Şambelan la viezuri

Cu bizară umilinţă, la dispoziţia dumneavoastră

Şambelan la viezuri este o izbucnire a propriului eu răzvrătit. Este faţa ascunsă a unei lumi bântuite de fantasme, a unei lumi închise în propria ei existenţă, o lume căreia i s-a refuzat frumosul. Este, dacă doriţi, secunda posibilă în viaţa fiecărui om. Personajele acestei lumi răsturnate sunt replici caricate ale unor oameni reali. Oriunde poţi întâlni o „familie Stamate” aproape înghiţită de „greutăţile vieţii”, oriunde poţi întâlni unul dintre personajele urmuziene.

Şambelan la viezuri este poate o satiră a răului contemporan, a greşelilor, o satiră a defectelor omeneşti. Ce-i drept, toate aceste „calităţi” au fost îngroşate din dorinţa de a avertiza că oricare dintre noi putem deveni – într-un „context favorabil” – un personaj urmuzian. Dacă Şambelan la viezuri este o radiografie a pasiunii înfrânte de condiţia socială, ea este în mod sigur şi radiografia unui prezent fără orizont de aşteptare. Ce îşi poate dori oare această lume, zăvorâtă în propria-i existenţă, decât satisfacerea micilor năravuri şi capricii?

Cu Şambelan la viezuri am încercat – în ce măsură am reuşit, nu ştiu – să demonstrez că orice text, şi în acest caz antiproza urmuziană, se poate preta la dramatizare. Pentru mine, Urmuz este, el însuşi, un fascinant personaj de teatru. Nu numai prin dramatismul unei vieţi mereu înecate în cenuşa cotidianului, ori prin firea enigmatică generatoare la rândul ei de bizarerie. Frământatul Urmuz, neîmplinitul Urmuz, cel îngrozit că la Înalta Curte de Casaţie s-ar putea auzi că scrie „şi altceva decât considerente şi sentinţe” Urmuz, pe care Geo Bogza şi-l închipuia „ca pe un copil încuiat de părinţii lui într-o cameră”, unde singura ocupaţie rămâne „răsturnarea ordinii apăsătoare”, pare a fi întru totul zămislit pe scândura scenei. Cu atât mai mult, eroii săi.

Cu puţină imaginaţie i-am pus să vorbească, i-am adus pe scenă. Era necesar? Desigur. Urmuz trebuia „exploatat” în folosul teatrului şi al spectatorilor. În numele lui, vă invit să faceţi cunoştinţă cu o lume condusă de un Şambelan.

Referinţe critice

„Şambelan la viezuri nu este o dramatizare a prozei lui Urmuz, ci un text care porneşte de la ciudatele personaje şi absurdele întâmplări comice din Pagini bizare. Un captivant exerciţiu de imaginaţie […].Personajele comediei au identitatea, bizară în context, conferită de Urmuz […]. O invenţie ca nume şi o dezvoltare a identităţii sale «epice» din «romanul în patru părţi» Pâlnia şi Stamate este Stamatida, nevasta lui Stamate. Numele a fost creat de Puşa Roth din nevoia de a realiza un paralelism, accentuând astfel absurdul din textul urmuzian. Detaliul din proza lui Urmuz (Stamatida compune madrigale «semnate prin punere de deget») este amplificat. Madrigalul parodic devine omniprezent în Şambelan la viezuri, iar Stamatida dobândeşte o funcţie mult mai importantă prin natura conflictului scenic.”

Costin Tuchilă, „Radio România”,

nr. 116, 15 – 21 martie 1999, p. 16

Audiţia cu public a spectacolului radiofonic
„Şambelan la viezuri”

„Este o îndrăzneală să treci de la un text care stă (proza), la unul care merge (teatrul), dar «aventura» a reuşit.”

George Bălăiţă,  joi 18 martie 1999 – „Radio România”,
nr. 119, 5 – 11 aprilie 1999, p. 16

„Este foarte interesant ceea ce a realizat Puşa Roth aici, această doamnă care dă dovadă de o fantezie nebună. […] Harababura din piesă este egalată sau chiar depăşită de harababura politică din România.”

Radu Cârneci, joi 18 martie 1999 – „Radio România”,
nr. 119, 5 – 11 aprilie 1999, p. 16

„Pentru prima dată în cariera mea, le-am dat voie actorilor să facă tot ce vor. Eu am creat legăturile, am unificat elementele de construcţie. De mult n-am avut o asemenea bucurie.”

Leonard Popovici, joi 18 martie 1999 – „Radio România”,
nr. 119, 5 – 11 aprilie, 1999, p. 16

„Când am auzit că este un scenariu după proza lui Urmuz, m-am întrebat cum poate fi transmis vizualul pe calea undelor. Ascultând acum piesa, am avut impresia că-i văd pe toţi aceşti eroi şi universul lor suprareal, fantastic, grotesc. Prin distribuţie şi prin modul de a intra în relaţie al personajelor, totul a căpătat formă, linie, culoare.”

Ileana Berlogea, joi 18 martie 1999 – „Radio România”,
nr. 119, 5 – 11 aprilie 1999, p. 16

„În piesa absurdă Şambelan la viezuri îi regăsim pe membrii familiei Stamate (Stamate, Stamatida şi Bufty), pe Ismaïl, pe Turnavitu, Emil Gayk, Cotadi, Dragomir, Algazy & Grummer. Toţi aceştia trăiesc o viaţă delirantă şi tristă în acelaşi timp, plângându-se de dificultăţile ei, dar şi găsindu-şi – unii –  satisfacţii halucinante, precum trecerea prin pâlnie a bărbaţilor Stamate, simbol sexual al anilor 1900. Puşa Roth nu a pus de la ea decât atât cât trebuie, ca liant vizibil al personajelor, pe cel subtil, indicat de Urmuz însuşi, păstrându-l. Autoarea a realizat o lume paralelă cu aceea reală, dar oglindind-o deformat prin lentilele absurdului. De aici şi până la Ionesco e un singur pas, fie el şi destul de mare. Este ceea ce indică această piesă insolită care e, în fond, o încercare de hermeneutică prin mijloacele autorului.”

Nicolae Prelipceanu, „România Liberă”,
nr. 3750, serie nouă, luni 22 iulie 2002, p. 2

Premiera „Şambelan la viezuri”
Teatrul Bacovia din Bacău

„Cea de-a treia treia premieră a dramaticului băcăuan, care a început în forţă actuala stagiune, s-a petrecut vineri cu un spectacol fantezist, ludic şi plin de prospeţime. […] Autoarea savuroasei «fantezii dramatice» (care a fost iniţial un scenariu radiofonic) imaginează un microunivers populat de fiinţe stranii, un amalgam de regnuri, care se tot intersectează într-o hazlie harababură, proliferând, prin simpla lor prezenţă, absurdul.”

Carmen Mihalache, „Deşteptarea”, Bacău,
luni 20 septembrie 1999

„Puşa Roth a încercat imposibilul şi i-a reuşit: acela de a crea o acţiune dintr-o non-acţiune şi caractere din umbre şi marionete.”

Ileana Berlogea, „Viaţa medicală”,
nr. 10, 10 martie 2000, p. 12

Urmuz/De la radio pe scenă

Un Şambelan pentru (ne)liniştea noastră

Ciudaţii eroi ai lui Urmuz, el însuşi, parcă, un personaj de teatru, au urcat cu succes pe scenă în spectacolul Teatrului „Bacovia” din Bacău, realizat în colaborare cu Societatea Română de Radiodifuziune. În deschiderea stagiunii 1999 – 2000, am urmărit, în premieră absolută, Şambelan la viezuri, fantezie dramatică de Puşa Roth după Pagini bizare de Urmuz. Fără a glumi, am putea spune, în stilul autorului care a marcat „un moment unic şi irepetabil în literatura română”, că Şambelan la viezuri s-a născut fără a fi văzut, preferând să iasă… prin ureche.

În regia lui Leonard Popovici, care a compus un spaţiu „nebunesc” trecut printr-un straniu spectru de melancolie, Şambelan la viezuri s-a înfăţişat auzului în premiera absolută a Teatrului Naţional Radiofonic, difuzată în martie a.c. Evident, spectacolul de la Bacău, regizat de Constantin Dinischiotu, nu poate fi comparat cu cel radiofonic, fiind prin specificul genului complet diferit. Pornind de la textul foarte coerent, dramatic al Puşei Roth, aflată la debutul scenic, Constantin Dinischiotu a construit un spectacol îndrăzneţ, excepţional prin unitatea viziunii şi stil. Reunind personajele lui Urmuz, convocându-le pe toate în casa lui Stamate, piesa Puşei Roth pare a vorbi de tentaţia fiecăruia dintre noi de a recompune lumea cotidiană după propriul plac. Parodicul şi grotescul îşi dau mâna pentru a susţine absurdul unei existenţe compuse din automatisme şi idealuri de carton. Foarte dinamic şi plastic, spectacolul teatrului băcăuan alcătuieşte ingenios un spaţiu aflat mereu la graniţa dintre o realitate absurdă şi decodificarea ei sub ochii spectatorilor. Aceasta este de altfel particularitatea lui esenţială: absurdul din proza lui Urmuz, tălmăcită teatral de Pusa Roth, este umanizat, făcut, dacă vreţi, palpabil.

Planul halucinant al imaginilor scenice, cu tensiuni atât de expresiv punctate, dobândeşte o desfăşurare dramatică, „acţiune” desigur în retorica teatrului absurdului. Personajele, atât cele principale cât şi celelalte, se transformă în roluri de compoziţie, replica, perfect valorificată, gestica, spaţiul scenografic şi costumele Cristinei Ciobanu, de-a dreptul extraordinare, completându-se reciproc. Muzica lui George Marcu, interpretată de Miltiade Nenoiu (fagot), Lucian Maxim (percuţie), Patricia Prundea (voce), cu două teme principale, obsedante, speculând ideea madrigalului parodic al Stamatidei, nu e nici un moment tautologică, contribuind la crearea atmosferei. Coloana sonoră a spectacolului este semnată de Vasile Manta.
Am lăsat la urmă jocul actorilor, care ar merita o analiză amplă.

Excelenta trupă a Teatrului „Bacovia” evoluează cu o poftă nebună, reuşind să unească studiul caracterologic cu plăcerea jocului absurd şi gratuit. Florin Crăciunescu (Stamate) accentuează raportul dintre realitatea comică şi bizara ingenuitate vinovată a personajului absurd. Viorel Baltag, în rolul lui Bufty, fiul lui Stamate şi al Stamatidei, în vârstă de patru ani, se remarcă prin bogăţia de nuanţe groteşti, într-un joc plastic elocvent.

Un rol de excepţie face Eliza Judeu, debutând în dificila partitură a Stamatidei. Expresivă şi mobilă, cu relaţii de joc semnificativ întreţinute, ea umple scena, devenind, aşa cum a gândit Puşa Roth personajul, liantul acestei „lumi larvare prevăzute cu aripi uriaşe”. Eliza Judeu cuprinde totul într-o plutire halucinantă, suferă exploatând tema cuplului ratat din cauza unei… pâlnii, dezvoltă convingător celelalte motive ale textului. În Turnavitu, Şambelanul la viezuri, Gabriel Duţu găseşte cel mai adecvat ton, impresionând prin intonaţie şi prezenţă scenică.

Rolurile de travesti propuse de regizor, Ismaïl (Daniela Rotari Vrânceanu), Dragomir (Nina Gherghişan), Algazy (Florina Găzdaru aduc mereu culori şi nuanţe potrivite. În Gayk, Adrian Găzdaru portretizează minuţios personajul. De mai mică importanţă în text, Cotadi (Ştefan lonescu) şi Grummer (Valentin Branişte), cu un discurs à la Caţavencu propus de regizor, dobândesc relevanţă prin jocul actorilor. Ar fi de observat modul în care sunt compuse scenele de ansamblu, dinamica expresivă a personajelor atunci când nu au de rostit nici o replică. Totul într-un spectacol savuros, primit entuziast de public.

La Bacău, noua stagiune anunţă însă si alte plăcute surprize.

CostinTuchilă, „România Liberă”, nr. 2891, luni 27 septembrie 1999, p. 2