De la Catarina la Ofelia

Duminică 31 iulie 2011, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați o nouă emisiune din seria Clasicii dramaturgiei universale: De la Catarina la Ofelia. Realizatori: Pușa Roth și Costin Tuchilă.

În opera lui Shakespeare personajele feminine nu se împart nici în tipuri, nici în stereotipuri. Shakespeare le dă femeilor atât posibilitatea de a avea iniţiative cruciale într-o lume dominată de bărbaţi, cât şi de a estompa diferenţele dintre caracteristicile masculine şi feminine. În noua emisiune din seria Clasicii dramaturgiei universale sunt analizate câteva dintre personajele feminine din teatrul shakespearian, individualitatea lor și situațiile în care apar în contextul pieselor respective. Fiica unui nobil bogat din Padova, Baptista, Catarina este o Colombină mutată în palat şi transformată într-o răsfăţată îndărătnică (Îmblânzirea scorpiei). Femeia îndărătnică, despotică, insuportabilă este transformată în cea mai blândă făptură de tânărul bogat şi îndrăzneţ Petruchio, nici el deprins cu manierele galante. Eroina din comedia shakespeariană trece drept o figură emblematică pentru tipul feminin în discuţie. În Cei doi tineri din Verona, Silvia și Iulia sunt două inocente cochete, dar sincere în sentimentele lor. Dramaturgul nu le construiește însă schematic, strict funcțional, ci le conferă farmecul psihologiei adolescentine. Viclenia femeii care doreşte să-şi atingă scopul nu le este străină, chiar dacă dominantă rămâne francheţea.

Comedia shakespeariană „aduce pe scenă puterea limbajului. Viaţa şi moartea reprezintă sursa bătăliei cuvintelor, ca în Zadarnicele chinuri ale dragostei. În acest cadru, femeile, toate convingătoare, joacă rolul principal: Rosalinda din Cum vă place, Porţia (Neguţătorul din Veneţia), Isabelle (Măsură pentru măsură), Beatrice (Mult zgomot pentru nimic). Ele sunt câştigătoarele vieţii şi ale dragostei, învingând ipocrizia puritană şi piedicile machiavelice. Porţia şi Isabelle salvează condamnaţi la moarte iar Rosalinda şi Beatrice denunţă chinurile dragostei. Comedia întoarce lumea pe dos pentru a face să renască armonia. Femeile se deghizează în bărbaţi. La fel ca în comediile lui Plaut, substituirea şi dualitatea sunt prezente şi la Shakespeare: gemenii (Comedia erorilor, A douăsprezecea noapte), personaje duble (Cei doi tineri din Verona, Cei doi veri nobili), femeia care se substituie alteia în patul amantului nestatornic (Totu-i bine când sfârşeşte bine, Măsură pentru măsură). Sub efectul filtrului lui Oberon şi al metamorfozelor lui Ovidiu, unul devine altul în Visul unei nopţi de vară. Se descoperă astfel că magia nu este decât o stratagemă teatrală.”

Totul e vis în desfăşurarea „evenimentelor” din Noaptea magică de Sânziene (Visul unei nopți de vară). Se poate invoca – s-a şi făcut, de altfel – motivul baroc al vieţii ca vis, dar fără conotaţia mistică pe care o va avea în Secolul de Aur spaniol. Visul erotic toarnă poezia lui plină de metafore care ies treptat din tiparele tradiţionale (spada, arcul lui Cupidon, trandafirul, rana, ploaia etc.), schimbând „recuzita”: reprezentantele regnului vegetal (viorele, măceşi, brânduşe, cimbrişor, flori cu puteri magice) convieţuiesc, în spirit fantast, cu elemente de bestiar, unele, e adevărat, putând fi decodificate prin funcţia lor curativă în farmacia medievală, dar mai ales interpretate simbolic şi psihanalitic: vipere, „şerpi cu limbile-nfurcate”, arici ţepoşi, păianjeni, melci, lilieci etc. Zânele din preajma Titaniei sunt Fir-de-păianjen, Măzăriche, Fluturaş, Bob-de-muştar. Lor le răspunde grupul de personaje „reale” (dar ce este real în vis?): dulgherul Gutuie, tâmplarul Blându, ţesătorul Fundulea (Bottom), cârpaciul de foale Flaut, căldărarul Botişor, croitorul Subţirelu, nume extrase parcă dintr-un catalog, involuntar ironic, al meseriilor.

Capabilă de orice sacrificiu în relaţia de cuplu, gingaşa, muzicala Viola este „dragostea în acţiune” (A douăsprezecea noapte). Viola se deghizează în paj, cu numele Cesario, pentru a ajunge în preajma lui Orsino. Dar travestiul, obişnuit în epocă şi creator de cele mai multe ori de farsă, aduce şi o schimbare de substanţă, pasiunea florală de la început devenind patimă metafizică.

De aproape un mileniu, ideea cuplului de îndrăgostiţi este indisolubil legată de Tristan şi Isolda, povestea născută în secolul al XII-lea. În tragedia Romeo şi Julieta, Shakespeare accentuează contrastul dintre două lumi, una bântuită de ură şi patimi, cealaltă – ideală, a iubirii pure dintre doi tineri, eliberată de orice conjunctură potrivnică, inclusiv de cea, în fond atât de curentă în epocă dar universală, a duşmăniei dintre două familii. Romeo şi Julieta cred în iubire, în timp ce alte personaje văd în iubire doar partea de ridicol. Virtutea iubirii şi a morţii devine astfel semnul superiorităţii morale a celor doi eroi. Cu un asemenea subiect, şi chiar păstrând codul eroticii medievale de tip cavaleresc, spectrul melodramei ar fi fost asigurat. Nu însă la Shakespeare, care conferă nu atât o psihologie aparte celor doi protagonişti, cât relevanţă psihologică întregului cadru al tragediei, ştiind să nuanţeze fiecare element compoziţional, de la cel epic la cel eminamente liric, de la nuanţa umoristică la cea fantastă sau la reflecţie.

Puternică, devotată, loială soțului său, Desdemona a fost interpretată ca tipică pentru imaginea femeii de rang nobil în secolul al XVII-lea, iar condiția ei tragică, de victimă a geloziei îi conferă un plus de gingășie și noblețe. (Othello).

Macbeth excelează prin cruzime, abundă în uneltiri teribile, scene sângeroase şi, mai presus de toate, face din teama dusă la paroxism, cheia de boltă a construcţiei. Nu există tragedie shakespeariană care să dezvolte o atmosferă de teamă egală cu aceea din Macbeth. Macbeth este unealta femeii funeste, Lady Macbeth, şi ea un fel de vrăjitoare de suflete, ştiind să trezească ambiţia şi ereditatea sanguinară a soţului ei, să alunge repede sentimentele sale de ostaş recunoscător şi să-l împingă la crimă. Fondul magic devine coşmaresc în această cumplită tragedie în care presentimentul, împrejurările atât de puţin comune ale crimelor şi apoi remuşcarea sunt dezvoltate până la paroxism.

Cleopatra este una dintre cele mai complexe eroine tragice din teatrul shakespearian. (Antoniu și Cleopatra). Puterile „femeii fatale” creează aici un amestec unic de atracţie, uluire şi spaimă. E un tip de fascinaţie tragică, în care se combină farmecul oriental, exotic, cu aură magică mereu scoasă în evidenţă, cu o viclenie prozaică. Când există, sinceritatea ei este brutală. Voinţa fermă dar şi capriciul, izbucnirile dar şi perfidia extremă, rafinată parcă printr-un lung exerciţiu de stil, misterul dar şi măreţia o caracterizează în egală măsură.

Castitatea în jurul căreia planează suspiciuni nedrepte era o temă frecventă în proza italiană din epocă. Modul în care ea este tratată în Cymbeline vădeşte şi o certă influenţă a romanului cavaleresc medieval: aventuri spectaculoase, peripeţii, incidente tragice depăşite cu bine, exil, răpiri misterioase, întâlniri şi recunoaşteri filiale, lupte cu deznodământ neaşteptat. Dar toată acestă umanitate antrenată într-o acţiune care satisfăcea nevoia de trăire emoţională a publicului este puţin reliefată în comparaţie cu Imogena, personajul principal al piesei. Graţia convieţuieşte în acest personaj cu forţa spirituală, într-o proporţie reconfortantă. Arma ei este buna-credinţă şi puterea de a-şi menţine echilibrul, luptând împotriva mistificărilor şi a aberaţiilor de ordin moral.

Nebunia şi moartea Ofeliei sunt însoţite în Hamlet de muzică, incluzând aici atât rolul de element de construcţie dramatică dobândit de fragmentul muzical, cât şi un simbolism muzical spre care este condus personajul. Diferenţa dintre acest personaj şi celelalte chipuri feminine din teatrul lui Shakespeare nu constă în substanţa morală, ci în sensurile simbolice şi în psihologia specială pe care le generează. Apariţia Ofeliei, cu mintea rătăcită, înaintea sinuciderii, este aproape în totalitate muzicală, replicile vorbite rămânând simple legături, referinţe legendare (fiica brutarului transformată în bufniţă), avertismente, toate trecând pentru simţul comun drept forme ale nebuniei. Această prezenţă florală, plutitoare a Ofeliei, purtând şi fiind purtată de sunetele unor melodii deprimante, convoacă pas cu pas gestul final. Ofelia cântă şi mai ales atrage atenţia asupra conţinutului cântecelor sale despre iubiri defuncte, sfârşite tragic.

Pușa Roth, Costin Tuchilă

După emisiunea De la Catarina la Ofelia, la ora 20,30, veți asculta Ieri după Shakespeare sau Visul unui președinte de Pușa Roth. Regia artistică: Mircea Albulescu. În distribuţie: Mircea Albulescu, Tamara Buciuceanu, Coca Bloos, Sanda Toma, Mihai Dinvale, Armand Calotă şi copiii: Andrei Ţârdea, Vlad Leaua, Andrei Bălaşa. Muzică originală de George Marcu. La vioară: Ştefan Marinache. La ţambal: Daniela Marinache. Redactor: Costin Tuchilă. Regia de montaj: Radu Verdeş. Regia de studio: Janina Dicu. Imagistica sonoră: Mihnea Chelaru. Producător: Domnica Ţundrea. Înregistrare din 2007.

Anunțuri

Vara în pictură

Cu sau fără legătură cu ciclul agrarian al anotimpurilor, temă devenită universală, vara se răsfrânge în istoria picturii într-o varietate de imagini și interpretări, de la peisaj la alegorie, de la visare la capriciu. Cei vechi imaginau peisajul ca accesoriu al acțiunii umane, pictând rareori doar imagini ale naturii surprinse în diferite ipostaze. Sau dovedeau, tradițional, înclinația spre alegorie până la bizareriile pictorilor manieriști. Pentru flamandul Joos de Momper, Vara e o imagine a suferinței pricinuite de căldură. În seria celor patru anotimpuri, stranii „capete compuse” ale lui Arcimboldo, Vara este un răsfăț de legume și fructe proaspete dispuse pentru a redesena un profil uman. Cu unele excepții, pictorii secolului al XVIII-lea, chiar când se apleacă asupra peisajului, sunt, și ei, încă tributari picturii tematice în care natura continua să aibă valoare de decor. O emancipare a peisajului, contemplarea propriu-zisă a naturii, fără alte conotații, descoperirea plăcerii de a picta în aer liber, sesizând mișcările secrete ale vegetației și jocul de lumină se produc odată cu pictorii Școlii de la Barbizon, care resping constrângerile academice, cât și alegorismul romantic. Pădurea de la Fontainebleau devine centrul magic al acestei dorințe de libertate în fața cadrului natural, care va fi una dintre particularitățile esențiale ale pictorilor impresioniști. Camille Corot, cel mai mare peisagist francez din secolul al XIX-lea, va picta Podul de la Narni, localitate în Umbria, în două ipostaze, în lumina diferită a zilei de vară, ca mai târziu impresioniștii: o dată scăldat în soare, a doua oară mai întunecat, în tonuri de verde închis și albastru.

Dintr-un amplu inventar de tablouri care înfățișează într-un fel sau altul vara, am selectat mai jos peisaje în stiluri diferite, în care expresia plastică variază de la sentimentul generat de imaginea naturii la prelucrarea pretențioasă, dar și picturi în care anotimpul invită la speculație metaforică, într-o măsură chiar literaturizând tema în discuție. Vara poate însemna în pictură un lan de grâu, un râu, o pădure seculară, o faleză după furtună, o noapte înstelată, personaje într-o grădină, o schiță la malul mării, un far, o plimbare cu barca pe lac, adierea brizei, cerul cu nori albi, un moment de reverie la ora înserării.

Pușa Roth

 © pușa roth

David Teniers cel Tânăr (1610–1690), pictor flamand, Vara

Nicolas Lancret (1690–1743), Vara

Giuseppe Arcimboldo, Vara, 1573

Joos de Momper, Vara

John Constable, Lan

Théodore Rousseau, Fermă la Barbizon

Camille Corot, Fontainebleau, Route du Bas Bréau, 1830-1835

Camille Corot, Pădure la Fontainebleau, 1833

Camille Corot, Podul de la Narni, 1826

Camille Corot, Podul de la Narni, 1827

Edmond Marie Petitjean (1844-1925), Spălătorese pe malul râului

Gustave Courbet, Faleza de la Etretat după furtună, 1870

Désiré François Laugée (1823–1896), Peisaj în soarele de vară

Thomas Cole, Amurg de vară

Pierre-Auguste Renoir, Peisaj de vară, 1873

Pierre-Auguste Renoir, Peisaj de vară

Pierre-Auguste Renoir, Pictorul Jules Le Cœur în pădurea de la Fontainebleau, 1866

Charles Henri Joseph Leickert (1816–1907), Peisaj de vară cu corăbii pe fluviu

Claude Monet, Căpiţă la amiază, 1890–1891

Claude Monet, Căpiţe la sfârșitul verii, efect de dimineață, 1891

Claude Monet, Plopi vara, 1891

Berthe Morisot, Zi de vară pe lac

Vincent van Gogh, Lan de grâu cu chiparoși, 1889

Vincent van Gogh, Câmp la La Crau

Vincent van Gogh, Case la Auvers

Vincent van Gogh, Lan de grâu cu ciori

Vincent van Gogh, Lan de grâu cu secerător

Vincent van Gogh, Cultivatori

Vincent van Gogh, Noapte înstelată

André Derain, Peisaj lângă Barbizon

Émile Vernon (1872-1919), pictor englez, Trandafir de vară

John William Waterhouse, Vară dulce

Robert Reid (1862-1929), pictor american, Coastă de deal vara

Robert Reid, Portret de fată vara, 1896

Edvard Berg, Peisaj de vară, 1877

Edvard Munch, Noapte de vară la Asgardstrand, 1902

Charles Robinson, Vara, 1912

Edmund Charles Tarbell (1862–1938), pictor american, Briză de vară

Edmund Charles Tarbell, Într-o grădină

Frank Weston Benson (1862–1951), pictor american, Vară, 1909

Maurice Vlaminck, Peisaj la periferie

Tom Thompson (1877–1917), pictor canadian, Zi de vară

Vasili Kandinski, Peisaj de vară

James Tissot, Visătoare într-o seară de vară

Cao Yong, Briză de vară

Mark Shasha, Schiță în lumina de vară

Frederick Childe Hassam, Nud în pădure însorită, 1905

Viktor Juravlev, Vară

Nicolae Dărăscu, Peisaj din Balcic

Nicolae Tonitza, Farul din Balcic

Silvia Onișa, Spre casă

Evocare Lucia Mureșan

Editura Buna Vestire din Blaj a lansat recent, la Târgul de Carte „Alba Transilvana” de la Alba Iulia (6–8 mai 2011) volumul omagial Lucia Mureșan …Pași prin lume, antologie de Ion Moldovan și Mioara Pop. Actriţa Lucia Mureşan (31 ianuarie 1938, Cluj-Napoca–11 iulie 2010, Cluj-Napoca) a fost unul dintre fondatorii Festivalului „Lucian Blaga” de la Sebeș și Alba, a cărui primă ediție s-a desfășurat în 1982, paticipând la aproape toate edițiile festivalului timp de trei decenii. Recitalurile sale de poezie au reprezentat ani la rând adevărate evenimente artistice ale Festivalului „Lucian Blaga”, volumul de față consfințind într-un fel și relația strânsă pe care Lucia Mureșan a avut-o cu interpretarea, în manieră personală, a liricii blagiene. Dacă ar trebui să rostesc numele marilor actori recitatori, aș începe fără îndoială cu Lucia Mureșan. Modalitatea sa de a recita atingea perfecțiunea în oricare dintre textele pe care le-a dăruit publicului în recitaluri la teatru, la radio și televiziune, indiferent de autorul abordat, de orizontul stilistic, de epocă, de limbă (recita cu egală măiestrie în română, franceză și germană). Se spune – pe bună dreptate – că un actor mare recreează universul poetic, la fel cum în teatru recreează personajul, găsind adesea prin felul în care pune în valoare unul sau altul dintre elementele lui componente, sensuri ale poemului ascunse pentru cititor. Dar această realitate, a recreării textului prin rostire, se susține numai printr-o fidelitate cu totul specială față de ființa intimă a poemului, la care nu se poate ajunge întotdeauna prin intuiție. Lucia Mureșan era tipul actorului-intelectual, cu o vastă cultură literară, ceea ce se simțea imediat în felul în care nuanțele vocii parcurgeau relieful fiecărui vers.

Considerațiile sale asupra teatrului, experiența personală, rememorată într-o perspectivă amplă asupra fenomenului teatral din ultima jumătate de veac constituie un material monografic prețios, inclus în antologia apărută la Blaj. În cuprinsul ei sunt incluse, la capitolul Mărturisiri, fragmente din volumul Anotimpuri de teatru. Pușa Roth în dialog cu Lucia Mureșan (Iași, Editura Ars Longa, col. „Summa cum laude”, 2009) și interviul realizat de Ion Moldovan, „Am trăit o viață frumoasă, luminoasă, minunată…” (din vol. Dialoguri între viață și artă, Blaj, Editura Buna Vestire, 2009). Anotimpuri de teatru, care cuprinde și Biografia artistică a Luciei Mureșan, reluată și în noul volum, a fost lansat în 7 mai 2009 la Târgul de Carte „Alba Transilvana”, în prezența Luciei Mureşan. Acesta era al treilea volum al colecţiei „Summa cum laude”, prezentată de altfel cu acea ocazie.

Întrebată de Ion Moldovan care a fost „marea întâlnire” în teatru, Lucia Mureșan evoca participarea la Festivalul de la Avignon în 1985, anul centenarului morții lui Victor Hugo, cu spectacolul Les aigles rampent… à la recherche de Victor Hugo, pe un text de Romulus Vulpescu, distins cu Premiul special al juriului OFF pentru cel mai bun spectacol despre Victor Hugo. Atmosfera Festivalului de la Avignon fusese extraordinară iar spectacolul trupei românești, în care Lucia Mureșan îi avea ca parteneri pe Alexandru Repan și Dana Dogaru, a primit numeroase oferte, neonorate, se subînțelege, pentru că autoritățile comuniste nu au aprobat nici o altă deplasare. Ca și în interviul realizat de Pușa Roth, și în această convorbire sunt punctate momente importante din cariera artistică a Luciei Mureșan, legate de Teatrul Național din Cluj și mai ales de Teatrul „Nottara” din București. „Cred – spune Lucia Mureșan în finalul acestui interviu – în respectul față de noi înșine, față de cei ce ne înconjoară, în respectul pentru părinți și dascăli, cred că trebuie să ne preocupre mai mult educația copiilor noștri și modelele pe care le oferim astăzi, acum, aici…” Se observă în ambele convorbiri o blândețe a tonului, finețea reconstituirii atâtor momente importante ale artei scenice din ultimele decenii, simțul analitic și al ierarhiei de valori.

A doua secțiune a volumului cuprinde evocări ale Luciei Mureșan semnate de Elena Anghel, Horia Bădescu, Veta Biriş, Rodica Popescu-Bitănescu, Sorin N. Blaga, Ion Buzaşi, Ioana Cantuniari-Marcu, Elena Caragiu, Nicolae Dan Fruntelată, Rodica Mandache, Adela Mărculescu, Fănuş Neagu, Anca Ovanez, Doina Papp, Mioara Pop, Ştefan Radof, Paula Romanescu, Ana Scarlat, Traian Stănescu, Ilinca Tomoroveanu, Mircea Tomuş, Costin Tuchilă, Neagu Udroiu, Ştefan Velniciuc, Daniela Vlădescu. „Lucia Mureșan, scrie Anca Ovanez, părea o ființă rece pentru că avea pudoarea de a nu-și arăta sentimentele. Ceea ce m-a frapat era zâmbetul ei, aș spune că zâmbea cu ochii și nu cu buzele, pentru că zâmbetul acestei femei era o lumină interioară. […] Era născută sub semnul nevoii de adevăr. Pentru mine a fost o enigmă. Nu am lucrat niciodată cu ea și a fost o actriță care m-a fascinat nu prin ceea ce spunea pe scenă ci prin ceea ce nu spunea și mă făcea să-mi imaginez că ar spune.” „Avea o forță pe care nu o bănuiai”, după cum remarcă Mioara Pop: „Întotdeauna m-a impresionat la Lucia Mureșan forța, forța interioară care i-a permis, alăturată talentului să facă atâtea lucruri minunate în teatru și în film, dar mai ales să facă față în viață unor încercări prin care nu știu cum am fi trecut mulți dintre noi. Delicatețea, atmosfera inefabilă pe care artista o crea în jurul ei, nu te lăsau să bănuiești că în acel om atât de minunat era și o putere pe măsură.” „O artistă împlinită”, o caracterizează Ilinca Tomoroveanu. „A trăit dăruindu-se, împărțind, în jurul ei, bună dispoziție ca pe nestemate, de o generozitate sufletească totală, cum stă bine nobleții înalte, și a fost lumina caldă, cu o anumită dulceață în ea, a numeroșilor ei spectatori și telespectatori, mândria admiratorilor și bucuria prietenilor.” (Mircea Tomuș).

În Addenda sunt publicate un fragment din teza de doctorat a Luciei Mureșan, Rolul cuvântului în realizarea imaginii scenice și Biografia artistică. Acest volum este așadar mai mult decât o carte omagială, este o primă antologie, cuprinzătoare și bine alcătuită, în fapt o evocare critică dedicată actriței.

Costin Tuchilă

Lucia Mureșan în Micul infern de Mircea Ștefănescu

Lansarea colecției „Summa cum laude” a Editurii Ars Longa

Joi 7 mai 2009, la ora 17,00, la Târgul de Carte „Alba Transilvana” din Alba Iulia, Editura Ars Longa din Iaşi va lansa cele trei volume din colecţia „Summa cum laude”: Poezie de teatru. Pușa Roth în dialog cu Mircea Albulescu, Căutător de destine. Pușa Roth în dialog cu Dorel Vișan, Anotimpuri de teatru. Pușa Roth în dialog cu Lucia Mureșan, acesta din urmă apărut la sfârşitul săptămânii trecute.

Volumele vor fi prezentate de Costin Tuchilă, coordonatorul colecţiei, Brânduşa Tămaş, directorul Editurii Ars Longa, Christian Tămaş, profesor la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi. Participă Puşa Roth, Lucia Mureşan, Dorel Vişan. Lansarea va fi urmată de o sesiune de autografe.

Colecţia Editurii Ars Longa, „Summa cum laude”, iniţiată anul trecut (când au apărut primele două volume), propune interviuri cu personalităţi culturale într-o formulă care se doreşte pe cât de atrăgătoare, pe atât de utilă specialistului dar şi publicului larg. Dacă, mai ales în accepţia contemporană, informaţia rămâne cuvântul de ordine al interviului, indiferent de modul mai mult sau mai puţin personal în care este realizat, există cel puţin o caracteristică menită să-i confere dimensiune literară, să-l elibereze aşadar de trăsăturile formale, schematice ale jurnalisticii: posibilitatea de a se transforma într-un portret viu al persoanei abordate. Fiecare dintre cărţile apărute în această colecţie va putea sta la baza unei monografii, prin datele oferite şi mai ales prin portretul artistic şi psihologic alcătuit.

Intenţia monografică este de altfel evidentă şi prin structura fixă a volumelor: amplului interviu realizat de Puşa Roth i se adaugă biografia profesională a interlocutorului, un text critic publicat ca postfaţă (ambele de Costin Tuchilă) şi fotografii semnificative. Primele trei volume din această colecţie au fost dedicate unor marcante personalităţi din lumea teatrului şi a filmului.

Anotimpuri de teatru a intitulat Puşa Roth substanţiala convorbire – atât de bine condusă, cu întrebări şi reflecţii care dau culoare textului – cu actriţa şi profesoara universitară Lucia Mureşan, sinteză elocventă a unei cariere artistice excepţionale şi totodată reuşit portret al personalităţii actriţei. Iată unul dintre momentele care au marcat semnificativ parcursul său artistic, început la Teatrul din Piatra Neamţ, unde a jucat după absolvirea facultăţii, în stagiunea 1958–1959, continuat apoi la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca şi la Teatrul „Nottara” din Bucureşti: „În toamna anului 1962 s-a materializat proiectul profesoarei Sandina Stan de-a mă readuce în Institut la Catedra de Arta şi Tehnica Vorbirii (fusesem una dintre studentele ei cele mai bune…). A fost şi pentru mine o mare bucurie să lucrez din nou alături de profesorii mei, de astă dată colaborând altfel… Eleganţa cu care m-au primit şi m-au ajutat să fac primii paşi în această dificilă meserie a fost o veritabilă lecţie de viaţă (mă străduiesc să nu o uit astăzi, când cei tineri lucrează împreună cu mine întru perfecţionarea mijloacelor lor de expresie profesională). La Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică «I. L. Caragiale» am lucrat la catedra condusă de artista emerită Sandina Stan, alături de Theodor Speranţă (minunatul «om de radio»), de Mihai Dogaru, de Vasile Moisescu, de Marga Boureanu, am colaborat la început cu clasele conduse de profesorii Beate Fredanov, Ion Finteşteanu, Moni Ghelerter, Petrică Vasilescu. Au fost ani în care nu am încetat să studiez cot la cot cu studenţii mei, să mă perfecţionez alături de ei şi de profesorii lor… Marele meu regret era însă că nici un teatru din Bucureşti nu anunţa nici un fel de concurs pentru tineri (după trei ani de stagiu aş fi avut dreptul să mă prezint). După un an, în 1964, Vlad Mugur a preluat direcţia Teatrului Naţional din Cluj (Silvia Popovici era la Cluj cu Maxim Berghianu) şi primesc un telefon într-o noapte, la începutul anului 1965. Vlad Mugur mă invită să joc în spectacolul pe care voia să-l monteze în premieră absolută în România, Ondine de Jean Giraudoux. Marietta Sadova era chemată să dea viaţă acestui text extraordinar. Traducerea fusese făcută cu pana plină de har a Otiliei Cazimir, special pentru Teatrul Naţional din Cluj. Vlad Mugur mă cunoştea din şcoală şi m-a văzut jucând Sonia, Clara din Egmont, Agafia Tihonovna din Căsătoria de Gogol. Am vorbit îndelung şi când m-a chemat la Cluj ca să joc Ondine, i-am spus: «Nu cred că ştiu piesa.» El mi-a răspuns răspicat: «Nu-i nevoie să ştii piesa. Vii la Cluj şi joci Ondine. Pune Sadova.» Bărbatul meu [artistul Ion Miclea, n. n.], care a observat că sunt nelămurită, mi-a spus: «Du-te la Cluj şi te lămureşti despre ce e vorba.» Când am ajuns acasă, la Cluj, mă aştepta o scrisoare cu indicaţii despre ce trebuia să fac. Bineînţeles că a doua zi dimineaţă, după convorbirea cu Vlad, m-am dus să iau piesa de la Institut. Nu era text românesc şi am luat un text în franceză şi în tren l-am citit. Mariettei Sadova, care mă ştia şi dânsa din şcoală, nu i-a plăcut traducerea din teatru şi i-a scris Otiliei Cazimir la Iaşi. I-a trimis textul şi Otilia Cazimir a făcut o traducere plină de poezie într-un timp record. Mi-aduc aminte că i-am dat telefon după premieră, a fost fericită şi am o dedicaţie superbă pe un volum de poezii: «Pentru Ondine, – Cu dragoste de soră mai mare. Otilia Cazimir». Cred că a fost al doilea sau al treilea moment în care am simţit că s-a pogorât duhul sfânt, cum spuneau bătrânii din teatru. Am jucat puţin la Cluj şi apoi am venit cu spectacolul la Bucureşti. A fost un succes-monstru.”

Înaintea lui Ondine, Lucia Mureşan jucase cu mult succes la Cluj Ofelia din Hamlet de William Shakespeare, în compania lui Constantin Anatol (Hamlet), care semna şi regia artistică împreună cu Miron Niculescu (1960), Luise (Intrigă şi iubire de Schiller, 1960). Dintre marile roluri ale Luciei Mureşan pe scena Teatrului „Nottara”, amintesc: Ismena din Antigona de Anouilh, Adela (dramatizare a romanului lui Ibrăileanu), Julia (Echilibru fragil de Edward Albee), Desdemona (Othello de Shakespeare), Stana (după nuvela lui Agârbiceanu), Frumoasa Elena (Întoarcerea la Micene de Evanghelos Averof-Tossitza), Soţia (Viorica) din Micul infern de Mircea Ştefănescu, Gianna (Ex de Aldo Nicolaj), Ranevskaia din Livada de vişini de Cehov.

Această largă paletă interpretativă este, dincolo de marele talent al actriţei, mărturia disponibilităţii sufleteşti şi a discernământului său cultural care conferă fiecărei compoziţii (căci toate rolurile citate sunt roluri de compoziţie) autenticitate. Nimic fals în registrele interpretative ale Luciei Mureşan, fie că înfăţişa un personaj mitologic rescris în cod contemporan sau o femeie cochetă. În Micul infern, spectacol celebru al Teatrului „Nottara”, Lucia Mureşan era „cochetă fără să fie frivolă, înţeleaptă cu graţie, senină” (Virgil Munteanu, „Teatrul”, nr. 7, iulie 1977). În rolul Frumoasei Elena impunea prin distincţie, în cel al Stanei surprindea tensiunile cu totul speciale ale sufletului feminin în viziunea lui Agârbiceanu şi, în plus, dincolo de drama propriu-zisă consumată pe scenă, răzbătea în spectacol acea nostalgie „istorică” a ardeleanului strămutat în Regat. Ranevskaia Luciei Mureşan aducea în faţa spectatorului întreaga complexitate psihologică, atât de delicat de surprins, a personajelor feminine cehoviene. Pe lângă amintirile din lumea teatrului, pline de farmec sunt evocarea lui Lucian Blaga, pe care Lucia Mureşan l-a cunoscut la Cluj, a lui Emil Botta, a Mariettei Sadova, a Irinei Răchiţeanu-Şirianu sau a lui George Constantin, partener în spectacole ale Teatrului „Nottara”.

Anotimpuri de teatru are un bogat material ilustrativ (aproape 60 de pagini), fotografiile din spectacole fiind realizate de lui Ion Miclea. Sunt reproduse de asemenea câteva emoţionante dedicaţii aparţinând unor personalităţi literare şi din lumea teatrului. Între ele, o raritate: dedicaţia Aristizzei Romanescu pe prima pagină a romanului Valentine de George Sand (vol. I, Bruxelles, J. P. Méline, libraire-éditeur, 1832), dăruit Mariettei Sadova, interpretă a Ofeliei. Cartea a fost făcută cadou de Marietta Sadova Luciei Mureşan cu ocazia premierei spectacolului Ondine la Cluj, în 16 martie 1965.

Tudor Cristian, Amos News, 5 mai 2009