Femeia şi copacul (III)

Femeia nu avea prea mulţi prieteni, fiindcă prietenia nu poate fi o legătură oarecare, o întâlnire la o cafea, o bârfă mică, o discuţie în parc despre politică, mâncare, haine, salarii etc. Stătea ca de obicei la fereastră şi privea spre copacul ce se dovedise cel mai fidel ascultător al ei. Nu o mai interesa de mult opiniile celorlalţi care cam cleveteau cum că femeia e cel puţin cu capul în nori. Viaţa, în opinia ei, e doar o sumă de vise, unele sau cele mai multe irealizabile. Dar ce minunat este să visezi la toate lucrurile pe care ai putea să le ai în viaţă! – şopti femeia spre interlocutorul ei. În fond, adăugă ea, toată lumea doreşte ceva! E interzis să visezi? Nici măcar singurătatea nu o mai întrista, fiindcă ajunsese aproape un privilegiu. În ţara asta unde politica se face pe la toate colţurile, unde corupţia face parte integrantă din cotidian, în ţara asta unde omul cinstit (cine mai crede într-o asemenea sintagmă!) nu are la dispoziţie decât radioul, televizorul, presa care scoate la lumină faptul că el este furat din toate părţile, el, omul cinstit devine prizonierul lumii în care trăieşte. Atunci ce-ţi mai rămâne de făcut – se întrebă ea. Nu ai decât o singură variantă ca să poţi să prinzi şi ziua de mâine: să visezi. Privi spre copac. Se cunoşteau bine. Femeia înţelese că a făcut o alegere bună.

10 ianuarie 2007

Puşa Roth

Femeia şi copacul (II)

Piet Mondrian, Copac roşu

Răutatea are miros precum coteţele de porumbei, iar oamenii răi te pândesc să-ţi transmită mirosul, să te ameţească, să te molipsească. Nimic nu se ia mai uşor ca răul. Este un miros pe care nu-l mai simţi după ce te contaminezi. Căile şi mijloacele de contaminare sunt diferite, perverse şi nu poţi – de cele mai multe ori – să le dibuieşti, să te fereşti, sau măcar să te ascunzi pentru o vreme, sperând că poate, poate, ai scăpat. Uneori, chiar dacă nu eşti slab de înger, te provoacă să te urci să prinzi porumbeii în cuib, iar tu, fără să realizezi, tentat ca orice om care nu adulmecă, ai intrat în imperiul mirosului şi, aproape cu voia ta, eşti victimă sigură. Mirosul de coteţ de porumbei ţi s-a prins de haine, de carne, de suflet şi, ca să poţi scăpa, trebuie să te arunci din coteţ, chiar dacă o vreme vei şchiopăta din pricina căzăturii. Oamenii răi se deghizează în porumbei până te duc în cuib şi, odată ajunşi lângă ei, te umplu de miros. Cum să zbori? Tu nu poţi să-ţi întinzi aripile fiindcă eşti victimă! Victimă de coteţ! Adevăraţii oameni, fragilii porumbei ai păcii sunt în pericol de moarte, fiindcă răul are aripi mari şi puteri uriaşe.

27 nov. 2006

Când am scris această tabletă aveam picioarele frânte iar mirosul  aproape că mă sufocase, dar astăzi am realizat – oare a câta oară? – că mirosul s-a înteţit, iar răniţii au ajuns în colonia singurătăţii. Mă tot întreb cât timp va mai trece până când fragilii porumbei răniţi îşi vor deschide aripile? Este un lucru demult ştiut: speranţa moare ultima.

Puşa Roth

Femeia şi copacul (I)

Dacă gândurile s-ar transmite, lumea ar fi într-un război permanent sau într-o tăcere absolută. Sau, cine ştie, mintea omenească ar inventa filtre, capcane, gânduri ascunse de altele, într-o învălmăşeală pe care nimeni n-ar mai înţelege-o. Vă închipuiţi ce repede s-ar şti cum şi ce invenţie a mai născocit cutare, ce gândesc marile puteri despre celelalte ţări, ce promisiuni fără acoperire se fac? Am fi oare mai bogaţi, mai săraci, mai liniştiţi sau mai neliniştiţi ca oricând? Ea citise de curând un articol despre gâlceava gaiţelor – un fel de parlamentari ai pădurii – şi pe loc se gândi ce minunat ar fi să ştie numai cei de-o teapă cu tine ce vorbeşti. Dacă s-ar citi gândurile, cine ar mai putea avea micile lui secrete? Cred că ar fi o tristeţe infinită, oftă ea. Stătea pe marginea ferestrei, atârnându-şi privirea de copacul ce aproape năvălise în casă, şi un gând năstruşnic îi trecu  prin minte: dacă copacul acesta învaţă să vorbească, oare ce fel de conversaţie am putea duce? O să mă întrebe  de libertatea de opinie? De preţuri? O fi curios de ce sunt oamenii din ce în ce mai trişti? De ce tinerii pleacă, de ce pensionarii – majoritatea – au devenit umbre? O să vrea să afle de ce sistemul sanitar este o ruină, de ce stau oamenii la cozi pentru medicamente compensate, de ce învăţământul este aproape o figură de stil? Ce înseamnă mileniu şi ce noutăţi mai poate aduce el? O fi mai bun sau mai rău decât celelalte? Va dori să afle dacă politica e politică? Dar dacă pune întrebări despre politicieni şi despre averile lor apărute ca frunzele primăvara sau ca melcii după ploaie?  Poate vrea să-l duc la Parlament? Dacă stau să mă gândesc bine cred că s-ar mai găsi loc pentru un copac! Femeia era neliniştită şi-şi făcea o mie de gânduri. Oare ce ar putea să o întrebe copacul? Deodată se răsuci pe pervaz – locul de conversaţie – şi un zâmbet îi lumină chipul. Găsise în sfârşit răspunsul. O să vorbim – ea şi copacul – despre iubire. Se întristă însă şi îndoiala îşi făcu loc în inima ei. Despre iubire…? Păi ce, copacii ştiu să iubească? Şi cine mai are timp de iubire când ura ne-a pătruns oasele?! Simţi deodată o atingere uşoară pe mână şi privi cu surprindere în jurul ei. Copacul îşi plimba frunzele uşor, legănat, de parcă încerca să-i şteargă îndoiala. În acel moment a îngenuncheat-o un gând: dacă copacii iubesc?

Scris în nopţile de tranziţie, 22 nov. 2006

Puşa Roth