«Şambelan la viezuri»

Cea de-a treia premieră a dramaticului băcăuan, care a început în forţă actuala stagiune, s-a petrecut vineri, cu un spectacol fantezist, ludic şi plin de prospeţime. Este vorba de o premieră absolută, Şambelan la viezuri de Puşa Roth, o fantezie dramatică într-un act după „Pagini bizare” de Urmuz, frumoasă „ispravă” realizată în colaborare cu Societatea Română de Radiodifuziune. Spectacolul este însoţit de un caiet-program documentat, bine gândit, conceput de redactorii Costin Tuchilă şi Eduard Rudolf Roth de la Radio Bucureşti.

Trebuie spus, înainte de toate, că autoarea textului, Puşa Roth, reuşeşte să transpună scenic „indicibilul umor” al lui Urmuz, atât de special, cu tot amestecul său de bizar, suprareal, grotesc, găsind, în mod ingenios, elemente de legătură între istorioarele nonconformiste, ascuţit inteligente, trăznite la culme ale lui Demetru Dem. Demetrescu-Buzău zis Urmuz. Cel care a fost un suprarealist „avant la lettre”, lui „monsieur” Breton venindu-i mai târziu ideea cu dicteul automat. Autoarea savuroasei „fantezii dramatice” (care a fost iniţial un scenariu radiofonic) imaginează un microunivers populat de fiinţe stranii, un amalgam de regnuri, care se tot intersectează într-o hazlie harababură, proliferând, prin simpla lor prezenţă, absurdul.

În Şambelan la viezuri apare un personaj creat de Puşa Roth şi anume, Stamatida, nevasta lui Stamate, cea care trăieşte o veritabilă dramă conjugală, fiind tradusă în amor cu o… pâlnie (doar cu aceasta poate „comunica” soţul ei). Personajul este întruchipat scenic de proaspăt absolventa Eliza Judeu, un adevărat spiriduş, o actriţă cu o teribilă poftă de joc, amuzantă, inventivă, plină de nerv. Într-un cuvânt, un debut notabil. Poftă de joc are de altfel întreaga distribuţie, din care fac parte Florin Crăciunescu (simpatic, ataşant, plastic în mişcare, ghiduş), Viorel Baltag (autor al unui izbutit personaj, Bufty, „în vârstă de patru ani”), Daniela Rotari Vrânceanu şi Gabriel Duţu (amândoi foarte buni, expresivi, „haioşi” în Ismaïl şi Tumavitu), Adrian Găzdaru, Florina Găzdaru (care şi-au asimilat creator rolurile), Ştefan Ionescu, Nina Gherghişan şi Valentin Branişte, ultimii debutând „vizibil”, deci bine, ca profesionişti pe scena băcăuană.

Regia acestui spectacol foarte tineresc este semnată de Constantin Dinischiotu, pe care-l „aranjează” această nouă postură ludică, domnia sa demonstrându-ne că are umor, spirit fantezist , ironie benignă. Ce se mai reţine din această năstruşnică montare care aduce alt aer la Teatrul „Bacovia”? Costumele excelenţe, „dinlăuntrul” acestei fantezii, care sunt create de Cristina Ciobanu, cu mult har şi muzica lui George Marcu, un adevărat personaj în spectacol.

Carmen Mihalache

„Deşteptarea”, Bacău, luni 20 septembrie 1999

Igor Stravinski, Petrușka, tabloul I (Introducere, Camera șarlatanului, Dans rusesc). New York Philharmonic Orchestra, dirijor: Pierre Boulez

Un Şambelan pentru (ne)liniştea noastră

URMUZ / De la radio pe scenă

Ciudaţii eroi ai lui Urmuz, el însuşi, parcă, un personaj de teatru, au urcat cu succes pe scenă în spectacolul Teatrului „Bacovia” din Bacău, realizat în colaborare cu Societatea Română de Radiodifuziune. În deschiderea stagiunii 1999 – 2000, am urmărit, în premieră absolută, Şambelan la viezuri, fantezie dramatică de Puşa Roth după Pagini bizare de Urmuz.

Fără a glumi, am putea spune, în stilul autorului care a marcat „un moment unic şi irepetabil în literatura română”, că Şambelan la viezuri s-a născut fară a fi văzut, preferând să iasă prin… ureche. În regia lui Leonard Popovici, care a compus un spaţiu „nebunesc” trecut printr-un straniu spectru de melancolie, Şambelan la viezuri s-a înfăţişat auzului în premiera absolută a Teatrului Naţional Radiofonic, difuzată în martie a.c. Evident, spectacolul de la Bacău, regizat de Constantin Dinischiotu, nu poate fi comparat cu cel radiofonic, fiind prin specificul genului complet diferit. Pornind de la textul foarte coerent, dramatic al Puşei Roth, aflată la debutul scenic, Constantin Dinischiotu a construit un spectacol îndrăzneţ, excepţional prin unitatea viziunii şi stil.

Reunind personajele lui Urmuz, convocându-le pe toate în casa lui Stamate, piesa Puşei Roth pare a vorbi de tentaţia fiecăruia dintre noi de a recompune lumea cotidiană după propriul plac. Parodicul şi grotescul îşi dau mâna pentru a susţine absurdul unei existenţe compuse din automatisme şi idealuri de carton. Foarte dinamic şi plastic, spectacolul teatrului băcăuan alcătuieşte ingenios un spaţiu aflat mereu la graniţa dintre o realitate absurdă şi decodificarea ei sub ochii spectatorilor. Aceasta este de altfel particularitatea lui esenţială: absurdul din proza lui Urmuz, tălmăcită teatral de Puşa Roth, este umanizat, făcut, dacă vreţi, palpabil. Planul halucinant al imaginilor scenice, cu tensiuni atât de expresiv punctate, dobândeşte o desfăşurare dramatică, „acţiune”, desigur în retorica teatrului absurdului. Personajele, atât cele principale cât şi celelalte, se transformă în roluri de compoziţie, replica, perfect valorificată, gestica, spaţiul scenografic şi costumele Cristinei Ciobanu, de-a dreptul extraordinare, completându-se reciproc.

Muzica lui George Marcu, interpretată de Miltiade Nenoiu (fagot), Lucian Maxim (percuţie), Patricia Prundea (voce), cu două teme principale, obsedante, speculând ideea madrigalului parodic al Stamatidei, nu e nici un moment tautologică, contribuind la crearea atmosferei. Coloana sonoră a spectacolului este semnată de Vasile Manta.

Am lăsat la urmă jocul actorilor, care ar merita o analiză amplă. Excelenta trupă a Teatrului „Bacovia” evoluează cu o poftă nebună, reuşind să unească studiul caracterologic cu plăcerea jocului absurd şi gratuit. Florin Crăciunescu (Stamate) accentuează raportul dintre realitatea comică şi bizara ingenuitate vinovată a personajului absurd. Viorel Baltag, în rolul lui Bufty, fiul lui Stamate şi al Stamatidei, în vârstă de patru ani, se remarcă prin bogăţia de nuanţe groteşti, într-un joc plastic elocvent. Un rol de excepţie face Eliza Judeu, debutând în dificila partitură a Stamatidei. Expresivă şi mobilă, cu relaţii de joc semnificativ întreţinute, ea umple scena, devenind, aşa cum a gândit Puşa Roth personajul, liantul acestei „lumi larvare prevăzute cu aripi uriaşe”. Eliza Judeu cuprinde totul într-o plutire halucinantă, suferă exploatând tema cuplului ratat din cauza unei… pâlnii, dezvoltă convingător celelalte motive ale textului. În Turnavitu, Şambelanul la viezuri, Gabriel Duţu găseşte cel mai adecvat ton, impresionând prin intonaţie şi prezenţă scenică. Rolurile de travesti propuse de regizor, Ismaïl (Daniela Rotari Vrânceanu), Dragomir (Nina Gherghişan), Algazy (Florina Găzdaru), aduc mereu culori şi nuanţe potrivite. În Gayk, Adrian Găzdaru portretizează minuţios personajul. De mai mică importanţă în text, Cotadi (Ştefan Ionescu) şi Grummer (Valentin Branişte), cu un discurs à la Caţavencu propus de regizor, dobândesc relevanţă prin jocul actorilor. Ar fi de observat modul în care sunt compuse scenele de ansamblu, dinamica expresivă a personajelor atunci când nu au de rostit nici o replică. Totul într-un spectacol savuros, primit entuziast de public.

La Bacău, noua stagiune anunţă însă şi alte plăcute surprize.

Costin Tuchilă

„România Liberă”, nr. 2891, luni 27 septembrie 1999, p. 2

Scena ca o lume

Din experienţele actualei stagiuni: O coproducţie Teatrul Radiofonic – Teatrul „Bacovia”

Oamenii de teatru din întreaga ţară sunt într-o fierbinte goană după soluţii de natură artistică, dar şi financiară, pentru a duce mai departe viaţa artistică.

Coproducţiile între firme particulare şi teatrele subvenţionate au devenit un fapt curent în Capitală, mai puţin obişnuit este însă modul de realizare a coproducţiei dintre Teatrul Naţional Radiofonic şi un colectiv stabil, permanent, din ţară. Şi totuşi, şi această soluţie poate fi benefică pentru ambele colective. O dovadă convingătoare o constituie Şambelan la viezuri de Puşa Roth, numită chiar de autoare „fantezie dramatică după «Pagini bizare» de Urmuz”.

Aducerea pe scenă a ciudatului univers suprarealist, plin de ingeniozitate şi ironie al lui Urmuz, nu este o noutate. Cu câteva stagiuni în urmă, Cătălina Buzoianu ne-a dăruit la Teatrul Ţăndărică un spectacol cu debordantă imaginaţie, în care oamenii şi păpuşile şi-au dat întâlnire într-o îndrăgită sarabandă urmuziană.

Şi acum, în această stagiune menită să treacă pragul anului 2000, Puşa Roth şi regizorul Constantin Dinischiotu şi-au propus să ne ofere alte faţete ale conlucrării lor, aceea dintre Teatrul Naţional Radiofonic şi Teatrul din Bacău, cu un remarcabil rezultat ajuns la spectatori şi pe scenă, şi pe calea undelor.

Puşa Roth a încercat imposibilul şi i-a reuşit: acela de a crea o acţiune dintr-o non-acţiune şi caractere din umbre şi marionete. Actorii Teatrului „Bacovia”, Florin Crăciunescu, Eliza Judeu, Viorel Baltag, Daniela Rotari Vrânceanu, Gabriel Duţu, Adrian Găzdaru, Florina Găzdaru, Nina Gherghişan, Ştefan Ionescu şi Valentin Branişte dau viaţă dinamică, adevărată şi hazlie universului de marionete ale birocraţiei realizate de fantezia lui Urmuz în viziune suprarealistă. Stamate, Stamatida, fiul lor Bufty, de patru ani, ajuns subşef de birou, pentru a nu mai pomeni de Turnavitu, Cotadi sau Algazy îşi trăiesc existenţa de automate într-un vârtej de pierdere de timp. Este sigur o reuşită a regizorului Constantin Dinischiotu şi a actorilor din Bacău, în decorurile la fel de caricaturale, ca şi textul, create de Cristina Ciobanu, cu muzica bine ritmată a lui George Marcu. Un spectacol plin de haz, bazat pe o mare şi sinceră plăcere a jocului.

Interpreţilor le place să se joace cu toate situaţiile abracadabrante, puse sub semnul absurdului şi al ironiei în care pot fi însă recunoscute cu uşurinţă stereotipiile zilnice ale unui banal cuplu, ale funcţionarului obişnuit sau ale micului comerciant.

Cu un ispititor şi convingător antren, actorii se grupează într-o goană nebună, uneori hârjoană de copii mari, alteori imagine grotescă a banalităţii şi cotidianului, rostind însă cu sinceritate şi dăruire cele mai ciudate replici, acestea căpătând veşmânt artistic şi convingere tocmai prin contrastul dintre pasiunea cu care sunt spuse şi lipsa lor de sens.

Un Urmuz dăruit publicului prin intermediul scenei, cu amuzament şi profesionalism, cu inteligenţă şi pasiune.

Ileana Berlogea

„Viaţa medicală”, nr. 10, 10 martie 2000, p. 12

Walt Disney, Fantezie după Ucenicul vrăjitor, scherzo simfonic de Paul Dukas

Eminescu la Radio România

Se poate afirma fără teama de a greşi că anul Eminescu a început la Radio România în zorii zilei de 15 ianuarie 2000. Emisiunea cea mai populară a postului naţional, emisiunea care se bucură de cea mai mare audienţă, Matinal – Radio România Actualităţi – a îmbrăcat veşmântul unei ediţii speciale dedicate împlinirii a 150 de ani de la naşterea poetului. Realizatoarea acesteia, Puşa Roth, a gândit o emisiune cu caracter de eveniment, care a îmbinat informaţia la zi cu orizontul peren al gândirii poetice şi al meditaţiei filosofice eminesciene. Încă din primele minute, la ora 6, ascultătorul a fost captivat de un scurt fragment din Fonoteca de aur a Radiodifuziunii: Tudor Arghezi vorbind despre unicitatea geniului eminescian. Înregistrarea a fost reluată (integral) în ultima parte a emisiunii, înainte de ora 8, într-un grupaj in care i-am ascultat pe Perpessicius, Tudor Vianu, Mihail Sadoveanu, G. Călinescu evocându-l pe Eminescu. Inspirat, acest grupaj de caracterizări antologice era ilustrat cu Preludiul la unison de George Enescu. A fost momentul de vârf al Matinalului, creând, inclusiv pentru cunoscători, momente de rară emoţie.

Fiecare dintre rubrici a avut de altfel o culoare aparte, diferită de cea a ediţiilor obişnuite ale emisiunii. Astfel, sub genericul „Itinerar cultural”, corespondenţele din ţară erau prefaţate de citate – un vers sau două – din poezii eminesciene, potrivite în context, dovadă că şi o informaţie de un minut poate fi transformată în invitaţie la aflarea unei semnificaţii cu caracter general, că un fapt fie şi conjunctural ascunde un sens universal uman. Aceasta a fost intenţia realizatoarei ediţiei do sâmbătă 15 ianuarie a Matinalului, care a prefaţat şi intervenţiile unor personalităţi (printre ele, acad. Eugen Simion, pictorul Spiru Vergulescu, fizicianul Gheorghe Mateescu) cu maxime eminesciene. Am reţinut câteva dintre ele: „Gradul de civilizaţie al unui popor se măsoară după […] aptitudinea de a supune puterile oarbe ale naturii, scopurilor omului. Cu cât omul e mai stăpân pe vânt, pe apă, pe abur, şi-şi face din ele slugi muncitoare, cu atât civilizaţia e mai înaltă”; „Legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât de la el însuşi”; „Moravurile fără legi pot totul, legea fără moravuri aproape nimic”. Pe lângă trecerile muzicale (am recunoscut pasaje de George Enescu, Sabin Drăgoi, Constantin Bobescu), am ascultat şi inspirate melodii de muzică uşoară pe versuri de Mihai Eminescu. Totul într-o emisiune echilibrată şi sensibilă, sprijinită cu profesionalism şi dăruire de echipa de tehnicieni.
[…] Remarcabilă a fost emisiunea Mihai Eminescu: lumea ca teatru, difuzată pe 30 ianuarie (Cultural), în seria „Clasicii dramuturgiei universale”. Autorii ei, Puşa Roth, Costin Tuchilă, Vasile Manta, au demonstrat o dată în plus importanţa acestui motiv între motive în opera eminesciană. „Lumea ca teatru” este o permanenţă tematică la Eminescu, de la poezie la publicistică. Selecţia din gazetăria politică, fragmentele de teatru incluse, poeziile recitate de mari actori, comentariile critice au fost reunite într-un montaj rafinat, justificând convingător ideea emisiunii.

„Renaşterea civilizaţiei rurale româneşti”, anul II, nr. 1-2 (4), ianuarie – iunie 2000, p. 178 – 179

La steaua.  Muzica: Florin Bogardo; versuri: Mihai Eminescu. Interpretează: Stela Enache şi Florin Bogardo

 

Mihai Eminescu – Veronica Micle. Replici

Teatru • Premieră absolută

„De la publicarea postumelor lui Eminescu nu a mai apărut nimic de o asemenea amploare şi însemnătate în bibliografia eminesciană”, afirma Nicolae Manolescu pe 15 iunie 2000 la lansarea volumului publicat de Editura Polirom din laşi, Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit, corespondenţă inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle, scrisori din arhiva familiei Graziella şi Vasile Grigorcea, ediţie îngrijită, transcriere, note şi prefaţă de Christina Zarifopol-Illias. Deşi contestată de unii, tipărirea celor 93 de scrisori inedite adresate de Mihai Eminescu Veronicăi Micle şi a 15 scrisori ale Veronicăi către poet, din perioada 1879 – 1883, a pus în altă lumină romanul epistolar al iubirii dintre cei doi. Evenimentul – senzaţional, incredibil, cum s-a spus – a venit să confirme intuiţia lui D. Vatamaniuc: „În condiţiile în care corespondenţa lui Mihai Eminescu s-ar fi păstrat în întregime, ea ar fi însumat cel mai mare număr de scrisori adresate unei singure persoane”.

Spectacolul cu care Teatrul Naţional Radiofonic încheie Anul Eminescu vă este oferit pe 14 ianuarie, la ora 17,30, pe Canalul România Cultural, şi luni, 15 ianuarie, ora 20,30, pe Canalul România Actualităţi.
Acesta este, credem noi, realizatorii, Puşa Roth şi Costin Tuchilă (autorii scenariului) şi compozitorul Laurenţiu Profeta, căruia îi aparţine muzica, la rândul lui inedit. Nu cunoaştem o încercare similară de a transforma o parte a acestei corespondenţe într-un spectacol. Genul în care el se înscrie este musicalul. Conceput ca un scenariu de teatru având la bază 22 de scrisori şi fragmente de scrisori, Mihai Eminescu – Veronica Micle. Replici va întări ideea desfăşurării în timp a unui sensibil, complex, nu o dată contradictoriu roman de dragoste, cuprinzând o paletă uriaşă de idei, sentimente, trăiri. Consultând corpusul integral al corespondenţei dintre cei doi, am ales numai acele texte şi pasaje cu valoare sentimentală şi poetică universală, eliminând detaliile conjuncturale (referiri la persoane, întâmplări din proza vieţii etc.), importante pentru istoria literară, nerelevante într-un spectacol. Am folosit o parte din corespondenţa apărută la Polirom (editură distinsă cu Premiul de Excelenţă la Târgul de carte „Gaudeamus”, organizat de Societatea Română de Radiodifuziune, noiembrie 2000), dar şi din textele editate anterior. Le-am ordonat cronologic, începând cu anul 1876, păstrând la lectură datele respective, pentru autenticitate, chiar dacă sentimentul nu poate fi măsurat în timp.

Mai multe motivaţii veţi asculta în argumentul care precede interpretarea celor doi mari actori, George Motoi şi Lucia Mureşan, combinată cu piesele vocale ale lui Laurenţiu Profeta, în versiunea sopranei Mirela Zafiri şi cu poeziile eminesciene recitate de actorul Cătălin Rusu. Cât priveşte muzica de ilustraţie şi cântecele în stil clasic-pop – ele sunt veritabile bijuterii. Sperăm ca aceste Replici în regia de montaj a lui Vasile Manta să fie o convingătoare pledoarie pentru universalitatea romanului epistolar.

„Radio România”, nr. 208, 8 – 14 ianuarie 2001, p. 9

Mihai Eminescu – Veronica Micle. Replici. Scenariu de Puşa Roth şi Costin Tuchilă. Muzica: Laurenţiu Profeta. Interpretează: George Motoi şi Lucia Mureşan. Cântă: soprana Mirela Zafiri. În replică: Valentin Teodosiu. Recită: Cătălin Rusu. Regia de montaj: Vasile Manta. Data difuzării în premieră: duminică 14 ianuarie 2001, ora 17,30, Radio România Cultural; luni 15 ianuarie 2001, ora 20,30, Radio România Actualităţi.

Ascultă aici

Mihai Eminescu – Veronica Micle. Replici

Ascultă în luna ianuarie 2010 Mihai Eminescu – Veronica Micle. Replici pe www.eteatru.ro (v. pag. Program)

Citeşte aici

La mulţi ani musicalului „Mihai Eminescu – Veronica Micle. Replici”!

Remember

Proiectul realizării unor emisiuni construite pe ideea de a sintetiza o temă foarte frecventată în dramaturgia universală sau tipologia unor personaje, oferind unor actori de marcă posibilitatea unor veritabile recitaluri, a prins contur în toamna anului 2004. Le-am programat alternativ cu emisiunile din seria Clasicii dramaturgiei universale, în ultima duminică a lunii, la Radio România Cultural. Profile critice ale unor mari dramaturgi, din antichitate până la mijlocul secolului al XX-lea, Clasicii dramaturgiei universale (realizatori: subsemnaţii şi Vasile Manta) vor împlini în noiembrie 2005 opt ani de existenţă (73 de ediţii până în august 2005). Nu credeam, poate, atunci, în noiembrie 1997, că „aventura” critică va dura atât de mult. Materialul generos, înregistrările din Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii şi mai ales ecourile favorabile, adesea superlative, ale ascultătorilor, ne-au oferit garanţia că eforturile nu sunt zadarnice. În plus, credem că am reuşit să oferim şi celor mai puţin iniţiaţi în istoria dramaturgiei universale un ghid util pentru cunoaşterea operei acelor autori a căror valoare este considerată clasicizată.

Seria de emisiuni deschisă cu Dramele puterii nu poartă un nume. De ce ar fi trebuit să poarte? Orice generic ar fi fost inutil, pentru că fiecare din cele patru emisiuni de până acum are individualitatea ei, conferită de tema aleasă şi de personalitatea actorului (actorilor) supuşi probei de forţă presupuse de un asemenea recital, în care interpretează cinci roluri şi trebuie să fie ei înşişi dar totodată diferiţi, cu un singur mijloc de expresie: vocea. Într-un reportaj la TVRM, Marina Roman caracteriza aceste emisiuni cu o sintagmă potrivită: eseuri teatrale. În „Cronica Română’’, Eugen Comarnescu le califica drept exerciţii de virtuozitate. Cât despre alegerea textelor, intenţia noastră a fost ca, oprindu-ne la o temă sau la o tipologie, să oferim titluri semnificative din istoria dramaturgiei universale, urmând metabolismul secret al temei sau evoluţia personajului, dar şi potrivite personalităţii artistice a actorului, capacităţii sale proteice, valorificate plenar de regizorul Cristian Munteanu. Şi mai cu seamă, înscriindu-ne în rigorile expresive cerute de structura unei emisiuni de teatru radiofonic.

După Dramele puterii au urmat: Slugi isteţe şi bufoni. Cinci personaje în interpretarea actorului Horaţiu Mălăele (30 ianuarie 2005), Peţitoare şi cumetre. Cinci personaje în interpretarea actriţei Dorina Lazăr (27 martie 2005), Îndrăgostiţi în teatrul lumii. Interpretează: Delia Nartea şi Cristian Iacob (29 mai 2005, audiţie la Majestic în 16 mai).

Costin Tuchilă

Puşa Roth

Din Mapa de presă a audiţiei spectacolului Dramele puterii, 19 septembrie 2005, Hotelul Majestic Bucureşti

Johann Pachelbel, Canon în Re major, London Symphony Orchestra

Dramele puterii

„Dramele puterii”. Cinci personaje în interpretarea actorului Dan Condurache. Realizatori: Costin Tuchilă şi Puşa Roth

Dorinţa de putere, lupta pentru putere, exercitarea propriu-zisă a puterii pot naşte monştri. Exemplele nu sunt puţine în istorie şi, mai ales, nu sunt puţine în literatura dramatică. Dintre toate genurile, teatrul este cel mai permeabil la această temă, a puterii, dintr-un motiv lesne de înţeles: ea oferă premisele unor conflicte puternice, teatralitatea fiind astfel asigurată. Iar dacă ar trebui să inventariem personajele care o ilustrează, ar rezulta o galerie uriaşă de tipuri şi caractere, de eroi reali sau imaginari care, la prima vedere, sunt prea diferiţi pentru a fi reuniţi într-o singură matcă, oricât de cuprinzătoare. Şi totuşi, există suficiente punţi de legătură între aceste personaje de teatru care trăiesc fascinaţia puterii, indiferent de epocă, de tipurile de conflict, de rezolvarea dramatică, de abordarea stilistică. Iar legătura nu o asigură întotdeauna psihologia lor, care poate fi până la un punct comună, nici faptele abominabile pe care le săvârşesc. Pentru Tudor Vianu, a face tipologia operelor de artă înseamnă a le grupa după „similitudinea structurii lor’’. A face tipologia unui personaj este poate chiar mai complicat, pentru că aici nu structura comună (psihologică, morală, socială) oferă posibilitatea de a pune accentul, ci tocmai diferenţele. Altfel, ar însemna să reducem totul la un tipar, ceea ce ar fi fără îndoială plictisitor.

Sub titlul Dramele puterii, încercăm să vă prezentăm o scurtă sinteză ilustrată prin cinci personaje exponenţiale pentru tipologia în discuţie: Ştefăniţă Vodă din Viforul de Delavrancea, Caligula din piesa lui Albert Camus, Goetz din Diavolul şi bunul Dumnezeu de Jean-Paul Sartre, Arturo Ui din Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită de Bertolt Brecht şi Richard al III-lea din tragedia lui Shakespeare.

Goetz von Berlichingen

Fragmentele alese din aceste piese sunt – sperăm noi, realizatorii, Puşa Roth şi Costin Tuchilă – semnificative pentru tipul distinct reprezentat de fiecare dintre aceste personaje şi pentru problematica exprimată prin ele. Sunt forme diferite de a înfăţişa drama puterii şi monstruozitatea pe care ea o generează. Epigon al marelui Ştefan, complexat de gloria postumă a acestuia, Ştefăniţă nu e un mic despot nebun, ci un ins perfid care recurge la acte extreme în lipsa soluţiei politice. Prin împăratul roman Caligula (37–41 d.Hr.), Camus şi-a propus să simbolizeze „«omul absurd», fiinţa lucidă, conştientă de precaritatea condiţiei umane.’’ Dar încercarea lui de a afla logica existenţei şi de a anihila injustiţia se transformă în monstruozitate. „Dacă adevărul lui Caligula – scrie Camus – este de a se revolta împotriva destinului, eroarea sa este de a-i nega pe oameni. Nu poţi distruge totul totul fără să te distrugi pe tine însuţi. […] Este vorba, aşadar, de o tragedie a inteligenţei.’’ Bastardul aventurier Goetz (Goetz von Berlichingen, conducător al războiului ţărănesc din Germania, 1524–1525) este şi el un geniu al răului, prin care Sartre dezbate ideea „inexistenţei binelui şi a răului în cadrul libertăţii absolute a omului.’’ „Dumnezeu a murit”, proclamă Goetz. Diavolul şi Dumnezeu au pentru el aceeaşi valoare. Şeful de gangsteri din Chicago, Arturo Ui, este caricatura lui Hitler, marionetă sinistră şi cinică prin care dramaturgul îşi propune să explice substratul social al ascensiunii Führer-ului. Ducele de Gloucester, devenit Richard al III-lea, concentrează toate trăsăturile odioase în lupta pentru putere, cu o inteligenţă diabolică, fiind cu atât mai monstruos, cu cât e conştient de gravitatea crimelor sale.

Un singur actor, Dan Condurache, va întruchipa radiofonic aceste personaje celebre, în regia lui Cristian Munteanu. Alegerea noastră a fost, credem, întru totul justificată. La vârsta deplinei maturităţi artistice, Dan Condurache are certe disponibilităţi expresive pentru interpretarea acestor tipuri de personaje care ilustrează dramele puterii.

Costin Tuchilă

„Radio România”, nr. 394, 20 – 26 septembrie 2004, p. 9

Dramele puterii. Cinci personaje în interpretarea actorului Dan Condurache. Fragmente din piesele: Viforul de Barbu Ştefănescu Delavrancea, Caligula de Albert Camus, Diavolul şi bunul Dumnezeu de Jean-Paul Sartre, Ascensiunea lui Arturo Ui trebuie oprită de Bertolt Brecht, Richard al III-lea de William Shakespeare. Dan Condurache interpretează rolurile: Ştefăniţă Vodă, Caligula, Goetz, Arturo Ui, Ducele de Gloucester. În celelalte roluri: Constantin Dinulescu, Sorin Gheorghiu, Ion Chelaru, Dumitru Chesa, Petre Moraru, Virginia Mirea, Mihai Dinvale, Irina Mazanitis. Regia de montaj: Dana Lupu şi Robert Vasiliţă. Regia de studio: Janina Dicu. Regia muzicală: George Marcu. Regia tehnică: Mihnea Chelaru. Regia artistică: Cristian Munteanu. Realizatori: Costin Tuchilă şi Puşa Roth.

Data difuzării în premieră: duminică 26 septembrie 2004, ora 19,15, Radio România Cultural

Ascultă Dramele puterii

Exerciţiu de virtuozitate

Doi experimentaţi oameni de radio, Costin Tuchilă şi Puşa Roth, ne-au propus duminică seara, pe postul România Cultural, un insolit spectacol de teatru radiofonic. Realizatorii amintiţi au alcătuit un sugestiv scenariu, prezentând într-o inspirată sinteză, fragmente din cinci piese celebre, lucrări dramatice având în centru personaje fascinate de lupta pentru putere, de exercitarea acesteia, fapt ce-i transformă în veritabili monştri. Dar nu doar demonstraţia că dorinţa exacerbată de putere mutilează fiinţa umană este miza acestui spectacol radiofonic, ci şi (sau mai ales) faptul că toate cele cinci roluri au fost încredinţate aceluiaşi actor – Dan Condurache. Cele cinci fragmente de piese, semnificative pentru caracterizarea fiecărui personaj emblematic pentru setea de putere, sunt precedate, fiecare, de un comperaj succint, dar elocvent, de o punere în temă a ascultătorului, comperaj rostit de aceiaşi Costin Tuchilă şi Puşa Roth.

Cunoşteam, din spectacolele Teatrului Mic şi din filme, calităţile actoriceşti ale lui Dan Condurache, actor ajuns la deplina maturitate a mijloacelor sale de expresie. Dar în cazul de faţă, în care actorul este pus să interpreteze cinci personaje diferite în acelaşi spectacol, este, neîndoielnic, vorba de un exerciţiu de virtuozitate, de un examen al talentului şi profesionalismului, pe care Dan Condurache îl trece cu brio. Având la dispoziţie un singur mijloc de expresie – vocea, nuanţele infinite ale glasului său, Dan Condurache reuşeşte să fie el însuşi, dar totodată diferit, prin forţa dramatică specifică fiecărui personaj întruchipat. De la epigonul marelui Ştefan, perfidul Ştefăniţă Vodă din Viforul de Barbu Ştefănescu Delavrancea, care recurge la acte extreme în lipsa unor soluţii politice, actorul trece cu dezinvoltură la Caligula din piesa omonimă de Albert Camus, punând accent pe luciditatea unui personaj care, din dorinţa de a anihila injustiţia socială, îşi transformă demersul în monstruozitate. Este evidentă diferenţierea stilistică pe care o marchează actorul pe două texte foarte diferite. La fel de convingător ne apare Dan Condurache în Goetz din Diavolul şi bunul Dumnezeu de Jean-Paul Sartre, sedus de ideea inexistenţei binelui şi răului în cadrul libertăţii absolute a omului. Apoi, Dan Condurache recurge la mijloacele tragi-comediei, dând viaţă altui geniu al răului, Arturo Ui, din piesa lui Bertolt Brecht. Acest şef de gangsteri din Chicago ne apare ca o caricatură a lui Hitler, prin care dramaturgul descifrează resorturile sociale ale ascensiunii sale.

În fine, cred că piatra de încercare a actorului în acest spectacol radiofonic este interpretarea lui Richard al III-lea din piesa omonimă a lui Shakespeare. Nuanţele vocii sale devin aici când încărcate de cruzime, când fals blânde, când intempestive sau rugătoare, amintindu-mi peste ani, de similitudini cu vocea unicat a lui George Vraca. Acest exerciţiu de virtuozitate ne întregeşte imaginea dăruitului şi experimentatului actor Dan Condurache. Iar regizorul Cristian Munteanu, printr-o abordare inteligentă a acestui insolit spectacol, n-a făcut decât să evidenţieze jocul nuanţat al protagonistului, căruia îi dau replică alţi remarcabili actori.

Eugen Comarnescu

„Cronica Română”, nr. 3564, 29 septembrie 2004, p. 7

«Dramele puterii» – audiţie la Majestic

Realizatorii Costin Tuchilă şi Puşa Roth s-au gândit să reunească fragmente dintr-o serie de piese interesante sub titlul de mai sus. Este, cum spunea Costin Tuchilă, o scurtă sinteză ilustrată prin cinci personaje exponenţiale: Ştefăniţă Vodă din Viforul lui Delavrancea, Caligula din piesa lui Albert Camus, Goetz din Diavolul şi bunul Dumnezeu de Jean-Paul Sartre, Arturo Ui din Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită de Bertolt Brecht şi Richard al III-lea din tragedia lui Shakespeare.

Sunt cinci puternice personaje în interpretarea unui singur actor: Dan Condurache. Temerară acţiune încheiată cu brio, căci şeful promoţiei de la Casandra, la clasa Octavian Cotescu, s-a străduit şi a izbândit, pot spune, o performanţă precum altadată pe scenă Ştefan Iordache, care a interpretat Regii din Shakespeare, un mare recital căruia îi ducem dorul.

Doamna Puşa Roth a realizat un veritabil eseu teatral construit pe ideea de a sintetiza o temă foarte frecventă în dramaturgia universală. „Dorinţa de putere, lupta pentru putere, exercitarea propriu-zis a puterii, pot naşte monştri. Exemplele nu sunt puţine în istorie şi, mai ales, nu sunt puţine în literatura dramatică. Dintre toate genurile, teatrul este cel mai permeabil la aceasta temă”.

Bine ales Constantin Dinulescu în Luca Arbore. Când eram licean, am fost uluit ascultându-l la radio pe Gh. Ciprian în acest rol. Când spunea replica: „Împrumutaţi-mi lacrimile voastre”, cuvintele lui pătrundeau în suflete; dădea replica tot unui mare actor, Alexandru Critico, care a fost un Ştefăniţă magnific. Interpretarea lui Critico n-a fost egalată. De asemenea, Arturo Ui a fost interpretat splendid de un actor fără nici o zi de studii teatrale: Ştefan Mihăilescu-Brăila, care a fost la mare înălţime în Arturo Ui, un geniu al răului, şef de gangsteri din Chicago, ne apare ca o caricatură a lui Hitler.

Bertolt Brecht

Dan Condurache arată că stăpâneşte bine arta actorului, interpretând fragmente din piesele enunţate, dând un mare examen. De la perfidul Ştefaniţă Vodă, actorul trece cu uşurinţă la Caligula, iar în Arturo Ui a fost la fel de bun la microfon cum a fost Ştefan Iordache pe scenă la Casandra, avându-l partener pe Petrică Dumitrescu. Experimentatul regizor Cristian Munteanu şi-a mai adăugat un trofeu prin acest important recital de actor la microfon. Replicanţii lui Condurache au fost şi ei la înălţime. M-am bucurat auzindu-i vocea (mai puţin stridentă) uitatei Irina Mazanitis (în Lady Anne).

Mihai Petrovici

„Cronica Română”, luni 26 septembrie 2005