Cărţi şi articole

Timpul care a învins teama

Decembrie 1989 – Decembrie 2007

Au trecut 18 ani de la Revoluţia Română şi nu putem lăsa ca istoria să treacă pe lângă noi, fără să ne amintim de zilele însângerate ale lui decembrie 1989. Cei mai mulţi ne-am luat „raţia de libertate”, mulţi au plătit libertatea cu sânge, alţii stau şi acum şi se întreabă ce resort intim a declanşat acea revărsare de forţă, ce a spulberat atotputernicul regim comunist? Emisiunile din decembrie 2007 au stat sub semnul restituirilor necesare, al adevărurilor nescrise, unele neconsemnate în vreun fel, adevărurile martorilor şi participanţilor la Revoluţia Română. Este dreptul fiecăruia, dar şi obligaţia faţă de istoria încă nescrisă a acestui eveniment – ce a schimbat soarta unui popor ce visa la libertate -, să participe la aflarea adevărului, dar şi la completarea paginilor încă albe ale acestui eveniment istoric. Au trecut 18 ani, iar copiii născuţi în acel decembrie de flăcări şi sânge pot merge liberi prin Europa, împlinind astfel visul generaţiilor dispărute, fără să înţeleagă sensul profund al revoltei populare din decembrie ‘89. Mărturia fiecăruia este un act asumat în faţa istoriei, după 18 ani de la Revoluţia Română.<citeste mai mult>

Roman de Bucuresti

De ce scriu teatru?

Scriu ca să mă bucur, să mă cert, să plâng şi să râd cu lumea. Scriind teatru, mi-am imaginat că am deschis o poartă spre lume, pentru a-i arăta ei, lumii, că uneori, din greşeală, poarta se închide şi viaţa noastră se închide şi rămânem într-un univers pe care nu-l mai putem supune, fiindcă regulile lui nu mai sunt ale noastre.

Aşa cred eu că putem râde sau plânge noi cu noi, noi de noi – este un exerciţiu de viaţă – şi astfel ne imaginăm că putem să supunem lumea. Este iluzia care alungă frica de moarte. Dureroasă comedie de viaţă, zadarnică dorinţă: teatrul din noi, ascuns după o copertă. <citeste mai mult>

Noiembrie 2004

Şambelan la viezuri

Cu bizară umilinţă, la dispoziţia dumneavoastră

 

Şambelan la viezuri este o izbucnire a propriului eu răzvrătit. Este faţa ascunsă a unei lumi bântuite de fantasme, a unei lumi închise în propria ei existenţă, o lume căreia i s-a refuzat frumosul. Este, dacă doriţi, secunda posibilă în viaţa fiecărui om. Personajele acestei lumi răsturnate sunt replici caricate ale unor oameni reali. Oriunde poţi întâlni o „familie Stamate” aproape înghiţită de „greutăţile vieţii”, oriunde poţi întâlni unul dintre personajele urmuziene.

Şambelan la viezuri este poate o satiră a răului contemporan, a greşelilor, o satiră a defectelor omeneşti. Ce-i drept, toate aceste „calităţi” au fost îngroşate din dorinţa de a avertiza că oricare dintre noi putem deveni – într-un „context favorabil” – un personaj urmuzian. Dacă Şambelan la viezuri este o radiografie a pasiunii înfrânte de condiţia socială, ea este în mod sigur şi radiografia unui prezent (ară orizont de aşteptare. Ce îşi poate dori oare această lume, zăvorâtă în propria-i existenţă, decât satisfacerea micilor năravuri şi capricii?

Cu Şambelan la viezuri am încercat – în ce măsură am reuşit, nu ştiu- sa demonstrez că orice text, şi în acest caz antiproza urmuziană, se poate preta la dramatizare. Pentru mine, Urmuz este, el însuşi, un fascinant personaj de teatru. Nu numai prin dramatismul unei vieţi mereu înecate în cenuşa cotidianului, ori prin firea enigmatică generatoare la rândul ei de bizarerie. Frământatul Urmuz, neîmplinitul Urmuz, cel îngrozit că la Înalta Curte de Casaţie s-ar putea auzi că scrie „şi altceva decât considerente şi sentinţe”. Urmuz, pe care Geo Bogza şi-1 închipuia „ca pe un copil încuiat de părinţii lui într-o cameră”, unde singura ocupaţie rămâne „răsturnarea ordinii apăsătoare”, pare a fi întru totul zămislit pe scândura scenei. Cu atât mai mult, eroii săi.

Cu puţină imaginaţie i-am pus să vorbească, i-am adus pe scenă. Era necesar? Desigur. Urmuz trebuia „exploatat” în folosul teatrului şi al spectatorilor. În numele lui, vă invit să faceţi cunoştinţă cu o lume condusă de un Şambelan. <citeste mai mult>