și toți nevinovația, a închis televizorul, s-a așezat în fața calculatorului, a trecut cu bucurie pragul în lumea virtuală, odihnindu-se fără teamă pe pernele de tandrețe. Dar nu a avut stare să stea departe de evenimente și a părăsit iar locul călduț gândindu-se la realitatea din jurul ei, care nu este de neglijat, fiindcă fiecare, visător sau nu, este afectat. Trebuie să recunoașteți că în țara lui „nu sunt eu acela”, mai bine visezi, decât să te superi. Nenorocirea este că tu, omul obișnuit, poți muri de supărare, când vezi marele și interminabilul jaf, când observi că numărul bănuiților crește, averile uluitoare ies la iveală, și când ajungi la concluzia că un an sau doi de pușcărie nu mai sperie pe nimeni.

Milionarul, fie el politician sau doar prieten și colaborator al primului, stă frumos la celulă, devine scriitor de penitenciar, vorbește frumos, se odihnește, televiziunile nu îl lasă să se „piardă” în mulțime, este ,,cineva” cu milioane în cont, și după mica vacanță de după gratii iese mai proaspăt, mai viguros și critică pe ceilalți, care îi iau locul la celulă etc., etc.

Femeia fugi iar la fereastră, la copac, dar dialogul se stinsese, fiindcă nici copacul nu mai avea replică, imaginară, se înțelege. Înapoi, la pernele de tandrețe!Pușa-Roth

28 noiembrie 2015