Puşa Roth: «Aş vrea să fiu un om care minte cât mai puţin!»

Doamnă Puşa Roth, din 1990 lucraţi la Radiodifuziunea Romană. V-aţi format ca jurnalist radio la Antena Bucureştilor, iar afirmarea dumneavoastră s-a produs la Radio România Actualităţi. Cu ce emisiune aţi pornit la drum, aici?

– Aş vrea să încep prin a vă spune că, înainte de a veni la Radio, mi-am încercat norocul la Televiziune, la emisiunea Viaţa spirituală. M-am gândit că locul meu nu poate fi în Televiziune şi atunci am venit la Radio. Am lucrat la Antena Bucureştilor o perioadă de timp, apoi, printr-o întâmplare fericită a existenţei mele, am început colaborarea la emisiunea Noapte albastră. Când m-am mutat definitiv la România Actualităţi, prima emisiune pe care ani realizat-o a fost Ora românilor de pretutindeni, propusă de Valeriu Dăescu şi Carol Mălinescu. Această emisiune am realizat-o ani buni, însă, la două luni după debutul meu la România Actualităţi, am intrat în echipa Matinal.

Ce au însemnat cei 6 ani în care aţi făcut parte din echipa Matinal, coordonată de Paul Grigoriu?

– Au însemnat!

Sunteţi autoarea multor ediţii ale emisiunii Cum vă place, care între timp a devenit Destine şi pasiuni, emisiune care, datorită prezenţei în studio a unor prestigioşi invitaţi, a condus, după cum am înţeles, la coagularea volumului de debut Convorbiri comode

– Sigur, m-am gândit să adun aproape toate interviurile difuzate la ceas de seară, la 21,03 şi să le aşez într-un volum pe care l-am numit, poate un pic în joacă, mai mult în serios, Convorbiri comode. Convorbirile de seară nu au fost – în opinia interlocutorilor, dar şi a criticii – deloc comode.

A urmat apoi cel de-al doilea volum…

– Între apariţia celor două volume de interviuri a apărut şi primul meu volum de teatru. Am debutat ca dramaturg cu piesa Şambelan la viezuri, fantezie dramatică într-un singur act, după Pagini bizare de Urmuz. Este, cred, o combinaţie între ceea ce vede jurnalistul şi ceea ce simte dramaturgul pentru că viaţa este frumoasă numai în vis. Realitatea este cu totul alta. Şi m-am gândit că din antiproza lui Urmuz ar putea să iasă teatru. Am creat şi un personaj, Stamatida, care nu se regăseşte în cartea lui Urmuz şi am pus aceste personaje să se mişte aşa cum mi-am imaginat eu că ne mişcăm noi, în fiecare ceas. Am creat o familie Stamate, o familie pe care o putem găsi, dacă deschidem uşa oricărui apartament din ţara asta.

Cum a ajuns pe scenă Şambelan la viezuri?

– După difuzarea piesei, a doua zi, m-am pomenit la Radio cu regizorul Constantin Dinischiotu, care a bătut imperativ din baston şi a spus: „Doresc textul.” I-am explicat maestrului că textul este scenariu radiofonic şi nu am scris varianta pentru scena de scândură. Domnia sa mi-a zis, scurt: „Nu mă interesează. Voi deschide stagiunea 1999 – 2000 cu Şambelan la viezuri”. Ceea ce s-a şi întâmplat. Piesa a fost pusă în scenă la Teatrul „Bacovia” din Bacău, împreună cu Societatea Română de Radiodifuziune, fiind jucată apoi şi pe scena Teatrului Odeon din Bucureşti în perioada festivalului de teatru. Nu în cadrul festivalului, ci în urma unei invitaţii făcute de acest teatru. Aş vrea să mai amintesc un proiect, al meu şi al lui CostinTuchilă, scenariul radiofonic Minai Eminescu – Veronica Micle. Replici, care a fost preluat şi de Teatrul Naţional din Bucureşti şi jucat la Sala „Marin Sorescu”.

Cum se împacă jurnalistul cu dramaturgul?

– Jurnalistul este un om foarte serios. Aşa crede el, pentru că toată viaţa a luptat să fie un om foarte serios şi muncitor. El alege subiectele pentru dramaturg. Dramaturgul trebuie să pună hazul şi necazul la un loc şi aşa cred că a apărut teatrul pe care îl scriu.


Despre proiectul început în 2004, construit pe ideea de a sintetiza o temă foarte frecventă în dramaturgia universală, ce puteţi să ne spuneţi?

– După Clasicii dramaturgiei universale, scenariu radiofonic realizat împreună cu Costin Tuchilă, ne-am gândit că pentru marii actori ai scenei româneşti, care au venit şi au dat glas atâtor personaje la Radio, am putea crea un proiect care să dea posibilitatea ca aceştia să-şi arate măiestria recunoscută, în recitaluri care să cuprindă câte cinci personaje din literatura lumii. L-am ales întâi pe Dan Condurache în Dramele puterii. A urmat apoi recitalul lui Horaţiu Mălăele – Slugi isteţe şi bufoni. Dorina Lazăr a creat personajele din Peţitoare şi cumetre, iar Delia Nartea şi Cristian Iacob au întruchipat Îndrăgostiţi în teatrul lumii.

La Teatrul Naţional Radiofonic au fost puse în scenă câteva dintre piesele pe care le-aţi scris…

– Dacă nu visezi, nu poţi să faci nimic pe lumea asta. Între vis şi realitate nu există decât o poartă, o poartă extrem de fragilă şi, dacă nu treci de ea, rămâi numai în vis sau numai într-o realitate fără vis. Mă gândeam demult cum ar fi dacă aş auzi Duios Anastasia trecea de D. R. Popescu, într-o versiune pentru scena invizibilă? Şi a fost. În această piesă am pedalat mai mult pe inefabil, pentru că teatrul radiofonic oferă o singură dimensiune, cea auditivă. Însă o altă mare încercare a fost Mantaua. Să te apropii de această capodoperă, despre care Dostoievski spunea că „Noi toţi am ieşit din Mantaua lui Gogol”, a fost un act de mare îndrăzneală pentru mine. Critica a fost generoasă în ceea ce mă priveşte şi în ceea ce priveşte această versiune a capodoperei lui Gogol. Acum m-am apropiat de Lev Tolstoi şi am dramatizat celebra nuvelă Moartea lui Ivan Ilici. De fapt, dramatizare e un fel de a spune, pentru că în nuvela lui Tolstoi aproape că nu există dialog. Am încercat să fac dintr-o moarte, o viaţă.

Aş vrea să vorbiţi acum şi despre piesele dumneavoastră.

– Am scris o piesă care a avut mare succes la critică şi la public, Roman de Bucureşti, ce va da şi titlul volumului meu de teatru, care va apărea în decembrie anul acesta. O altă piesă cuprinsă în acest volum este Ieri după Shakespeare sau Visul unui preşedinte.

Oricare preşedinte poate să-şi imagineze că ar fi personajul din această piesă?

– Există un motto în care spun că orice asemănare cu realitatea este absolut întâmplătoare. O altă piesă este Ringhişpilul, în colaborare cu regizorul Leonard Popovici. Este o piesă al cărei subiect se petrece prin anul 1986. Facem un recurs la memorie şi istorie, întorcându-ne la acei ani pe care nu vrem să ni-i mai amintim, probabil nici unul dintre noi.

V-aţi apropiat şi de lumea copilăriei?

– Am avut ca punct de plecare două basme ale lui Ioan Slavici, după care am realizat două scenarii radiofonice – Spaima zmeilor şi Limir împărat.

De ce tocmai Slavici?

– Pentru că lucrarea mea de licenţă a fost axată pe personajul feminin din operele lui Slavici. Asta se întâmpla cu foarte mulţi ani în urmă. De ce m-am apropiat de lumea copilăriei? Pentru că vrem sau nu vrem, în sufletul nostru rămânem tot copii. Atâta timp cât părinţii trăiesc, poţi afirma că încă eşti copil.

Să revenim la cărţile pe care le-aţi scris. În 2002 a apărut cartea Dincolo de curcubeu e lumea, care, ca şi cele două volume, Convorbiri comode, precum şi volumul de teatru Roman de Bucureşti, ce va apărea în luna decembrie, a fost subvenţionată de Ministerul Culturii şi Cultelor. Ce înseamnă dincolo de curcubeu?

– Experienţa mea extraordinară cu românii din lume s-a materializat în această carte, pe care am numit-o, simbolic, Dincolo de curcubeu e lumea. În «Argument» spun că această carte nu are nici început şi nici sfârşit. Este o carte deschisă, la care oricine şi oricând poate adăuga ceva. Ei, românii de pretutindeni, au fost motivul demersului meu, iar călătoria mea prin lume a fost, la rându-i, punct de plecare pentru paginile care „au suportat” greutatea unor experienţe, mărimea visului, dar şi realitatea unei lumi care nu este nici urâtă, nici frumoasă, ci este, pur şi simplu, lumea noastră.

Ce vă doriţi în continuare de la viaţă?

– Atâta cât trăiesc nu pot decât să doresc, pentru că, în momentul în care nu doreşti să faci ceva, înseamnă că ai pus capăt viselor, speranţelor, durerilor şi tuturor sentimentelor care te fac om. Unul dintre visele mele va deveni realitate în decembrie când va apărea volumul de teatru, ce cuprinde şapte piese, dintre care două sunt inedite: Şambelan la viezuri, Roman de Bucureşti, Ringhişpilul, Duios Anastasia trecea, Mantaua, Ieri după Shakespeare şi Moartea lui Ivan Ilici. Sigur, omul cât trăieşte scrie sau îşi imaginează că scrie. Intenţionez ca în anul 2006 să scot un volum de proză scurtă, la care scriu de câţiva ani.

Cu ce titlu?

– Cred că se va numi Femeia şi copacul. E un dialog al unei femei obişnuite cu un copac. Trebuie să ne gândim că prietenii ne ascultă atât cât vor, duşmanii atât cât pot, iar copacii ne ascultă oricât.

Stau şi mă întreb, cine sunteţi de fapt dumneavoastră?

– Cred că aş vrea să fiu un Om. M-am străduit toată viaţa să fiu un om adevărat, care minte cât mai puţin, care iubeşte cât mai mult, care este sincer cu el şi cu ziua de mâine. Sigur, am dorit să fiu un bun jurnalist. Nu ştiu dacă am reuşit. Important este ce rămâne după tine şi ce rămâne în memoria celorlalţi, pentru că memoria colectivă este cea care te reţine sau nu. Am vrut să fiu un părinte adevărat. Am fost şi voi rămâne o mamă. Sunt la fel ca milioanele de mame care spun că puiul lor este cel mai frumos şi cel mai bun din lume. Am vrut să fiu o colegă cumsecade şi generoasă. Am vrut să fiu un prieten pentru cât mai mulţi. Pentru mine şi pentru familia mea, cred că sunt un Om. Vreau să rămân aşa cum sunt atât pentru ei, cât şi pentru ceilalţi care cred în mine. Pentru că dincolo de tot şi de toate, indiferent de succesele şi de insuccesele noastre, dacă nu ştim să fim oameni, măcar câteva ore pe zi, restul nu mai contează.

Monica Duţu

„Universul Radio, Radio România”,serie nouă, nr. 53 (453), 10 noiembrie 2005


În luna februarie 2010 ascultă pe eteatru.ro Şambelan la viezuri şi Ringhişpilul. Vezi pagina Program.

Anunțuri

Puşa Roth: Teatrul viitorului

Am scris piese, am făcut dramatizări, adaptări pentru teatrul cu o singură dimensiune: radiofonic. Am debutat la Teatrul Naţional Radiofonic şi cred că aici m-am născut ca dramaturg. Am avut privilegiul să debutez şi pe scena de scândură în anul 1999.

Citeşte continuarea în revista 


Eminescu la Radio România

Se poate afirma fără teama de a greşi că anul Eminescu a început la Radio România în zorii zilei de 15 ianuarie 2000. Emisiunea cea mai populară a postului naţional, emisiunea care se bucură de cea mai mare audienţă, Matinal – Radio România Actualităţi – a îmbrăcat veşmântul unei ediţii speciale dedicate împlinirii a 150 de ani de la naşterea poetului. Realizatoarea acesteia, Puşa Roth, a gândit o emisiune cu caracter de eveniment, care a îmbinat informaţia la zi cu orizontul peren al gândirii poetice şi al meditaţiei filosofice eminesciene. Încă din primele minute, la ora 6, ascultătorul a fost captivat de un scurt fragment din Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii: Tudor Arghezi vorbind despre unicitatea geniului eminescian. Înregistrarea a fost reluată (integral) în ultima parte a emisiunii, înainte de ora 8, într-un grupaj in care i-am ascultat pe Perpessicius, Tudor Vianu, Mihail Sadoveanu, G. Călinescu evocându-l pe Eminescu. Inspirat, acest grupaj de caracterizări antologice era ilustrat cu Preludiul la unison de George Enescu. A fost momentul de vârf al Matinalului, creând, inclusiv pentru cunoscători, momente de rară emoţie.

Fiecare dintre rubrici a avut de altfel o culoare aparte, diferită de cea a ediţiilor obişnuite ale emisiunii. Astfel, sub genericul „Itinerar cultural”, corespondenţele din ţară erau prefaţate de citate – un vers sau două – din poezii eminesciene, potrivite în context, dovadă că şi o informaţie de un minut poate fi transformată în invitaţie la aflarea unei semnificaţii cu caracter general, că un fapt fie şi conjunctural ascunde un sens universal uman. Aceasta a fost intenţia realizatoarei ediţiei do sâmbătă 15 ianuarie a Matinalului, care a prefaţat şi intervenţiile unor personalităţi (printre ele, acad. Eugen Simion, pictorul Spiru Vergulescu, fizicianul Gheorghe Mateescu) cu maxime eminesciene. Am reţinut câteva dintre ele: „Gradul de civilizaţie al unui popor se măsoară după […] aptitudinea de a supune puterile oarbe ale naturii, scopurilor omului. Cu cât omul e mai stăpân pe vânt, pe apă, pe abur, şi-şi face din ele slugi muncitoare, cu atât civilizaţia e mai înaltă”; „Legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât de la el însuşi”; „Moravurile fără legi pot totul, legea fără moravuri aproape nimic”. Pe lângă trecerile muzicale (am recunoscut pasaje de George Enescu, Sabin Drăgoi, Constantin Bobescu), am ascultat şi inspirate melodii de muzică uşoară pe versuri de Mihai Eminescu. Totul într-o emisiune echilibrată şi sensibilă, sprijinită cu profesionalism şi dăruire de echipa de tehnicieni.
[…] Remarcabilă a fost emisiunea Mihai Eminescu: lumea ca teatru, difuzată pe 30 ianuarie (Cultural), în seria „Clasicii dramuturgiei universale”. Autorii ei, Puşa Roth, Costin Tuchilă, Vasile Manta, au demonstrat o dată în plus importanţa acestui motiv între motive în opera eminesciană. „Lumea ca teatru” este o permanenţă tematică la Eminescu, de la poezie la publicistică. Selecţia din gazetăria politică, fragmentele de teatru incluse, poeziile recitate de mari actori, comentariile critice au fost reunite într-un montaj rafinat, justificând convingător ideea emisiunii.

„Renaşterea civilizaţiei rurale româneşti”, anul II, nr. 1–2 (4), ianuarie–iunie 2000, p. 178–179

George Enescu, Preludiu la unison din Suita nr. 1 în Do major pentru orchestră, op. 9. Orchestra Naţională de Tineret, dirijor: Cristian Mandeal