Femeia și copacul: „Scrisoare către nimeni”

Femeia citea zilnic despre fericire, iubire, despre oameni care au trecut prin viață fără urme de amărăciune și se gândea cum o fi să fii pe deplin fericit, mulțumit, să zâmbești ziua întreagă, să visezi colorat, să străbați dimensiunea timpului ca pasărea paradisului. Stătea la fereastra de la care privea dincolo de ea, asculta forfota lumii, își imagina cum zvâcnește seva copacului, prietenul ei vegetal, sevă ce va da o nouă viață în primăvara ce se apropie vertiginos și se gândea la o soluție miraculoasă care să dea dimensiune planetară fericirii. Râdea singură de această năzdrăvănie și i se părea că și copacul o privește puțin contrariat – era doar o iluzie –, a plecat aproape rușinată de la fereastră drept spre calculator și a început să scrie un eseu despre fericire. Cui să-l adreseze oare, se întrebă nedumerită ? După o îndelungă chibzuință femeia s-a hotărât: ,,Mi-l trimit mie!” După ce și-a dat seama de jocul pe care-l punea la cale a hotărât: „Nimănui și oricui vrea să citească!”. După o asemenea decizie înțeleaptă, în opinia ei, femeia a început să scrie scrisoarea adresată nimănui, un eseu despre fericire.

scrisoare catre nimeni de pusa roth femeia si copacul

,,Eu nu cred că firii umane îi pot fi ataşate criterii după care se măsoară fericirea pentru că suntem oameni şi tot ceea ce este omenesc nu ne este străin. Eu cred că orice fel de criterii sunt ideale sau idealiste, pentru că viaţa nu este un turn de fildeş şi noi nu suntem îngeri. Nu cred în fericirea absolută, pentru că ea este, cred eu, apanajul îngerilor. Or, omul fericit, deplin fericit, ar trebui să aibă aripi, să aibă două inimi, cu una să fie om şi cu cealaltă întrupare divină. Dacă ar trebui să aplicăm criterii cu ajutorul cărora să măsurăm fericirea, cu câteva excepţii, n-am mai fi oameni, ci umbre. Până la urmă ce este fericirea? Este o stare sufletească perfectă aplicată peste imperfecţiunile noastre. Ar trebui să nu ne mai doară nimic, să nu ne mai deranjeze nimic, să nu ne mai gândim decât la noi înșine, să nu ne lipsească nimic etc. Dacă judecăm fericirea ca o bucurie, da, eu sunt uneori fericită. Eşti fericit dacă ai lângă tine jumătatea perfectă, dar există această jumătate? Există, slavă Domnului, un strop de iubire, unul de înţelegere, de convieţuire înţeleaptă, de obişnuinţă, dar ele nu sunt suma fericirii absolute. Ca om ai momente de fericire atunci când vine un copil, dacă ai hotărât ca cineva să-ţi urmeze, copilul fiind continuarea ta pământeană, dar apariţia lui mai înseamnă griji, nevoi, dorinţe, alături de imensa bucurie de a-l vedea crescând lângă tine. Da, poate aceasta este fericirea, sigur aceasta este fericirea, împlinirea sufletească a unui om, deşi mulţi nu înţeleg asta şi se hărţuiesc prin tribunale pentru ca puiul de om să aibă identitate, să fie recunoscut şi apărat. Copilul, după părerea mea, este cel mai frumos dar al vieţii, este parte din tine, carnea ta, inima ta, eşti tu, chiar tu, într-o altă dimensiune, într-o altă existenţă, într-un alt trup. Sigur, există excepţii, prea multe excepţii, dureroase excepţii, când copilul este o povară, o greşeală, o ruşine, dar acestea trebuie asumate, pentru că o viaţă nu este o consumabilă. Este plină lumea de copii fără părinţi, de copii fără identitate, de copii aruncaţi la coşul de gunoi, de copii ucişi de propriile mame sau taţi, dar aceştia nu pot fi consideraţi oameni, ci greşeli ale naturii, rebuturi.

Andrei Brănișteanu Inocență

Andrei Brănișteanu, Inocență

Fericirea este o stare şi omul are nevoie să ştie că este fericit şi pentru asta s-a inventat, poate, cuvântul magic. Ai un palat în care locuieşti, ai maşini, iahturi, avion, conturi în bancă? Atunci oamenii spun că acela e fericit, pentru că  toţi dorim ceva mai mult. Dar noi suntem egali, suntem identici? Nici egali, nici identici. Bucuria de a fi pe acest pământ, indiferent de starea fizică, de statut, aceasta poate fi fericirea supremă. «Trăiesc, deci exist!»,  acesta este punctul zero al demersului nostru pe acest pământ. Dacă toţi am fi egali, ar fi o mare tristeţe, pentru că dorinţa de depăşire, invidia sau chiar ura, în limitele constructive, înseamnă autodepăşire, înseamnă muncă, dorinţă de mai bine  şi nicidecum «să moară şi capra vecinului». Numai Dumnezeu, în marea lui generozitate, iubeşte fără patimă, fără ură, fără ranchiună, căci el este Tatăl, el ne-a dăruit viaţa. Noi, ceilalţi, muritorii avem la un loc toate calităţile dar şi toate defectele pământeşti, şi aşa construim parte din fericirea noastră efemeră.”

9 februarie 2016

Pușa Roth

Anunțuri

Femeia și copacul: „Așteptarea, alt anotimp al vieții”

Se spune că „în viaţă nu contează unde te afli, ci pe cine ai alături”, adică familia şi prietenii devotaţi. Per­fect adevărată maxima lui Aristotel, în sensul că „nimeni nu poate trăi fără prieteni, chiar dacă stăpâneşte toate bunurile lumii”. Între naştere şi moarte, cele două mari evenimente ale vieţii pământene, omul este înconjurat de oameni, de familie, de prieteni şi de duşmani, pentru că aşa este construită fiinţa aceasta, zămislită din trup, suflet şi sentimente. Nu ne putem lepăda de propria noastră identi­tate, pentru că nu ne putem depărta de noi înşine.

Chiar dacă suntem doar nişte chiriaşi grăbiţi ai Planetei albastreproza de pusa roth trecerea noastră pământeană are şi ea un rost, iar unora le este dat să lase semne, să dea socoteală pentru câte au făptuit într-o viaţă de om. Le este dat să iubească și să fie iubiți, să urască (e tot un sentiment omenesc!), le este dat să trăiască în lumea aceasta și în lumea lor, făurită după propriile lor legi, adică sentimente, trăiri, vise, lume în care poate, dacă știi să pătrunzi, găsești fericirea mult căutată. Unii pot, alții nu văd calea, nu au puterea să o descopere și atunci rămân ancorați între lumea reală și lumea imaginată. Probabil că atunci începe nefericirea învinsului, învins de propria sa teamă, de neputința sa de a se depăși, de a-și imagina dincolo de real, adică de a trece cu privirea peste linia orizontului și de a făuri o lume nouă, numai a lui. Ceea ce ne definește pe toți este așteptarea, ca formă de expresie a identității noastre. În fiecare zi așteptăm ceva, pe cineva, așteptăm ca măcar întâmplarea să schimbe ceva, așteptăm răspunsuri la întrebări puse sau imaginate, așteptăm să treacă o zi, încă o zi, un anotimp, o viață, ca apoi să spunem adio așteptării, fiindcă până în ultima clipă omul așteaptă să se întâmple ceva, să se întâmple o minune a vieții.

Așteptarea alt anotimp al vieții femeia si copacul pusa roth

Femeia privea cerul fascinată de apusul de soare, fascinată de scurgerea lentă a luminii și  de zborul secundelor. Uitase că are un martor, unul vegetal, pentru care apusul e deocamdată o figură de stil (doar dacă oamenii nu se supără de prezența lui!), uitase, pentru că ea, femeia, aștepta răspunsuri de la ea însăși, despre ea și despre mâine.

19 februarie 2016

Pușa Roth

Femeia și copacul: „Amăgire și dezamăgire”

E atât de ușor ca să amăgești pe cineva, spunându-i ce vrea să audă, cântându-i în strună, așa, să se creadă o ființă importantă, să mai trăiască o clipă fabuloasă, una falsă, evident, ca apoi să i se facă vânt de pe stânca nemiloasă a amăgirii, acolo unde se cocoțase și să cadă în gol. Sunt oameni care au făcut din asta o ,,profesiune de credință”, oameni care vor să-și atingă meschinul scop, călcând peste sentimentele celorlalți, strivind suflete și speranțe apărute din cine știe câtă cenușă de vise.

femeia si copacul amagire dezamagire pusa roth

Femeia stătea la fereastra la care își găsise loc de refugiu, se uita la copac, recunoscând (pentru a câta oară!) că iar a greșit dăruindu-și sufletul, fără să stea prea mult pe gânduri. Citise pe undeva despre relația omului cu copacul, despre deosebirea dintre cele două entități, ca mai apoi să  înțeleagă că omul și copacul au în comun ceva esențial care se cheamă viața. ,,Noi oamenii arătăm destul de diferit faţă de un copac. Fără îndoială noi percepem lumea diferit faţă de un copac. Dar în profunzime, în «inima» moleculară a vieţii, copacii şi noi suntem în esenţă, identici.”

Citatul aparține lui Carl Sagan (9 noiembrie 1934–20 decembrie 1996), astronom și astrofizician american, care și-a adus o mare contribuție la promovarea și popularizarea științei. A fost pionier al exobiologiei și fondator al programului de căutare a inteligenței in. Este cunoscut în lumea întreagă datorită cărților sale cu temă științifică, dar mai ales datorită serialului de televiziune Cosmos: Călătorie în Univers, cel mai vizionat program al televiziunii PBS înainte de 1990. O mare parte din cariera sa și-a petrecut-o pe postul de profesor de astronomie la Universitatea Cornell, unde s-a și ocupat de Laboratorul de Studii Planetare. Interesantă teorie, gândi femeia cu glas tare, s-ar putea să fie adevărată! După ce a mai cugetat o clipă la această teorie și-a dat seama că cel mai bine e să îmbrățișezi un copac, ținând cont de identitatea moleculară comună. Copacul-ființă are toate atributele vieții omenești, are inimă, dar nu  are ,,inimă” să te facă să suferi. Copacul, în măreția lui, nu amăgește, dar nici nu dezamăgește pe nimeni, chiar dacă într-un an nu rodește din cine știe ce motive care nu țin de voință, ci de natura vieții. Am căutat sinonime pentru acest cuvânt, amăgire, prea des folosit în ultima perioadă și am adăugat: înșelare, seducere, iluzie, (livr.) himeră, (fig.) minciună. Antonimul primului este dezamăgire care are sensul de a decepționa, a deziluziona, (fam. fig.) a dezumfla.

proza scurta pusa roth

,,Asta li se întâmplă visătorilor care sunt mereu cu capul în nori și aleargă după himere”, concluzionă femeia. Se ridică  brusc, ieși pe ușă ca o furtună cu gândul frumos de a îmbrățișa copacul, simțindu-se salvată de ,,identitatea moleculară comună”. Râdea, râdea de gestul năstrușnic, gest acompaniat de privirile curioase ale vecinilor, râdea fiindcă știa că prietenul ei, copacul, nu o va amăgi și, evident, nu o va dezamăgi.

7 martie 2016

Pușa Roth