Mihail Sadoveanu

„Sărmana făptură omenească! E capabilă de toate relele, dar în ea se găseşte şi comoara binelui.”

„Merită laudă orice faptă bună mai ales în ordinea morală.”

„Dacă prostia ar produce suferinţă, sunt oameni care ar trebui să umble urlând de durere.”

Mihail Sadoveanu

„Ca și poezia lui Eminescu, proza lui Sadoveanu atinge fondul cel mai adânc al specificității noastre.”

G. Călinescu

Alegerea mea de a scrie despre Sadoveanu are la bază o pornire aproape sentimentală. L-am ascultat de curând recitând Sara pe deal, cunoscuta creație emineasciană și am ajuns la concluzia că Sadoveanu a adăugat acestei poezii culoarea unică a unei lumi pe care o cunoștea și pe care a descris-o în lucrările sale. De altfel, chiar în discursul de la Academia Română scriitorul mărturisea că „țăranul român a fost principalul meu erou”. Despre opera sadoveniană s-a scris mult, părerile criticilor scoțând în evidență punctele forte ale creației sale. Opera sa este considerată, „ca o frescă rezumativă, contopită cu geneza noastră psihică” (M. Ralea), este „unul din punctele cardinale de sensibilitate națională” (P. Constantinescu). Iar George Călinescu remarcă trasătura comună dintre poezia eminesciană și proza sadoveniană: „Ca și poezia lui Eminescu, proza lui Sadoveanu atinge fondul cel mai adânc al specificității noastre”.

Pușa Roth

 Citeşte articolul (partea I) în „Occidentul românesc”, an II, nr. 15, mai 2012, p. 11

 Partea a II-a în „Occidentul românesc”, an II, nr. 16, iunie 2012, p. 11

 

Anunțuri

Au înflorit salcâmii

Au înnebunit salcâmii

Au înnebunit salcâmii

De atâta primăvară,

Umblă despuiați prin ceruri

Cu tot sufletu-n afară.

 

Și l-au scos de dimineață

Alb și încărcat de rouă

Cu miresme tari de ceruri

Smulse dintr-o taină nouă.

 

Au înnebunit salcâmii

Și cu boala lor odată

S-a-ntâmplat ceva îmi pare

Și cu lumea asta toată.

 

Păsările aiurite

Își scot sufletul din ele

Pribegind de doruri multe,

Călătoare printre stele.

 

S-a-mbătat pădurea verde

Nu mai e așa de calmă,

Ține luna lunguiață

Ca pe-o inimă în palmă.

 

Nu-mi vezi sufletul cum iese

În haotice cuvinte,

Au înnebunit salcâmii

Și tu vrei să fiu cuminte?

                                                                 Arhip Cibotariu

Tudor Gheorghe