Interviuri

Ascultă aici

Interviuri cu conf. univ. dr. Cătălina Ionescu Gheorghiu, Universitatea din Alicante, Spania, cu artistul plastic Bogdan Ater și cu scriitorul și jurnalistul Fabianni Belemuski, directorul revistei „Niram Art”, Madrid – Radio România Actualități, 25 iunie 2011

Interviuri cu Smaranda Cazan Livescu, președintele UNIFER, Atlanta, SUA, Kasandra Kalman Năsăudean, redactor șef al publicației „Occidentul Românesc”, Spania și avocatul Ionuț Nițu, Spania

Interviuri cu scriitorul, jurnalistul, editorul și scenaristul Constantin Stoiciu, Montréal, Canada și cu prof. Gina Stoiciu, specialist în sociologia culturii, Universitatea din Québec, Montréal – Radio România Actualități, 28 mai 2011

Interviu cu tenorul Vasile Moldoveanu, Monte Carlo – Radio România Actualități, 7 mai 2011

Giuseppe Verdi, Don Carlo, „Io vengo a domandar” – Renata Scotto (Elisabetta), Vasile Moldoveanu (Don Carlo), Metropolitan Opera New York, 1980

Giuseppe Verdi, Don Carlo – Renata Scotto, Vasile Moldoveanu, Metropolitan Opera New York, 1980

Giuseppe Verdi, Don Carlo, „Ma lassù ci vedremo…” – Sylvia Sass (Elisabetta), Vasile Moldoveanu (Don Carlo), Opera din Hamburg, dirijor: Rafael Kubelik, 1979

Charles Gounod, Faust, „Salut! Demeure chaste et pure” – Vasile Moldoveanu (Faust), Orchester der Württembergischen Staatsoper Stuttgart, dirijor: Josef Dünnwald

Giacomo Puccini, Il Tabarro, „Folle di gelosia” – Vasile Moldoveanu (Luigi), Renata Scotto (Giorgetta), Metropolitan Opera New York, 1981

Pietro Mascagni, Cavalleria rusticana, „No, no, Turiddu! rimani ancora” – Galina Savova (Santuzza), Vasile Moldoveanu (Turridu), Opera din Budapesta, dirijor: Rico Sacani

***

Interviu cu pictorul Romeo Niram, Madrid, partea I – Radio România Actualități, 9 aprilie 2011

Partea a II-a

Partea a III-a

Interviuri cu istoricul Bianca Valota, profesoară la Universitatea din Milano și cu matematicianul și scriitorul Florentin Smarandache, profesor la Facultatea de Ştiinţe a Universității „New Mexico”, Gallup, statul New Mexico, SUA – Radio România Actualităţi, 16 aprilie 2011

Interviuri cu pictorul Constantin Popa (Madrid), cu economistul și ziaristul Viorel Maier (Israel) și cu preotul Antoniu Petrescu (Don Elvis), Roma – Radio România Actualități, 30 aprilie 2011

Interviuri cu prof. Mirela Chindea (Italia), cu ziarista Kasandra Kalmann Năsăudean (Spania), redactor şef al postului de radio Diaspora Online din SUA, cu scriitoarea Gabriela Căluţiu Sonnenberg (Spania) şi cu Maria Simion (Bari, Italia) – Radio România Actualităţi, 12 februarie 2011

Interviuri cu poeta şi actriţa Aurora Cornu (Paris), cu scriitoarea Ana Radu Chelariu, directoare a Bibliotecii Metropolitane New York şi cu poetul şi pictorul Şerban Chelariu (New York) – Radio România Actualităţi, 29 ianuarie 2011

Interviuri cu traducătoarea Afrodita Carmen Cionchin, profesoară de limba şi literatura română la Universitatea din Padova, Italia, cu scriitoarea Florica Bud, cu scriitorul George Roca (Australia) şi cu Suzanne Mărginean (Germania) – Radio România Actualităţi, 8 ianuarie 2011

Interviuri cu scriitorul Mircea Săndulescu (New York) şi Dumitru Puiu Popescu, directorul ziarului „Observatorul” (Toronto) – Radio România Actualităţi, 18 decembrie 2010


Interviu cu prof dr. Mihai Lucan, directorul Institutului Clinic de Urologie şi Transplant Renal din Cluj-Napoca – Radio România Actualităţi, 16 noiembrie 2010

Interviuri cu scriitorul Dumitru Radu Popa, decan asistent al Facultăţii de Drept, directorul Bibliotecii de Drept de la New York University şi cu balerina Magdalena Popa, prim-maestru de balet al Companiei Naţionale de Balet a Canadei – Radio România Actualităţi, 30 mai 2010

Interviuri cu Sanda Golopenția, lingvist, folclorist, prof. la Brown University, Rhode Island, SUA și Constantin Eretescu, scriitor și etnograf, SUA – Radio România Actualități, 27 iunie 2010

Interviu cu scriitorul şi ziaristul Giovanni Ruggeri (Italia) şi scriitoarea Alina Diaconu (Argentina) – Radio România Actualități, 30 octombrie 2010

Interviu cu prof. univ. dr. Virgil Nemoianu, filosof al culturii, critic literar, eseist – Radio România Actualităţi, 10 octombrie 2010

Vezi şi

Vetiver Portalul Scriitorilor Româno-Americani din New York

***

Interviuri cu prof. univ. Marcel Corniș-Pop, doctor în literatură comparată, teoretician literar, scriitor, șef de catedră la Virginia Commonwealth University, Richmond, SUA și cu prof. univ. dr Domniţa Dumitrescu, profesoară de lingvistică spaniolă, Departamentul de Limbi şi Literaturi Moderne, Universitatea de Stat din California, Los Angeles – Radio România Actualităţi, 13 iunie 2010

Interviu cu Raymond Luca, Preşedintele Comisiei pentru problemele Revoluţionarilor din Senatul României, Membru în Comisia pentru Politică Externă, din decembrie 2008 – Radio România Actualităţi, 13 iulie 2010

Raţia de libertate – Radio România Actualităţi, 22 decembrie 2009


Interviu cu dr. Noemi Marin, profesor de retorică şi discurs politic la Florida Atlantic University, directoarea Institutului de Studii de Pace şi expert Fulbright în comunicarea interculturală din sud-estul Europei – Radio România Actualităţi, 3 mai 2010

Interviu cu Lucian Oprea, directorul publicaţiei „Gândacul de Colorado”, SUA – Radio România Actualităţi, 18 aprilie 2010

Interviuri cu prof. dr. Elena Bront de Avila, director de campus la Facultatea de Noi Resurse, New Rochelle, New York, cu ing. Dumitru Roşca, jurnalist, New York şi cu geologul Codruţ Miron, Calgary (Canada) – Radio România Actualităţi, 14 februarie 2010

Interviuri cu scriitorul Constantin Virgil Negoiţă, prof. univ. dr. de matematici superioare la Hunter College, New York şi muzicianul Grigore Culian, fondator şi director al săptămânalului „New York Magazin” – Radio România Actualităţi, 31 ianuarie 2010

Interviu cu prof. univ. dr. Constantin Virgil Negoiţă, New York – Radio România Actualităţi, 31 ianuarie 2010 (video)

Interviuri cu preotul dr. Theodor Damian, poet, eseist, editorul revistei „Lumină lină” din New York şi cu scriitorul şi traducătorul Ştefan Stoenescu, SUA – Radio România Actualităţi, 29 august 2010

Interviu cu scriitorul Vladimir Wertsman, New York – Radio România Actualităţi, 15 august 2010

Interviu cu muzicianul şi actorul Sergiu Cioiu (Canada) – Radio România Actualităţi, 27 decembrie 2009

Interviu cu solistul de muzică uşoară Aldo Blaga

Interviu cu scriitoarea Mirela Roznoveanu, New York – Radio România Actualităţi, 11 aprilie 2010

şi eeb172c0d5c4dc


***

Dumitru Radu Popescu: «Frâna în căutarea adevărului este iubirea»

Prozator, dramaturg, eseist şi poet, Dumitru Radu Popescu s-a născut la 19 august 1935 în localitatea Păuşa, judeţul Bihor. După terminarea studiilor liceale la Oradea, studiază trei ani medicina la Cluj (1953 – 1956), urmând apoi, tot la Cluj, cursurile Facultăţii de Filologie, absolvită în 1961. Corector, apoi redactor la „Steaua”, din 1970 este redactor-şef la „Tribuna”, ulterior redactor-şef la „Contemporanul” (din 1980) şi la „România literară” (1988 – 1989). Secretar al Asociaţiei Scriitorilor din Cluj, membru în Biroul Uniunii Scriitorilor, între 1981 şi 1989 a ocupat funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România. În 1997 devine membru corespondent al Academiei Române, apoi academician.


D. R. Popescu debutează în 1953, cu versuri, în „Crişana” (Oradea), colaborând susţinut, mai ales cu proză, la „Steaua” şi la numeroase alte periodice. În 1958 îi apare primul volum, Fuga, urmat, an de an, de noi culegeri de proză scurtă şi mai ales de multe romane şi piese de teatru, precum şi de eseuri şi poezii. Actualmente este director general al Editurii Academiei Române.

„Să spunem că proza lui D. R. Popescu descumpăneşte prin insolit? N-am spune deloc o noutate. Important este să găsim cum şi prin ce descumpăneşte, care e specificul insolitului său. Proza din F sau Vânătoarea regală (capodoperele scriitorului), ca şi aceea din Viaţa şi opera lui Tiron B., aglutinează elementele realului, aglomerează disparităţile frapante şi fragmentele dezbinate ireversibil în spaţii închise şi le accelerează neliniştitor mişcarea. Textul e o apă tulbure ca însăşi realitatea în care trebuie să faci efort să distingi lucrurile, să scoţi la suprafaţă sensurile. Lipsa transparenţei, tendinţa de a încifra şi a ascunde semnificaţiile aparţine realităţii înseşi. Problemele de conştiinţă nu sunt simple, principiile morale nu rezolvă totul, unu plus unu fac cu mare dificultate doi, o sumă totuşi neomogenă, tristă şi problematică. Romanul e o gură de vărsare a realităţii, ca o deltă; de aici, caracterul său aluvionar: el se formează prin depuneri succesive de straturi din cea mai diversă şi îndepărtată provenienţă. În peisajul de stuf, mlaştini şi ape există puţin pământ nou sigur.” (Ion Simuţ)

Volume publicate: Fuga, Bucureşti, 1958; Zilele săptămânii, Bucureşti, 1959; Umbrela de soare, Bucureşti, 1962; Fata de la miazăzi, Bucureşti, 1964; Vara oltenilor, Bucureşti, 1964; Somnul pământului, Bucureşti, 1965; Dor, Bucureşti, 1966; Duios Anastasia trecea, Bucureşti, 1967; F, Bucureşti, 1969; Prea mic pentru un război aşa de mare, Bucureşti, 1969; Aceşti îngeri trişti, Cluj, 1970; Ploaia albă, Bucureşti, 1971; Cei doi din dreptul Ţebei, Cluj, 1973; Piticul din grădina de vară, Bucureşti, 1973; Vânătoarea regală, Bucureşti, 1973; Căruţa cu mere, Bucureşti, 1974; O bere pentru calul meu, Craiova, 1974; Teatru, Bucureşti, 1974; Aceşti îngeri trişti, Bucureşti, 1976; Împăratul norilor, Bucureşti, 1976; Ploile de dincolo de vreme, Cluj-Napoca, 1976; Virgule, Cluj-Napoca, 1978; Viaţa şi opera lui Tiron B., vol. I: Iepurele şchiop, Bucureşti, 1980, vol. II: Podul de gheaţă, Cluj-Napoca, 1982; Leul albastru, prefaţă de Cornel Ungureanu, Bucureşti, 1981; Câinele de fosfor, Bucureşti, 1982; 9, postfaţă de Val Condurache, Iaşi, 1982; Rezervaţia de pelicani, Bucureşti, 1983; Galaxia Crama, Bucureşti, 1984; Oraşul îngerilor, Bucureşti, 1985; Teatru, I – II, ediţie îngrijită de Valentin Silvestru, Bucureşti, 1985 – 1987; Moara de pulbere, Bucureşti, 1989; Dragostea e ca şi-o râie, Bucureşti, 1994; Dumnezeu în bucătărie, Bucureşti, 1994; Mireasa cu gene false, Bucureşti, 1994; Truman Capote şi Nicolae Ţic, Bucureşti, 1995; Paolo şi Francesca şi al treisprezecelea apostol, Bucureşti, 1995; Complexul Ofeliei, Bucureşti, 1998; Bram Stoker şi contele Dracula, Bucureşti, 1998; Actori la Curtea prinţului Hamlet, Bucureşti, 1999; Săptămâna de miere, Bucureşti, 1999; Dudul lui Shakespeare, Bucureşti, 2000; Falca lui Cain, Bucureşti, 2001; Călugărul Filippo Lippi şi călugăriţa Lucrezia Buti, Bucureşti, 2001; Puşca lui Caragiale, Bucureşti, 2002; Domnul Fluture şi Doamna Fluture sau Paradisul lui Freud, Bucureşti, 2006.

Puşa RothDomnule academician Dumitru Radu Popescu, daţi-mi voie să trecem de pragul întrebărilor aproape casnice, aproape comune, de genul „unde v-aţi născut, ce aţi făcut” şi să evadăm dincolo de constrângeri. Sper că sunteţi de acord.

Dumitru Radu Popescu – De acord, deşi cred că e greu de răspuns unde m-am născut. Un lucru pe care de la o vârstă începi să-l uiţi.

P. R.În acest caz, aş vrea să vă întreb: mersul pe catalige este o formă de a stăpâni resorturile ascunse ale lumii?

D. R. P. – Este o autometaforă, dacă vreţi. Întâi a fost o realitate şi pe urmă a devenit ceea ce vreţi dvs. să fie. Întâi a fost o întâmplare din copilăria mea, un lucru obişnuit acest mers pe catalige al copiilor şi apoi, având nevoie de această privire a lumii de pe acoperişul ei, a căpătat acel aer al unei metafore despre care vorbeaţi.

P. R.Unde aţi văzut acest lucru?

D. R. P. – Păi unde? În comunele din Mehedinţi, pe urmă la Sărmaş, în jurul Clujului şi în mai multe localităţi. Pe vremuri, acum 150 de ani, în copilăria mea, se obişnuia să se meargă pe catalige. Nu mai spun că echipele de circ venite după război aveau nişte catalige enorme. Poate că asta le dădea un farmec ciudat, că pot să facă ceea ce alţii nu pot: să aibă nişte picioare mai mari decât berzele, adică chiar să fie deasupra, până la acoperişul caselor. Deci, probabil de aici… Dar sigur este că şi eu am mers pe nişte catalige mai mici, nu neapărat din astea mari, de circ. Era o joacă. Dar la Sărmaş era un noroi atât de mare încât la un moment dat am impresia că oamenii mergeau pe aceste catalige ca să treacă de porţiuni mai grele, să evite noroiul.

P. R.Daţi-mi voie să rămân în acelaşi context şi să vă întreb cum arată paradisul în viziunea dvs., domnule Dumitru Radu Popescu.

D. R. P. – Încă nu l-am văzut şi pot să mă înşel asupra paradisului… Dar, oricum, nu arată aşa cum l-am văzut în dimineaţa asta. M-am urcat în metrou şi era o femeie cu un copil. Nimeni nu s-a ridicat să dea femeii cu copilul în braţe un loc… Şi erau fete până la 18 ani. Special m-am uitat, şi… nimeni! M-am ridicat eu, un boşorog, şi am făcut un gest moralizator, dar nu s-a prins nimeni la asta, nu i-a dat nici o importanţă! Deci, e un paradis în care nu se dau locuri nici bătrânilor, nici femeilor cu copii, e un paradis privat în care fiecare îşi mănâncă cu ardoare cornul şi se duce unde are treabă şi nu vede în jur pe nimeni. Se presupune că toţi sunt sfinţi, fiindcă, dacă în paradis toţi sunt sfinţi, atunci nu ai nici o obligaţie să-i cotezi mai jos decât sfinţenia lor.

P. R.Am alergat prin cărţile dumneavoastră şi m-a frapat o frază, pe care am s-o transform în întrebare: Trecutul este imprevizibil, mai greu de desluşit decât viitorul?

D. R. P. – Eu cred că am scris multe prostii la viaţa mea, aşa că nu-mi amintesc de toate exact, dar de asta îmi amintesc ca idee. Cred că este o întrebare pusă de mai mulţi, nu numai de mine. Scriitorii în general pun întrebări şi nu cred că prea dau răspunsul. Dar cred că întrebarea este justificată şi aş da şi nişte exemple. Se spune, bunăoară, că americanii n-au ajuns pe Lună, că a fost cacialmaua secolului şi că totul s-a întâmplat într-un studio la Hollywood. Era acea luptă pentru cucerirea cosmosului între ruşi şi americani şi cine ajungea acolo avea o porţie de aer în plus în acest război rece. Nu ştiu dacă este adevărat, dar ar putea să fie! Scriitorul nu trebuie să dea răspuns, dar îşi poate pune întrebarea: de ce au scris atâţia oameni cărţi despre această problemă? De ce atâţia savanţi au scris că nu s-a mers pe Lună? Ca scriitor, te întrebi şi tu după ei, fără să le dai dreptate. Dacă ar fi adevărat, ar fi într-adevăr o cacialma extraordinară.

Alt exemplu: un mare revoluţionar, nu-i dau numele, un cap de răscoală despre care am învăţat la şcoală şi care este o figură extraordinară în istoria a două ţări, ca să zicem aşa – despre acest om am aflat că era agent al turcilor şi că a fost pus să facă acea răscoală pentru ca armatele austro-ungare să vină în această zonă şi turcii, eventual, să se ducă şi să ocupe acea parte a Europei. Poate e adevărat, poate nu e adevărat… Cei de la care ştiu au văzut aceste documente în arhivele turceşti de la Istanbul şi Ankara. Deci, trebuie să te întrebi! Pentru că şi mai recent poţi să-ţi pui nişte întrebări la care nu poţi să dai răspuns, despre evenimentele la care am fost martori. Întrebarea rămâne valabilă chiar şi pentru ziua de alaltăieri!

P. R. În acest context, îngerii sunt trişti pe pământ sau în rai?

D. R. P. – Cred că sunt veseli pe pământ şi trişti în rai.

P. R.De ce?

D. R. P. – Mai bine vă dau un exemplu. Cineva mi-a sugerat să scriu o piesă care să se joace într-o închisoare sau la un spital de nebuni. Am îmbrăţişat sugestia cu mare bucurie la început, pe urmă m-am temut de ea. Până la urmă m-am decis să scriu piesa fiindcă, într-adevăr, acolo se poate salva teatrul românesc: numai la închisoare şi numai la nebuni, pentru că acolo este asigurată producţia şi există actori care vor juca din plăcerea lor, şi nu neapărat pentru orgolii sau pentru interese financiare. Această piesă s-ar putea numi Grădina cu îngeri. Şi înainte ca piesa mea să se joace acolo, am propus o distribuţie pentru O scrisoare pierdută de Caragiale, fiind vorba să scriu şi un fel de prefaţă pentru acest Caragiale jucat în închisoare. Aşa că am făcut împreună cu persoana respectivă o distribuţie extraordinară. În rolul lui Trahanache este un om care a comis patru crime. În rolul lui Pristanda, un poliţai care a omorât pe cineva în judeţul Argeş. Nu mai spun că pentru Agamiţă sunt foarte mulţi candidaţi! Deci ar fi o năzdrăvănie nemaipomenită şi atunci, jucând această piesă, cred că îngerii de acolo ar fi veseli, fiindcă ei sunt mai curaţi decât cei de afară. Dacă au şi puterea de a juca teatru, dacă au şi puterea de a se transfigura în idei şi de a-şi însuşi ticăloşia unor personaje literare la care nu s-au gândit înainte, atunci aceşti oameni sunt curaţi, sunt nişte îngeri. Nu mai vorbesc de nebuni, care sunt curaţi total dacă vor juca în acesta piesă.

P. R.Domnule Dumitru Radu Popescu, trădarea merită statui? Mă gândeam la Bicilis…

D. R. P. – Eu cred ca da. Merită statui. Am văzut în China mormântul unui împărat, unul dintre marii împăraţi ai Chinei. La picioarele lui era mormântul trădătorului acestui împărat. Acest lucru m-a zguduit! Chinezii au hotărât să nu se piardă numele trădătorului, fiindcă numai aşa viaţa este în echilibru şi numai aşa ei îl pot scuipa la infinit, secole la rând, pe trădător. La un moment dat mi s-a spus că a trebuit să acopere cu ceva, să îngrădească acel mormânt al trădătorului din cauza excesului de scuipat. Or, noi chiar şi în prezent facem o istorie idilică.

P. R. Este reproşul făcut contemporanilor?

D. R. P. – Nu, mă refer în general, nu numai la istoria României. Gândiţi-vă ce idilism este vizavi de anumite personaje politice ale lumii actuale, oameni care sunt criminali notorii şi care trăiesc bine merci, aplaudaţi de toată lumea! Mâine vom pune întrebarea la care n-am răspuns încă, acea întrebare cu trecutul…

P. R.Bicilis poate fi contemporan?

D. R. P. – Poate fi. Deci trebuie să nu-i uităm pe trădători. Vă mai dau un exemplu: Horia, Cloşca şi Crişan. Am studiat ani de zile istoria lor. Am citit aproape toţi istoricii care s-au ocupat de această epocă. Cel mai mult mi-a reţinut atenţia David Prodan cu cele două volume colosale. Am şi scris de altfel trei piese despre Horia, Cloşca şi Crişan, dintre care doar una s-a jucat. Celelalte două sunt inedite. Horia a fost trădat de verişorii lui, de fraţii Mătieş! Deci, el se luptă pentru nişte drepturi ale românilor, ale săracilor dar nu numai ale săracilor, fiindcă Horia, Cloşca şi Crişan nu erau aşa săraci cum crede lumea, şi se găsesc dintre ai lor oameni care îi trădează cu seninătate. Şi care, mai mult, după ce au fost traşi pe roată, vin şi îşi reclamă drepturile, spunând că nu au fost plătiţi cum trebuie. Au făcut cerere către împărăţie să fie plătiţi la adevărata lor valoare! Şi nu numai aceşti oameni, ci şi călăul, Anton Grancea, a fost total nemulţumit de cum a fost plătit. El primise pentru Horia, Cloşca şi Crişan un florin, ca să cumpere opt boi din târgul de la Cioara. Deci foarte puţin, şi omul a fost revoltat: domnule, mi s-a promis mai mult! Şi i-au răspuns: erai angajat la Sebeş, trebuia să faci ceva pentru obşte! Nu te mai plătim! Omul era funcţionar public! Şi au fost şi alţii, nişte preoţi, care au spus: şi noi am trădat! Nouă de ce nu ni s-a dat nimic? Şi au fost şi aceşti fraţi Mătieş, verişorii lui Horia, care s-au plâns că nu au fost răsplătiţi pentru gestul lor! Păi, nu trebuie să uităm asemenea personaje. Istoria este incompletă fără ele, nu?

P. R. Pe care dintre personajele dumneavoastră v-aţi supărat cel mai rău? Pe Moise, unul dintre eroii ciclului romanesc din care fac parte F, Vânătoarea regală, O bere pentru calul meu, Cei doi din dreptul Ţebei,  Ploile de dincolo de vreme, Împăratul norilor? Le-aţi urât vreodată şi de câte ori le-aţi omorât, dacă le-aţi urât?

D. R. P. – Personajele, cu cât sunt mai rele, cu atât trebuie să le iubeşti mai mult. Nu trebuie să le urăşti. E o lege, după mine, pe care am învăţat-o din teatru, nu din proză: personajele, până şi cele mai abominabile, trebuie să aibă o lumină umană în ele, trebuie să aibă un declic. Şi în istoria teatrului şi a culturii găsim exemple care să-mi dea dreptate. Ştiţi celebra scenă din Shakespeare, din Richard al III-lea, când Richard o seduce în trei secunde pe soţia celui pe care l-a omorât. E foarte uşor să condamni nişte personaje. E foarte uşor să le omori. Le scoţi din joc, dar cu asta n-ai rezolvat nimic! Trebuie să le laşi să se desfăşoare în toată întunecimea lor şi, dacă există o rază de lumină în acest întuneric, atunci e un lucru bun. În viaţa de fiecare zi mi-e mult mai uşor să urăsc unele personaje, unele personalităţi sau oameni. E foarte simplu… Nu am nici o obligaţie faţă de ei. Îi judec la nivelul faptelor lor şi-i cataloghez aşa sau aşa. Dar cu personajul literar îmi este foarte greu! Gândiţi-vă, dacă unul apare pe scenă în primul minut şi face o măgărie, cât efort îmi trebuie să-l salvez! Nici pe Moise nu l-am urât, ca să zic aşa şi răspunsul acesta se leagă de unul asemănător. M-a întrebat cineva dacă urăsc un personaj din Studiul osteologic al unui schelet de cal dintr-un mormânt avar din Transilvania. Acolo e un personaj, Bască, foarte rău şi am fost întrebat: „Îl urăşti pe Bască?” Nu îl urăsc, dom’le, îmi pare rău de el.

P. R. „De ce nu este teatrul o floare de lotus, ci o buruiană?” V-am citat din ediţia de Teatru din 1985, îngrijită de Valentin Silvestru.

D. R. P. – Buruienile au şi ele flori extraordinare, nu? Şi sunt mai puternice, au rădăcinile mai puternice iar teatrul este un gen foarte vechi, care a suferit diverse agresivităţi şi, totuşi, a rămas ca o buruiană sfântă… E greu de dat jos de pe scenă şi din viaţa oamenilor. S-a schimbat, a devenit commedia dell’arte, teatru clasic, romantic, acum a venit televiziunea peste el, cu filmul, telenovela, dar buruiana asta nu se lasă şi eu am văzut foarte multe buruieni care arată foarte bine!

P. R.Vreau să vă întreb, prin propriile dumneavoastră idei, dacă Shakespeare este în teatru Pasărea Adevărului.

D. R. P. – Este, de ce să nu fie… Este un reper şi nu numai un reper, este un contemporan al nostru cu care trebuie tot timpul să te măsori, nu în sensul de a-l depăşi, ci în sensul de a-ţi fi ruşine dacă ai spune nişte lucruri şi ai fi contemporan cu el.

Am învăţat de la Shakespeare un lucru grozav, apropo de adevăr. Adevărul, în general este – spun acum un lucru ieftin – o mare minciună şi de multe ori e o lozincă şi de multe ori, căutând acel adevăr, nu găseşti nimic sau, aşteptând un adevăr mare, ca în Godot nu vine nimic, nu vine nici un sfânt. Dar nu asta este important, dacă vine sau nu vine, ci aşteptarea este importantă, năzuinţa omului spre adevăr, nu neapărat adevărul înfăţişat cu trup şi codiţe sau mai ştiu eu cum să apară pe scenă, ci această năzuinţă de a căuta adevărul, de a-l descoperi şi de a te descoperi. Asta-i mai important decât găsirea în sine. Iar schema nu e nouă, o întâlnim în Regele Lear şi în multe alte piese ale lui Shakespeare, căutând chiar în nebunie un adevăr despre sine şi despre un regat pierdut. Dar să mai fac o buclă legată de adevăr: să luăm adevărul şi dragostea în Hamlet. Eu cred că, atâta timp cât Hamlet iubeşte, nu are nici o şansă să descopere adevărul, fiindcă nu poate trece peste complexul pe care îl are faţă de mama sa, faţă de unchi, faţă de Polonius, care a fost şambelan când el era mic, în poalele căruia crescuse.

Nu poate… O iubeşte pe Ofelia. Şi atunci, cum să caute el până la capăt adevărul crunt că i-a fost ucis tatăl? Iubirea nu-l lasă! Cred că asta e frâna, nu abulia lui mentală. Frâna în căutarea adevărului este iubirea. În clipa când nu mai iubeşte – asta v-o spun dumneavoastră pentru prima dată – Hamlet începe să descopere adevărul. Are puterea de a vedea în Claudius pe unchiul ucigaş, devine mai crud faţă de propria sa mamă şi are puterea de a-şi da seama de o parte a adevărului, de a intui pierzându-şi prietenii. Cade aşadar şi adevărul despre prietenie. Când iubirea şi prietenia se prăbuşesc, atunci adevărul are o şansă de a veni în prim-plan. Poate că forţez puţin lucrurile, dar de ce nu le-am forţa, suntem doar la o şuetă…

P. R.Domnule Dumitru Radu Popescu, Ofelia este un înger sau un diavol? Are corespondenţe în realitate?

D. R. P. – Cred că are şi nu are. Are până la un moment dat, fiindcă se întâmplă atâtea lucruri aberante, din gesturi similare cu gestul Ofeliei, dar gesturile din realitate nu au acel sublim pe care doar arta ştie să-l capteze. Legat de acest complex al Ofeliei, vreau să vă spun cu mare bucurie că un regizor român, nu spun cine, unul dintre cei mai mari, dacă nu cel mai mare, mi-a citit cartea Complexul Ofeliei, i-a dat-o cineva, şi în aceeaşi zi, seara, mi-a dat telefon şi mi-a spus cuvinte de foarte bine şi, ca dovadă că i-a plăcut, mi-a cerut să traduc partea legată de Shakespeare pentru o casă de editură din America. Deci, nu numai că a fost un gest de recunoaştere a muncii mele – aşa cum se spune – dar mi-a dat şi un exemplu de politeţe. Nu mai dăm astăzi telefoane să mulţumim pentru o carte sau să spunem că am citit-o… Nici măcar lucruri formale nu mai facem. Considerăm că suntem atât de mari, încât nu mai trebuie să ne uităm în jur la nimeni.

P. R.Dacă aţi conduce astăzi o revistă literară, cum ar arăta ea?

D. R. P. – Nu cred ca aş mai avea puterea s-o conduc. Nu am nici o motivaţie şi nu mai am nici energia pentru a mă angaja într-o asemenea aventură. Legat de revista literară, mă scuz, deci, printr-o idee a lui Călinescu, care spunea că la un moment dat, după război, au apărut foarte multe reviste literare prin provincie şi erau tot felul de veleitari, tot felul de tipi care făceau trocuri…

P. R. De grafomani…

D. R. P. – Nu, la un nivel onorabil, acceptabil. El spune că nu poate exista o revistă literară fără o instanţă critică, fără un discernământ critic şi dă exemplul „Vieţii Româneşti”. Fiecare revistă importantă dintre cele două războaie avea o instanţă critică, o direcţie, dacă vreţi. Eşti de acord sau nu eşti de acord cu acea direcţie, asta e altceva. Or la ora actuală nu cred că eu sunt cel mai bun pentru a da o direcţie şi nu cred că un creator poate să sintetizeze mai bine. Nu mă mai văd capabil de aşa ceva.

P. R.Care ar fi relaţia dvs. cu lumea presei de astăzi?

D. R. P. – O relaţie excelentă, în sensul că eu citesc presa şi atât. Nu toată presa, bineînţeles, dar în general ziarele, pe unele le citesc, pe altele nu, citesc ziarele de sport.

P. R. Ce i-ar trebui literaturii române ca să depăşească graniţele, să fie cunoscută în toată lumea?

D. R. P. – Cărţi. Şi ar trebui cunoscută în primul rând în ţară dar la ora actuală e greu. Bibliotecile au ajuns astăzi nişte muzee. Am fost pe la Biblioteca „Sadoveanu” şi nu era nimeni. În ziua de azi cărţile nu se difuzează. Ce cărţi mai au acum trecere? Nu vreau să spun că o anumită carte poate să aibă trecere, pentru că există oameni care sunt interesaţi de o problemă tehnică sau chiar literară, filosofică. Ce cărţi ar putea interesa astăzi piaţa românească şi care sunt cărţile străine care ar interesa-o? Greu de spus, fiindcă în general am impresia că timpul acordat cărţii e mai mic, adică lumea acordă în timpul liber din cele 24 de ore, mai multă atenţie televiziunii, sportului, în detrimentul cărţii. Nu ştiu cât s-ar citi astăzi o carte cum e Anna Karenina sau Război şi pace. Mi se pare că Tolstoi a transcris de vreo patru sau şapte ori Război şi pace, nu ştiu exact, dar n-are importanţă. Gândiţi-vă ce muncă extraordinară să transcrii această carte pentru a deveni ce este! Ei, astăzi, cine mai are timp să o citească? E mult mai uşor să ai lucruri digerate gata, să vezi o telenovelă care te face ori să râzi, ori să oftezi, ori să te speli pe mâini înainte de a te culca şi nu-ţi pune mintea la contribuţie, nu te oboseşte. Cred că la ora actuală este o uşoară criză în privinţa nu spun a cărţii, ci a timpului acordat cărţii.

P. R.Teatrul este parlamentul literaturii, aşa cum afirma odată Herzen?

D. R. P. – Probabil.

P. R.Aveţi altă pasiune în afară de literatură? Este un lucru absolut omenesc…

D. R. P. – Să zicem că am o pasiune pentru sport, aşa, ca spectator al vieţii sportive, dar am jucat şi eu fotbal, aşa, la nivel mic, eram foarte bun pe extrema stângă! Am avut odată o mare victorie: echipa scriitorilor din Cluj a bătut echipa chelnerilor cu 6 – 2, deci asta este o chestie istorică.

P. R. Ce părere aveţi despre identitatea culturală în raport cu globalizarea? Aşa, la finalul întâlnirii noastre.

D. R. P. – Aş spune ceva în ton cu ziua de astăzi, care merge spre dispariţia istoriei. Mulţi sunt acum pentru această dispariţie… Fie unii filosofi, fie sociologi, fie politicieni, precum domnul Kissinger. Deci, dispariţia istoriei înseamnă şi dispariţia lucrurilor regionale, naţionale, să rămână numai probleme mari, umanitare… Ale tuturor oamenilor, şi nu ale unor zone. Cred că această dispariţie a istoriei, spusă aşa, cu voce tare, de către aceste mari personalităţi, este una dintre gogoşile calde ale zilei şi de aceea eu cred că istoria este fundamentul pentru păstrarea identităţii culturale.

Puşa Roth

1999

© Puşa Roth

Ascultă aici

Interviu cu D. R. Popescu – Radio România Actualităţi, 3 septembrie 1999

***

Dorel Vişan: «Teatrul românesc s-a încurcat în iţele democraţiei»

Absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” din Bucureşti, promoţia 1965, actor al Teatrului Naţional din Cluj-Napoca din anul 1965, directorul acestei instituţii între 1993 – 2000, Doctor în arte (2004). A jucat peste 40 de roluri în teatru şi peste 50 de roluri în filme. De-a lungul carierei a primit numeroase premii, printre care: Premiul Asociaţiei Cineaştilor din România pentru cea mai bună interpretare masculină (1988), Premiul pentru cea mai bună interpretare masculină la Festivalul Internaţional al Filmului de la Costineşti (1990), Premiul de Excelenţă pentru contribuţia la filmul românesc şi Ordinul Naţional în Grad de Cavaler, ultimul acordat de Preşedinţia României. La Festivalul European al Filmului de la Berlin (1988) a fost nominalizat la categoria „Cel mai bun actor”, iar la Festivalul Filmului de la Cannes (1995) a fost nominalizat de presă (neoficial) pentru rolul din filmul Senatorul melcilor, regia Mircea Daneliuc. Autor a cinci volume de poezie: De vorbă cu Domnul (1997), Voi veni cu fluxul (1998), Vremea cireşelor amare (1998), Păcate (1999), Psalmi (2003).


Puşa Roth Maestre Dorel Vişan, activitatea dvs., în filmul şi teatrul românesc, a fost şi rămâne, de ce nu, o provocare. Prin ea însăşi, creaţia artistică reprezintă o provocare. Cum răspundeţi acestei provocări?

Dorel Vişan – Aş avea multe de spus dar, în contextul actual, ce-aş spune eu nu se mai potriveşte. Teatrul românesc, după părerea mea, a intrat într-o fundătură, beneficiind prea mult de libertate, s-a încurcat în propriile-i iţe, iţele libertăţii şi atunci se abate foarte mult de la rosturile pe care le are  şi pentru care a fost creat, acela de a fi un loc de întâlnire a adevărului. Teatrul care se practică astăzi, pe mine nu mă mulţumeşte. Poate şi lumea s-a mai schimbat, dar şi orizontul de aşteptare al publicului care mă ascultă sau mă citeşte. Această lume nouă a adus foarte multă confuzie, iar confuzia în artă nu duce la nimic.

P. R. – Putem vorbi de text, de actul regizoral dar şi de actul actoricesc, de rezultatul final al procesului de creaţie artistică.

D. V. – Actul actoricesc este, din păcate, cel comandat – ca să zic aşa, în serviciu comandat, textul este scris şi dacă este scris de Shakespeare are un rost, o ţintă şi o trimitere iar dacă este scris de cineva care se crede Shakespeare, dar care nu l-a citit pe Shakespeare, atunci are alte conotaţii, alte ţinte şi alte trimiteri. Şi nu se mai poate mula pe limba actorului sau, cum zicem noi, nu stă bine în gura actorului, pentru că el nu propovăduieşte nimic, ci este doar un text. Din foarte multe puncte de vedere, textele de astăzi au aceste necazuri, şi regizorii, nu ştiu de ce, aleg cu foarte multă nonşalanţă aceste texte care de fapt nu spun nimic, sau iau texte din clasici pe care le maltratează. Or, tocmai aici este încercarea şi provocarea zilelor noastre, de a şti, faţă de marea operă creată de clasici, cât să respectăm şi cât să renovăm.

P. R. Noul cere nou sau e vorba de spiritul de frondă faţă de ceea ce este considerat învechit, prin aceasta înţelegând clasic?

D. V. – Este şi un spirit de frondă, pentru că întotdeauna va fi. Nu este un lucru de neglijat, dar n-avem ce face. Adică, vorba lui Caragiale, din această dilemă nu putem ieşi. E ceva mai grav, mult mai grav. Artistul zilelor noastre îşi pierde rosturile, devenind din propovăduitor şi din duhovnic un fel de instrument de divertisment. Dispare seriozitatea, dispare profunzimea, dispare ceea ce Euripide spunea odată: „Rostul artei este acela de a face suportabilă această vale a plângerii”, cum defineşte el metaforic viaţa. De altfel, foarte mulţi înţelepţi aduc în discuţie ideea că viaţa este durere. Budha spune că „viaţa este continuă durere şi pentru obiecte şi pentru oameni” şi are foarte mare dreptate. Aici este marele necaz al zilelor noastre, că funcţionăm la suprafaţă şi nu funcţionăm în profunzime.Există o vorbă valabilă şi azi: cum e şeful, aşa e şi subalternul. Cum e ţara, aşa sunt toate sectoarele. Nu există o politică culturală naţională, de altfel nu este nici o politică la această oră, de nici un fel. Nici politica de politică nu este. Nu există un program naţional, sigur, raportat la noile condiţii, raportat la lumea liberă, raportat la libertatea de creaţie a artistului în lumea aşa-zisă liberă, care să ţină cont de un lucru absolut fundamental în cultură şi în creaţie şi anume că avem libertatea de a fi conştienţi că niciodată nu suntem liberi.

P. R. – Putem vorbi de rigorile lumii libere, mai ales în artă?

D. V. –  Lumea liberă, aşa se numeşte ea. Aşa-şi zice ea: lumea liberă.

P. R. Sunteţi un fin observator al vieţii politice, sociale, culturale din România şi din lume…

D. V. – Mă străduiesc….

P. R. Sigur, aşa spun gurile rele… şi vă păstraţi ceea ce puţină lume păstrează: umorul împletit cu sensibilitatea.

D. V. – Este o şansă de a supravieţui. Umorul este fundamental pentru un om, ca el să poată privi lucrurile cu o oarecare detaşare, fiind implicat în acelaşi timp. Eu am trăit şi trăiesc cu credinţa că  Descartes a avut dreptate când a spus că un om nu are nici o valoare, dacă nu este folositor nimănui. Şi atunci, mă străduiesc tot timpul să fiu folositor cuiva. Dacă nu este cineva din afară, măcar mie să-mi fiu de folos, deci să-mi păstrez un anumit echilibru al minţii într-o lume total dezechilibrată. Vor exista unii care vor afirma că invidia este ignoranţă, dar eu n-am pe cine să fiu invidios. Ar trebuie să fiu invidios pe cineva care face mai mult decât încerc eu să fac. Nu pot să fiu invidios pe cineva care face mai puţin. Sunt tot mai puţini confraţi care fac mai mult şi care îşi păstrează acest echilibru care, după părerea mea, este o problemă de educaţie. Educaţia, în credinţa mea, este instrucţia intelectului în cunoaşterea legilor naturii. În momentul în care ai cunoscut legile naturii şi te supui lor, atunci nu poţi să trăieşti decât în armonie cu ele. Cam asta e viaţa…

P. R. Precum albinele în stup, de care sunteţi atât de legat.

D. V. – Exact. Dar calea lor este „calea destinului”, aşa cum spunea Goethe. Şi tot el spunea: „Caii destinului ştiu drumul, ei duc şareta destinului nostru şi ştiu drumul dinainte, dar hăţurile le avem noi.” Însă degeaba avem hăţurile, fiindcă nu putem face decât foarte mici corecturi. Adică să depăşim o pietricică, dar nu putem schimba drumul cailor. Ei, cam în acest fel lucrează albinele. Ele se duc înainte pe bază de instinct, au o programare extraordinară şi sunt fantastice în ceea ce realizează.

În filmul Baloane de curcubeu

P. R. Maestre Dorel Vişan, aţi avut şansa să vizitaţi lumea. Nu demult v-aţi întors din Africa.

D. V. –  Am fost cu o misiune economică, cu nişte oameni de afaceri cu care călătoresc mereu. Acum doi ani am fost în Mexic, anul trecut am fost în India, anul acesta în Africa de Sud, iar anul viitor vom pleca în America de Sud. Este o acţiune foarte bine organizată de Camera de Comerţ din Cluj, de un grup de oameni nu numai cu bani dar şi cu spirit, iar important este că descoperi lumea. Descoperind o altă lume este şi bine şi rău, pentru că vii înapoi şi vezi în ce lume trăim noi.

P. R. Percepţia noastră, a celor care n-au văzut Africa, este aceea a unui continent cu probleme…

D. V. – Cu mult deşert, cu probleme, cu oameni săraci. Ei, vă spun că m-a impresionat câtă civilizaţie au dus acolo, în Africa de Sud, olandezii şi englezii. Am „bătut” toată Africa, dar m-a impresionat felul în care lumea aceea ne-a depăşit printr-o curăţenie extraordinară. N-am văzut nici o pungă  sau vreo sticlă de plastic aruncate nici măcar pe lângă autostrăzi, şi au autostrăzi, slavă Domnului. Nu vorbesc în oraşe sau pe plaje ş.a.m.d. În schimb, la noi, dacă mergi de la Bucureşti la Craiova, te apucă mila. Tot câmpul, şi pe stânga şi pe dreapta, este plin de pungi de plastic. La fel se întâmplă şi dacă pleci de la Bucureşti spre Ploieşti, spre Galaţi sau oriunde.

În filmul Iacob, regia Mircea Daneliuc

P. R. Cum vă explicaţi dvs. această stare de lucruri, fiindcă noi ne aflăm aici de peste două mii de ani?

D. V. – Ne acoperim totul cu libertatea şi spunem: „Domne, eşti liber să faci…”  Păi, nu, nu eşti liber să faci decât ce trebuie, nu eşti liber să faci ce vrei. Uitaţi-vă în teatru, că suntem în domeniu, nu!?  Nu există nici un control. Eu încă n-am întâlnit aşa ceva, pe cineva – de aceea e mai bine la noi în ţară decât în alte părţi – care să-ţi dea un miliard de lei, într-o lume în care un om are 400 de lei pe lună pensie, şi să nu te întrebe ce-ai făcut cu ei. Se face un spectacol care se joacă de două ori, o dată cu neamurile, încă  o dată cu sala goală, şi pe urmă gata. Şi nu vine nimeni să te întrebe: „Domnule, unde sunt banii? Ce s-a întâmplat?” Banii ăştia nu-s nici ai mei, nici ai dumitale, sunt ai societăţii, ai ţării, ca să ne cultivăm, să ne culturalizăm. Ştiţi, sunt foarte multe lucruri bune la noi şi, aşa cum zice ardeleanul, iar mă întorc şi zic: sunt foarte multe lucruri care nu sunt în altă parte, dar este păcat de ele că nu le putem „gusta”, nu le putem folosi, nu le putem… dezvolta, pentru că sunt prea multe lucruri rele, prea multă minciună, prea multă făţărnicie. Noi, în toate domeniile, şi-n teatru şi-n film, şi-n operă, şi-n învăţământ, şi-n tot ce vrei, încercăm să facem ceva ce nu s-a mai făcut şi cred că aici este marea prostie. Or, ar trebui să încercăm să facem măcar aşa cum s-a făcut, sau să facem un pic mai bine decât s-a făcut. Încercăm să facem altfel şi nu se poate, pentru că experienţa aceasta a lumii este atât de veche şi atât de bine cimentată în straturile civilizatoare, încât e ca o relicvă. Din această cauză, africanii au un fel de a gândi cultura şi spun că „lucrurile culturale sunt acelea care pot intra în dialog cu strămoşii”. Când dai noroc cu un om, îi prinzi mâna pentru cei vechi şi pe urmă pentru el. Am fost la un trib care ne-a servit cu bere făcută chiar de membrii tribului respectiv şi, înainte de a servi musafirii, au aruncat puţină bere pe jos… Multe lucruri se potrivesc extraordinar de bine cu tradiţia noastră. Pentru că amândouă tradiţiile, şi cea românească şi cea africană, îşi au izvorul în simplitate. Orice tradiţie care îşi are izvorul în simplitate nu poate fi decât asemănătoare, nu poate fi decât un cadru pe care îl face bunul-simţ, care nu poate fi decât benefic.

Iacob

P. R. Maestre, chiar dacă trecem prea brusc de la esenţa sufletului unui popor, tradiţia, aş vrea să vorbim despre esenţa gândirii omeneşti în teatru, despre Shakespeare. Mai ales că în lucrarea de doctorat v-aţi ocupat de  lumea lui Shakespeare şi, în mod special, de un personaj fabulos, Falstaff. Cum v-aţi descurcat în acest univers, din multe puncte de vedere, încă enigmatic?

D. V. – Am ajuns tot la o concluzie tristă. Mi-am dat seama că ignoranţa noastră este fără margini. În primul rând noi, oamenii, nu numai românii, oamenii în general, am uitat principiul pe care l-a propovăduit lumea Greciei antice: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Acesta este un lucru fundamental, pentru că nu poţi să te cunoşti pe tine numai în relaţie cu ceilalţi. Cunoscându-i pe ceilalţi, atunci te întrebi şi despre tine. Grecii au fost extraordinari când au propus acest lucru. Ei, astăzi, din cauza civilizaţiei, nu ne cunoaştem aproape deloc. Nu ştim aproape nimic despre noi, despre corpul nostru, despre ce se întâmplă în acest organism complicat, ce procese chimice au loc…

D. V. …adică mergem pe stradă ca şi cum nu ne-am cunoaşte noi pe noi…

D. V. – Absolut. Noi nu ne cunoaştem, dar Shakespeare are o profunzime extraordinară în cunoaşterea umană. Dacă l-am citi şi l-am studia cu atenţie, noi înşine am începe să ne cunoaştem. Nu ştiu ce va rămâne după aceste vremuri, pentru că totul este o făcătură, totul este praf în ochi. Literatura este praf în ochi, cinematografia, teatrul la fel, industria, politica, viaţa noastră e praf în ochi, totul este praf în ochi într-o lume care se numeşte liberă şi care ar avea toate posibilităţile să se dezvolte sănătos şi deschis, dar nu face nimeni nici un efort, iar cei care ar trebui să facă, fac eforturi inverse…

Dorel Vişan în Falstaff

P. R. Să revenim la teatru. Dintre multele roluri pe care le-aţi jucat, aţi putea încerca să faceţi o ierarhie a lor? Ştiu că vă cer un lucru aproape imposibil, dar aş vrea să reamintiţi câteva dintre rolurile care v-au marcat existenţa, care credeţi că v-au marcat existenţa artistică.

D. V. – Eu am avut mai multă priză la film decât la teatru. Filmul a fost şi rămâne mai aproape de ritmul meu de viaţă. Eu sunt un om activ. În teatru activitatea este oarecum mai încetinită, pentru că acolo se repetă luni întregi. La teatru se caută într-un fel, la film în alt fel. Am un principiu pe care l-am mai spus de câte ori am avut ocazia: un actor nu trebuie să facă roluri, ci să recreeze destine. Or, mai nou, în teatrul şi-n filmul românesc toată lumea face roluri, toată lumea – chiar şi artiştii cu experienţă –, toată lumea spune un text.

P. R. Să fie de vină societatea sau banul?

D. V. –  E şi banul de vină, dar de vină e superficialitatea la care suntem îndemnaţi. Toată lumea joacă în seriale de televiziune, în telenovele… Domnule, un actor nu poate funcţiona într-o telenovelă decât ca un „telenovist”. El trebuie să funcţioneze într-un destin, acolo unde se fac săpături pentru a scoate la iveală ceea ce este încrustat în straturile de cărbune. Acestea sunt greu de făcut! Este foarte uşor să te urci pe scenă şi să ţipi fără să te înţeleagă nimeni, fără să ştii nici tu de ce ţipi. Pe scenă te urci şi ţipi cu un rost, pentru că ţi se întâmplă ceva.

P. R. Revin la teatru şi vreau să amintesc, maestre Vişan, că aţi jucat peste patruzeci de roluri, de la Molière la Shakespeare, de la Marivaux la Büchner…

D. V. – A fost un rol care m-a marcat, într-o piesă a lui Vampilov, Vânătoarea de raţe. Este un fel de gândire hamletiană modernă a omului care se întreabă, a omului care nu se poate adapta. Bineînţeles, Shakespeare, Falstaff care a rămas ca un punct de vedere, pentru că eu, în lucrarea de doctorat, l-am dezvoltat pe Shakespeare, iar tema de bază a fost Falstaff, tragicomicul umanului. Am credinţa că Shakespeare este singurul autor de piese din lume care a existat vreodată – nu ştiu dacă va mai fi unul aşa de mare ca el –, care într-un singur personaj, Falstaff, a prins lumea, pornind de la ideea că omul ca fiinţă oscilează între sublim şi mizerabil. Extraordinar! Inclusiv boala, relaţiile, rostul şi funcţiile minciunii, ale prefăcătoriei, necinstei, ceva colosal.

P. R. –  Să ne apropiem şi de poezia dvs., mai ales că se apropie Vremea cireşelor amare.

D. V. – Eu am scris poezie… cum să spun?… Poate m-am săturat de vorbele altora cât le-am tot rostit, dar poate şi vorbele altora mi-au sedimentat nişte lucruri care m-au făcut să-mi formulez propriile mele gânduri şi propriile mele sfătoşenii – să zic aşa ca ardeleanul –, care pot să sensibilizeze pe cineva.

P. R. – Aproape oriunde ai spune numele Dorel Vişan, ţi se răspunde prompt: Aha, Senatorul melcilor. Sper că nu vă e cu supărare?

D. V. – Dimpotrivă, lucrul acesta mă încălzeşte, îmi alină sufletul. Cel mai grozav lucru pentru un artist e să vezi că s-ar putea oarecum fixa într-o scamă de eternitate. Senatorul melcilor îmi încălzeşte foarte mult inima, deşi aş fi vrut ca lumea să-mi zică Iacob, de exemplu. Îmi zic câţiva, dar foarte puţini. Senatorul melcilor este mai aproape de ceea îi preocupă pe oameni, de ceea ce gândesc, de ceea ce fac şi atunci sigur că a rămas în conştiinţa lor, fiind un personaj tot mai actual.

Vezi aici Dorel Vişan în filmul Senatorul melcilor

P. R. Nici nu vă întreb dacă aţi avut modele…

D. V. – M-au mai întrebat mulţi, dar n-aş putea să spun că am avut model pe cineva. În anul 1995, am avut  bucuria să fiu la Festivalul de la Cannes, unde am fost nominalizat neoficial între cei cinci actori prezenţi, iar Thierry Jousse, redactor şef la „Cahiers du cinema” a scris în numărul din 28 iunie un articol foarte măgulitor în ceea ce mă priveşte: „Foarte frecvent, la Cannes, se întâmplă ca un film să fie, în mod nedrept, puţin remarcat. Este cazul Senatorului melcilor al românului Mircea Daneliuc, care ar fi putut fi remarcat, chiar şi premiat, pentru formidabilul actor Dorel Vişan, în rolul titular. Figură de om politic corupt, descinsă direct din perioada Ceauşescu, senatorul este un personaj plin de culoare, câteodată la limita grotescului, dar care reuşeşte singur să ţină pe umerii săi întregul film. Arhetip vodevilesc şi frust la origine, el devine un fel de monstru ataşant, un tip care rezistă la tot, la academism, la metaforă, la recuperare. Sănătatea acestui senator, ce duce un ritm infernal de viaţă, ne-a răzbunat într-o seară de festival pentru toate dulcegăriile indigeste ce ne-au fost oferite în prima parte a competiţiei. Este o nouă probă a faptului că se poate iubi un film pentru actor sau personaj.”

P. R. Am mai putea aminti câteva dintre filmele în care aţi jucat: Cel mai iubit dintre pământeni, Moromeţii, Pădureanca, Semnul Şarpelui,  Oglinda, Balanţa, Drumul câinilor, Gustul şi culoarea fericirii etc.

D. V. – Multe. Se adună.

P. R. Ce înseamnă fericirea pentru dvs.?

D. V. – Fericirea este o stare sufletească şi omul trebuie să ştie să o folosească. Atunci când îţi cunoşti limitele, atunci poţi intra şi în sectorul fericirii. În momentul în care nu-ţi cunoşti limitele, atunci fericirea îţi lipseşte total pentru că devii un om nefericit.

P. R. Avem dreptul şi obligaţia să iubim.

D. V. – Fără iubire nu se poate face nimic. Nu cred că există ceva în afara iubirii, pentru că iubirea, în accepţiunea mea, înseamnă Dumnezeu. În om, în fiecare om există şi puţină dumnezeire.

Puşa Roth

10 mai 2008

© Puşa Roth

Vezi aici Dorel Vişan (Gardianul Dumnezeu) în filmul Cel mai iubit dintre pământeni

***

Silvia Onișa: «Pictura este esența vieții mele»

„Fără culoare şi formă, fără armonie interioară şi exterioară, arta mea n-ar avea o verticalitate creatoare… Iubesc oamenii, iubesc natura şi florile, iubesc anotimpurile care mi-au fost mereu subiect de inspiraţie şi meditaţie creatoare.” (Silvia Onişa)

Silvia Onişa (n. 10 martie 1947) este absolventă a Academiei de Artă din Iaşi, secţia pedagogică – profesor de pictură (1970), a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, secţia Muzeologie (critică de artă), membră titulară a Uniunii Artiştilor Plastici din România (filiala Baia Mare), secţia pictură.

Din 1996 este preşedinta Fundaţiei Culturale Onişa Art (fundaţie pe care a înfiinţat-o atunci când „Centrul Artistic Baia Mare” împlinea 100 de ani de existenţă, în dorinţa continuării tradiţiilor culturale plastice, a păstrării şi valorificării patrimoniului cultural local, prin educarea şi îndrumarea tinerei generaţii).

Expoziţii personale în ţară: 1967 – Borşa, Casa Tineretului; 1969 – Iaşi, Galeria Cronica; 1970 – Bucureşti, Sala Dalles; 1972 – Expoziţie de acuarelă şi grafică Iaşi, Palatul Culturii; 1976 – Expoziţie de pictură Baia Mare;1977 – Expoziţie tematică de acuarelă „1907”, Botoşani; 1980 – Sala Dalles, Bucureşti; 1982 – Galeria Eforie Bucureşti;1986 – Galeria Anonimus, Bucureşti; 1990 – Galeria Cronica, Iaşi; 1994 – Galeria Centrală, Braşov; 1999 – Căminul Artei, Bucureşti; 2000 – Sala Dalles, Bucureşti; 2004 – Galeria Orizont, Bucureşti; 2007 – Galeria Millennium, Baia Mare.

Expoziţii personale în străinătate: 1991 – Rotterdam,Olanda; 1993 – Roma, Italia ;1994 – München, Germania; 1996 – Lyon, Franţa; 1997 – Bruxelles, Belgia; 1998 – Diest, Belgia; 1999 – München, Germania; 2001– Paris, Franţa; 2002 – Berlin, Germania; 2004 – Freising-Bavaria, Germania; 2005– Freising-Bavaria, Germania.

Expoziţii colective în Baia Mare şi în ţară: 1967 – Baia Mare, Iaşi; 1969 – Baia Mare, Cluj-Napoca; 1970 – Iaşi, Suceava; 1971 – Botoşani, Suceava; 1972 – Baia Mare, Braşov, Suceava; 1973 – Baia Mare, Bucureşti, Sibiu; 1974 – Baia Mare, Suceava, Botoşani; 1975 – Baia Mare, Satu Mare, Cluj-Napoca; 1977 – Baia Mare, Bucureşti, Suceava; 1978 – Baia Mare, Iaşi; 1982 – Baia Mare, Iaşi, Sibiu; 1983 – Baia Mare, Braşov, Botoşani; 1985 – Baia Mare, Suceava, Bistriţa; 1987 – Baia Mare, Bucureşti; 1989 – Baia Mare, Iaşi; 1990 – Bucureşti, Oradea; 1992 – Baia Mare, Cluj-Napoca, Suceava; 1993 – Baia Mare, Piteşti; 1994 – Baia Mare; 1995 – Baia Mare, Timişoara, Sibiu; 1997 – Baia Mare, Bucureşti, Iaşi; 1999 – Baia Mare, Botoşani, Suceava; 2000 – Baia Mare, Oradea, Timişoara; 2001 – Baia Mare, Cluj-Napoca, Râmnicu Vâlcea, Sibiu; 2002 – Bucureşti, Baia Mare, Braşov; 2003 – Baia Mare, Suceava, Iaşi; 2004 – Bucureşti, Baia Mare, Iaşi, Râmnicu Vâlcea; 2005 – Baia Mare, Bucureşti; 2006 – Baia Mare, Cluj-Napoca, Bucureşti; 2007 – Baia Mare.

Expoziţii colective de grup în străinătate: În perioada 1970–2007 a participat la expoziţii colective cu lucrări de pictură, grafică şi acuarelă în Olanda, Belgia, Anglia, Germania, Thailanda, Ecuador, Franţa, Ungaria, Austria, Italia, Canada, SUA, Israel, Australia.

Premii: În 1983 i s-a conferit Premiul Ştefan Luchian pentru interpretarea florilor (U. A. P. Bucureşti), iar în 1986 în Olanda (Rotterdam) i s-a acordat Premiul I pentru culoare şi pentru interpretarea florilor, pentru lucrarea „Scai din Munţii Rodnei”. În 1989, premiul I în Ungaria (Budapesta) pentru „Floarea-soarelui”.

În anul 2000, Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Baia Mare i-a conferit Premiul II pentru cultură, la expoziţia anuală „Topul firmelor”.

Primăria oraşului Baia Mare i-a oferit diploma de onoare, în anul 2002, pentru creaţia artistică clasică.

În 2007 i s-a decernat diploma de excelenţă din partea ziarului „Glasul Maramureşului”, pentru aportul în cultura locală şi naţională. Tot în anul 2007 a primit Diplomă de excelenţă din partea Camerei de Comerţ şi Industrie Baia Mare pentru stabilirea unor schimburi culturale locale, naţionale şi internaţionale.

Activitate publicistică şi de cercetare: Din 1970 începe să publice în presa locală cronici plastice ale expoziţiilor de artă organizate de U. A. P. şi Muzeul Judeţean.

Între 1982 –1997 publică în „Revista Muzeelor şi Monumentelor” (Bucureşti) şi revista „Arta” (Bucureşti). Din 1982 realizează numeroase materiale despre arta şi cultura din Maramureş la Radiodifuziunea Română, cronici plastice, informaţii culturale, vernisaje.

Din anul 1995 este preşedinta Ligii de cooperare Franţa – România, pentru Baia Mare, realizând multe activităţi culturale pentru promovarea şi cunoaşterea culturii celor două ţări.

Tabere de creaţie: 1970 – Botoşani; 1974 – Braşov (Râşnov); 1977 – Suceava; 1982 – Iaşi; 1988 – Braşov; 1992 – Borşa; 1996 – Rîşnov; 1997 –Suceava; 1999 – Iaşi.

Excursii de documentare artistică – în ţară: Maramureşul istoric, Braşov, Cluj-Napoca, Iaşi, Botoşani, Craiova, Suceava, Bacău; în străinătate: Franţa, Belgia, Olanda, Italia, Germania, Ungaria, Austria, Anglia.

Lucrări de pictură, grafică şi artă decorativă semnate de Silvia Onişa se găsesc în colecţiile Muzeelor din: Braşov, Iaşi, Suceava, Botoşani (Ipoteşti), Bucureşti, Bacău, Constanţa. De asemenea lucrări realizate de Silvia Onişa se află în numeroase colecţii particulare din ţară şi străinătate (Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, Braşov, Suceava, Baia Mare, Sibiu, Craiova, Ploieşti, Piteşti, Bistriţa, Constanţa, Botoşani etc.) şi în colecţii private din: Italia, Belgia, Ungaria, Spania, Portugalia, Germania, Austria, Thailanda, SUA, Canada, Australia, Grecia, Norvegia, Suedia, India, Israel, Rusia, Olanda, Polonia, Franţa.

Este menţionată în Enciclopedia Artiştilor Români Contemporani, Bucureşti, Editura Arc, 2000, pag. 139 şi în Catalogul Şcolii de pictură băimăreană, realizat la 100 de ani de la înfiinţarea Şcolii Libere de Pictură de la Baia Mare, în anul 1996 (critică de artă). De asemenea, în diferite cataloage realizate de U. A. P. Bucureşti şi Baia Mare, în revista „Arta”, anii 1981, 1986, 1989.

În anul 2007 a fost desemnată Cetăţean de onoare al municipiul Baia Mare pentru meritele în domeniul culturii şi educaţiei maramureşene.

Pușa Roth: Punctul de plecare al conversaţiei noastre îl constituie expoziţia de la Palatul Parlamentului, Galeria Constantin Brâncuşi, expoziţie care a fost deschisă în luna februarie 2009.

Silvia Onișa: Aceasta a fost cea de a 30-a expoziţie personală, mai amplă, pentru că am expus 62 de lucrări, aceasta fiind vârsta pe care am împlinit-o în 2009, 62 de ani. Aceste lucrări reprezintă frumuseţea Maramureşului, aşa am dorit să fie, să aduc un crâmpei din peisagistica Maramureşului istoric dar şi din cea a Maramureşului nou pe simezele Galeriei Constantin Brâncuşi din Palatul Parlamentului. Expoziţia este dedicată tuturor iubitorilor de artă şi vrea să fie un exemplu pentru membrii Fundaţiei Onişa Art, în care lucrez zi de zi, săptămână de săptămână, la cursurile de pictură pe care le-am iniţiat aici.

P. R.: Maramureşul are o lumină aparte, are o culoare aparte, pe care nu le găseşti chiar în toată România…

S. O.: Aveţi perfectă dreptate fiindcă albastrul de Maramureş, nuanţele de verde, cele de răsărit şi de asfinţit de soare, umbra dealurilor, a brazilor, a munţilor Rodnei, totul se vede extraordinar şi aşa consider şi eu în peisagistica mea, mai ales că am prezentat peisaje din cele patru anotimpuri, dar ideea de bază o reprezintă simbolul şi tradiţia maramureşeană. Simbolul este casa ţărănească şi mă refer la casa veche, casa din chirpici, casa din lut, din bârne, din piatră, casa învelită cu draniţă, cu paie, mai nou cu material lemnos, casa în toate ipostazele ei, aşa ca o bătrânică ce se „lansează” peste decenii în tehnologia arhitecturii tradiţionale maramureşene.

P. R.: Am remarcat, în pictura dvs., doamnă Silvia Onişa, multe nuanţe de violet, movuri pe care mulţi artişti le ocolesc. Ce reprezintă această culoare pentru pictură?

S. O.: Violetul adevărat reprezintă, în structura clasică dar şi modernă, umbra adevărată. Am avut foarte buni profesori de culoare, Dan Hatmanu, Podoleanu şi Hârtopeanu de la Iaşi, aici am absolvit artele plastice şi a doua facultate, Muzeologie, critică de artă la Bucureşti, unde i-am avut profesori pe Vasile Drăguţ, Andrei Pleşu, Adina Nanu, Giurăscu jr. De la primii mei profesori am învăţat că perspectiva aeriană, raza de lumină în perspectiva în adâncime nu se redau din culorile neutre alb, negru sau prin roşu, galben şi albastru, care sunt culori principale. Adevărata umbră, adevărata perspectivă aeriană se redă prin culoarea violet. Violetul de prună, violetul de vişină, anumite tonuri şi semitonuri. În aceşti munţi ai Maramureşului, în umbra şi penumbra lor, văd în perspectiva aeriană şi în perspectiva caselor, deci în adâncime, violeturi pe care le consider unice în aceste zone.

P. R.: Doamnă Onişa, aş dori să trecem la o altă culoare prezentă în pânzele dvs., la alb, la nuanţele de alb ce creează o stare aparte vizitatorului.

S. O.: Aţi observat că la casele ţărăneşti, casele vechi bătrâneşti de pe valea Izei sau de pe valea Marei, care sunt înşirate, aşa, ca nişte soldăţei, de o parte şi de alta a gardurilor, colorate în albastru, sunt şi alburi dar toate pornesc de la alburi colorate. Albul este culoarea de bază în amestecul paletei de culoare. La casele bătrâneşti am realizat acele umbre ca o prelungire a bătrâneţii, a vechimii dar şi a importanţei casei din Maramureş.

P. R.: Aţi combinat deopotrivă culorile reci cu cele calde dar şi culori care sunt în contrast aparent. Aţi creat o bogăţie cromatică fără teama de a combina…

S. O.: De data aceasta am fost mai expansivă, mai explozivă în culori, am dorit să aduc o armonie de culori fie pe albastru, fie pe oranj, pe galben sau verde, dar şi o armonie în contrast de culoare.

P. R.: În această expoziţie aţi adus „florile Maramureşului”, care, în lucrările dvs., au alte nuanţe, deosebite de cele clasice şi mă refer, în special, la macii de câmp.

S. O.: În afară de peisagistica din Maramureş, casele vechi, aduc şi florile pe care le găsim pe toate văile, la margine de câmp şi de dealuri, aduc macii, florile sălbatice care au altă mireasmă dar şi altă putere de roşu, roşu spre oranj, roşu spre galben, roşu spre vişiniu şi violet. Am căutat să arunc pe pânză „harnaşamentul” meu coloristic, fie că sunt culori calde, fie că sunt reci. Dar când mă gândesc la un peisaj de toamnă de la Mogoşa, mă gândesc la mesteceni, la lac, dar şi la oranj şi albastru. Totul este complementar, dar armonizat perfect cu irizări din percepţia lacului.

P. R.: Visaţi colorat?

S. O.: Visez colorat aproape tot timpul şi visez ce trebuie să lucrez în săptămâna respectivă sau îmi construiesc mental, uneori în somn, peisajele, astfel încât pot să le ţin minte ani de zile. Doar atunci când am puterea coloristică încep să pictez. Trebuie să „rumeg” un peisaj o lună, două, trei şi apoi, fiind o încărcătură foarte mare, pot s-o arunc pe pânză şi în două-trei zile tabloul este gata.

P. R.: Dacă ne-am juca cu cuvintele, am putea spune că pictaţi cu ochii închişi…

S. O.: Aş putea spune că pictez cu ochii închişi mai ales în atelierul meu din Baia Mare. Fiindcă am amintit de acest frumos oraş medieval, vreau să spun că este un oraş cunoscut în arta plastică încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Este consemnat în istoria artelor plastice româneşti şi europene pentru Şcoala Liberă de Pictură de la Baia Mare. Aici s-a petrecut un fenomen deosebit. În mai 1896 a sosit la Baia Mare un grup de tineri artişti însoţit de Simion Holloşi, marele pedagog şi creator de artă din Sighetu Marmaţiei, armean de origine, directorul Academiei Libere de Pictură. Erau peste 30 de tineri artişti însoţiţi de profesori de la Academia de Artă din Bavaria, München. Simion Holloşi, acest mare artist, a avut la vârsta de 28 de ani prima Academie Liberă de Artă. Când spun „liberă de artă”, asta înseamnă că o frecventau nu numai studenţi de la Academiile de Artă care doreau să-şi îmbunătăţească tehnicile, dar şi tineri de la alte discipline care căutau să-şi petreacă timpul liber învăţând pictura cât mai armonios. Din acest motiv s-a spus că s-a petrecut o premieră în genul Barbizon, Paris, în care ei au căutat să elimine acele canoane bavareze, reguli scrise, de atelier, adică să respecte o anumită umbră, o anumită lumină, o anumită coloristică la nuduri, la drapajuri, la mobilierul de interior, ştiind că atunci se lucra foarte mult pictura de şevalet pe interior. Aceşti tineri au venit la Baia Mare cu gândul de a găsi un nou filon în expresia plastică românească şi internaţională. Au constatat că este o diversitate cromatică şi culturală extraordinară, pentru că este altceva să pictezi afară, la anumite ore ale zilei, pentru că lumina diferă de la oră la oră. Ei au observat pe viu influenţa luminii asupra culorii şi toţi cei care au terminat după aceea artele plastice au studiat ceea ce s-a întâmplat la Baia Mare la sfârşit de secol XIX. În lucrarea mea de licenţă în muzeologie am amintit de acest fenomen care a avut repercusiuni în toată Europa, iar după anul 1918, când s-au înfiinţat Academiile de Artă din ţară, veneau la Baia Mare tineri din toate centrele universitare. Eu am fost impresionată de mică, făcând parte dintr-o familie de artişti, de libertatea de a compune a acestor tineri şi acum, când Centrul Artistic Baia Mare sau Şcoala Liberă de Pictură a împlinit 100 de ani, am simţit că vreau să fac ceva nou în artele plastice. Acumulând şi partea teoretică şi practică a artelor, m-am gândit că pot să înfiinţez o fundaţie. Aşa a apărut Fundaţia Culturală O¬nişa Art, ca o continuare a Centrului Artistic Baia Mare. Sunt aproape 13 ani de când am înfiinţat, pot zice, această Academie Liberă de Artă, iar membrii ei sunt de la copii de 4-5 ani până la oameni de peste 70 de ani. Sunt oameni care doresc să cunoască tainele creaţiei şi acesta este şi scopul fundaţiei. Aici sunt oameni cu alte meserii, unii care nu au putut să se realizeze în acest domeniu din varii pricini, şi acum pot să-şi reverse sufletul şi sentimentele pe pânză. Prin această fundaţie am căutat să reluăm legăturile tradiţionale cu Şcoala de Pictură de la Baia Mare şi cu Centrul Artistic din München, Bavaria. Am organizat până acum trei expoziţii internaţionale, iar din grup au făcut parte copii, tineri dar şi oameni maturi La primăria oraşului Freising din Bavaria, Germania, oraş cu care ne-am şi înfrăţit, am realizat cele mai frumoase expoziţii în care am prezentat Maramureşul aşa cum este el, fie că este centrul vechi, un oraş frumos cu bolte deosebite, un oraş istoric, dar şi frumuseţea peisagistică de aici. Presa scrisă dar şi televiziunile germane au consemnat acest lucru, iar scopul Fundaţiei Culturale Onişa Art şi al meu personal este acela de a realiza primul muzeu de artă contemporană al copiilor, tinerilor şi adulţilor din Maramureş, un muzeu care să fie un nou punct turistic în Maramureş şi în România.

Pușa Roth

© Puşa Roth

Tablouri de Silvia Onișa

Peisaj

Biserica satului

Primăvara

Case vechi

Peisaj cu case

Toamna

Iarnă în Maramureș

Satul pe deal

Vâltoarea

Gâștele

Spre casă

Veneția

Stradă veche

Vezi blogul Silvia Onișa


Silvia Onișa a încetat din viață

În ediția de miercuri 27 aprilie 2011, „Adevărul de seară” anunță încetarea din viață a pictoriței Silvia Onișa.

„Vestea trecerii în neființă a pictoriței Silvia Onișa a surprins întreaga comunitate a urbei și deopotrivă, comunitatea artiștilor băimăreni. O viață întreagă dedicată educației artistice, cultivării frumosului, cu ajutorul culorilor prin pictură, Silvia Onișa a avut, de asemenea, realizări importante pe tărâmul creației plastice și al picturii.

S-a născut la 10 martie 1947, în Dorohoi, județul Botoșani. A absolvit Facultatea de Desen din cadrul Institutului Pedagogic de Artă al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în 1970. Din acest an se stabilește în Borșa, județul Maramureș și înființează, ca profesor de desen si pictură, primul atelier de creație în cadrul Casei Pionierilor și al Casei de Cultură din localitate.

În 1981 a absolvit cursurile de specializare ale Institutului de Artă „Nicolae Grigorescu” din București, Sectia Muzeologie – Istoria Artei. După 10 ani, vine la Baia Mare și lucrează ca muzeograf în cadrul Secției de Artă a Muzeului Județean Baia Mare, implicându-se în realizarea fișelor de autor ale artiștilor prezenți cu creațiile lor în muzeu, publicând de asemenea studii de specialitate în „Revista Muzeelor si Monumentelor” din București, precum și în presa locala, informând publicul despre activitățile culturale, expoziționale din oraș și din județ.

A avut de asemenea o activitate pedagogică remarcabilă, începand ca profesor de educație plastică la Școala Generală nr. 8 și Liceul Teoretic din Borșa, 1970–1981; continuând ca profesor de pictură la Școala de Artă „Liviu Borlan” și apoi la Liceul de Artă din Baia Mare, la catedra de pictura și istoria artei. A realizat numeroase expoziții de grup și personale ale elevilor, precum și ale absolvenților de la universitățile de artă, ce i-au fost elevi.

La 25 mai 1996, înființeaza Fundația „Onișa Art”, cu scopul declarat al păstrării și valorificarii patrimoniului artistic plastic local și al descoperirii tinerilor talente, ce se vor consacra ca viitori artiști. Organizează în acest scop cursuri intensive de pictură (inclusiv copii cu dizabilități), organizând cu lucrărilor acestora, 18 expoziții în țară și străinătate (Belgia, Italia, Germania, Spania, Ungaria, SUA, Australia). Adaugăm la acestea cele trei ediții ale taberelor de creație pentru copii și tineret din Baia Mare și Maramureș. La propunerea și susținerea Președintelui Camerei de Comerț și Industrie a Județului Maramureș, ing. Gheorghe Marcaș, Sivia Onișa devine Cetățean de Onoare al Municipiului Baia Mare.

Activitatea profesională a pictoriței Sivia Onișa cuprinde numeroase expoziții personale de pictură în țară și în străinătate (Borșa, Iași, Baia Mare, Botoșani, Bucuresti, Rotterdam – Olanda, Roma – Italia, München, Freising – Bavaria, Berlin – Germania, Lyon, Paris – Franța, Bruxelles, Diest – Belgia), precum și participarea la importante selecţii, pentru expoziţiile colective din ţară şi din străinătate (Baia Mare, Iaşi, Suceava, Botoşani, Bucureşti, Braşov, Suceava, Cluj Napoca, Bistriţa, Sibiu, Oradea, Timişoara etc., Olanda, Belgia, Anglia, Germania, Tailanda, Ecuador, Franţa, Italia, Ungaria, Canada, SUA, Israel).

Participă, de asemenea, la Simpozioane şi Tabere de creaţie plastică în ţară, şi totodată la numeroase excursii de documentare artistică, în România şi în străinătate. Prestigioasa activitate didactică, cât şi cea de creaţie artistică, au fost răsplătite cu numeroase diplome şi importante premii. Este consemnată în Enciclopedia artiştilor români contemporani, în albumul catalog Centenarul Centrului Artistic Baia Mare, în dicţionarul enciclopedic Personalităţi române şi faptele lor, 1950–2000, precum şi în numeroase pliante şi albume realizate de Filiala UAP Baia Mare.

Breasla Uniunii Artiştilor Plastici din România, Filiala Baia Mare îi aduce un ultim şi pios omagiu pictoriţei Silvia Onişa, cea care mărturisea despre crezul său în pictură: «Fără culoare şi formă, fără armonie interioară şi exterioară, arta mea n-ar avea o verticalitate creatoare… Iubesc oamenii, iubesc natura şi florile, iubesc anotimpurile care mi-au fost mereu subiect de inspiraţie şi meditaţie creatoare».

Dumnezeu să o odihnească în pace!”

Maurice Ravel, Pavană pentru o infantă defunctă – Saito Kinen Orchestra, dirijor: Seiji Ozawa

***

  Musorgski–Ravel, Tablouri dintr-o expoziție (I, Promenadă) – Orchestra Filarmonicii din Rotterdam, dirijor: Valery Gergiev

Musorgski–Ravel, Tablouri dintr-o expoziție (Promenadă, Gnomus, Promenadă, Vechiul castel) – Orchestra Filarmonicii Naționale a Rusiei, dirijor: Ion Marin

Musorgski–Ravel, Tablouri dintr-o expoziție (Bydlo, car polonez cu boi) – Orchestra Filarmonica della Scala, dirijor: Valery Gergiev, tuba solo: Alessandro Fossi, Milano, 31 mai 2009

Musorgski–Ravel, Tablouri dintr-o expoziție (Baba Yaga, Marea poartă a Kievului), Auckland Philharmonia Orchestra, dirijor: Eckehard Stier

***

Eduard Tumagian: «Liedul, prima mea dragoste»


Absolvent al Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, Eduard Tumagian (Tumageanian) şi-a început cariera artistică pe scena Operei bucureştene.

Stabilit în Elveţia din 1986, a continuat să evolueze în spectacole de operă (într-un repertoriu foarte variat, incluzând zeci de titluri din creaţia italiană, franceză, germană, rusă) şi în concerte vocal-simfonice. A susţinut deopotrivă numeroase recitaluri de lied, impunându-se astfel ca un interpret total, profund cunoscător al unor stiluri diferite. Imediat după evenimentele din anul 1989, a revenit la Bucureşti, fiind invitat, stagiune de stagiune, în concertele Orchestrei Naţionale Radio, stagiuni pe parcursul cărora a participat la realizarea unor evenimente muzicale: marile oratorii de Paul Constantinescu, versiuni de concert ale unor opere necântate sau rar cântate până acum la noi. În concertul susţinut la Ateneul Român în 1990 – concert realizat cu participarea altor mari cântăreţi români invitaţi din străinătate – a fost singurul care a prezentat o memorabilă pagină românească, Doina de George Enescu.

Este laureat al marilor concursuri de canto de la Viena, Paris, Toulouse, Barcelona, Treviso, Vercelli, Verviers, Sofia, Hertogenbosch etc.

A cântat la Scala din Milano, unde a debutat sub conducerea muzicală a celebrului dirijor Riccardo Muti, la Deutsche Oper din Berlin, la Teatro Colón din Buenos-Aires, la Covent Garden din Londra, la Opera Comică, Palais Garnier şi Opera Bastille din Paris, la Opera de Stat din Viena, în teatrele de operă din Toulouse, München, Hamburg, Frankfurt, Zürich, Bonn, Geneva, Palermo, Torino, Bruxelles, Bassel, Lisabona, Palermo, Oslo, Amsterdam, Varşovia, Tel Aviv, Rio de Janeiro, São Paolo etc.

A fost invitat să participe la mari festivaluri precum cele de la Salzburg, Orange, Arenele din Verona, Frankfurt, Lausanne, Oviedo. A participat, între altele, la turneul Teatrului Scala din Milano în Japonia, în 1988. Are o bogată discografie pe suport digital (CD), discografie ce conţine înregistrarea unor opere integrale: Rigoletto şi Otello de Verdi, Paiaţe de Leoncavallo, Cavalleria rusticana de Mascagni, Gianni Schicchi de Puccini, Război şi pace de Prokofiev.

Pe 5 februarie 2005 a cântat pe scena Operei Naţionale din Bucureşti în spectacolul Simon Boccanegra de Verdi, fiind sărbătorit cu ocazia împlinirii vârstei de 63 de ani, iar anul acesta, pe 8 februarie, a interpretat pentru prima oară pe scena bucureşteană rolul titular din Rigoletto, marcând astfel patru decenii de la debut.

Puşa RothDestinul, după Cicero, ar fi stăpânul acţiunilor omeneşti. Maestre Eduard Tumagian, credeţi în destin?

Eduard Tumagian – Pentru mine, destin ar fi sinonim cu noroc. În Spania, unde am cântat de multe ori, atunci când artiştii intră în scenă, primesc un picior în fund şi li se urează „suerte”, care înseamnă „să ai noroc”. Termenul destin este pentru mine un pic mistic, nu pentru faptul că eu am primit o educaţie materialistă în şcoală, ci fiindcă mi se pare destul de abstract să vorbesc despre destin. Mai degrabă împrejurările favorabile te ajută în carieră, munca dar şi talentul nativ. În cazul carierei lirice, în speţă, vocea cu care te naşti, pe care o cultivi şi pe care o faci în aşa fel încâtsă devină maleabilă şi expresivă, pentru a putea reda diverse stări psihologice ale personajelor, pe scenă şi pe podiumul de concert, pentru a exprima, în câteva minute, în cazul liedurilor, un univers emoţional.

P. R. Teatrul liric a fost alegerea dumneavoastră sau destinul v-a ales? Cine a hotărât de fapt?

E. T. – Nu. Nu a fost alegerea mea şi dacă m-aş reîncarna, nu ştiu dacă aş alege această meserie, fiindcă pentru mine este extrem de dificilă, însă este o pasiune. Eram adolescent când am început studiul pianului şi nu mă gândeam la dificultăţile pe care le voi întâmpina, deşi aveam un exemplu – pe mătuşa mea Arax Savagian, care era solistă la Opera Română. Nimeni din familie nu m-a îndemnat să îmbrăţişez această meserie. Mama mea îmi spunea să mă fac pianist sau dirijor, însă profesoara mea de pian, Cecilia Manta, auzindu-mă solfegiind – aveam deja 17 ani şi puteam să cânt valsuri de Chopin la pian, – a zis: „Nu vrei tu să încerci altă cale, deoarece cu pianul este cam strâmt drumul?”. Atunci am început studiul cântului, dar vocea mea nu avea extensia pe care o are astăzi. Am pornit de la muzica mozartiană, apoi cu lieduri de Schubert şi încet, încet – pentru că în cazul ăsta instrumentul creşte odată cu organismul – şi cu multă răbdare am construit această voce cu care am reuşit să exprim stările sufleteşti ale personajelor verdiene, punctul de maximă dificultate în cariera lirică.

P. R.Critica de specialitate a afirmat adesea că baritonul Eduard Tumagian conferă rolurilor o versiune interpretativă unică. Prin ce credeţi că aţi convins şi emoţionat publicul, dar şi specialiştii?

E. T. – Fireşte, m-am apropiat numai de rolurile pe care le simţeam aproape, cărora puteam să le ofer o interpretare autentică şi un coeficient emoţional cât mai ridicat. Din repertoriul verdian mi-am ales întotdeauna rolurile de părinţi, adică destinul de tată suferind. Niciodată nu am căutat să devin ceea ce spunea Bernard Shaw: „Opera este povestea unui bariton care o împiedică pe soprană să meargă cu tenorul la pat sau invers”. Tipul acesta de bariton rău, care împiedică dezvoltarea unui sentiment amoros, nu mi-a plăcut, de aceea am evitat, deşi am cântat de multe ori şi Trubadurul şi Forţa destinului, şi Bal mascat. Totdeauna mi-au fost apropiaţi eroii verdieni care de fapt au întruchipat destinul autorului, care a fost un tată nefericit şi mi-au fost aproape rolurile lui Simon Boccanegra, al dogelui din Cei doi Foscari, rolul lui Monforte din Vecerniile siciliene, Stankar din Stiffelio şi Rigoletto. Traviata mi-a plăcut mai puţin pentru că aici este un tată mai antipatic şi mai egoist, chiar şi Nabucco este un tată ş.a.m.d.


P. R. Opera este un gen muzical care numără patru secole, de la 1607 încoace. În lunga ei istorie s-a vorbit de o criză, de criză în raport cu interesul publicului şi fac referire la anii ’70, ’80. Se vehicula ideea că opera ar fi o formă desuetă de artă. Cu ce şanse a trecut în mileniul trei acest gen muzical?

E. T. – De multe ori s-a afirmat că opera devine obiect de muzeu, dar şi obiectele de muzeu au valoare. Chiar dacă opera devine o formă desuetă, ea tot valoroasă rămâne, pentru că este o expresie a sufletului omenesc, o expresie în muzică a teatrului. Pentru că de multe ori opera se inspiră din texte celebre, din autori celebri şi dacă Shakespeare nu este desuet, Schiller sau alţi autori celebri nu sunt desueţi, atunci opera nu poate să fie desuetă. De multe ori s-a afirmat, de exemplu, în secolul al XIX-lea, că muzica traversează o criză. Chiar la Conservator ni se spunea că Tristan, operă de Wagner, este un moment de criză în muzică. Noi, studenţii, am infirmat această poziţie pentru că după Tristan muzica a evoluat, a evoluat în diverse sensuri, a evoluat spre muzica franceză. De exemplu, ca replică antiwagneriană, a venit muzica lui Debussy, iar în planul muzicii germane a răsărit acea şcoală dodecafonică vieneză, care însă nu a proliferat foarte mult pentru că dodecafonismul nu a fost în stare să exprime sentimente, ci a provocat admiraţie pentru construcţia respectivă. Ea nu a mers la inima unui public mai puţin expert, dar care întotdeauna reacţionează la o partitură care îl impresionează. Atunci s-a revenit la neoclasicism, la neopolifonism şi în secolul acesta în care am intrat, de exemplu, muzica lui Stravinski dăinuie, nu? Stravinski, care a trecut prin diverse epoci de creaţie şi care a scris şi dodecafonic, a rămas valoros nu prin această muzică serială, ci prin muzica pe care a creat-o genial. Mă gândesc la Sărbătoarea primăverii, la operele sale, chiar şi la liedurile sale pe versuri de Paul Verlaine, pe care am de gând să le interpretez. Prin aceste lucrări rămâne acel Stravinski accesibil publicului. Prin urmare, nu putem vorbi de criză, ci mai mult de o ierarhizare, de o selecţie în materie de muzică, o selecţie care poate dăinuie şi astăzi. Au apărut autori serialişti sau dodecafonici în Italia, ne gândim la Dalla Piccola, însă publicul îl iubeşte foarte mult pe Nino Rota, care este un autor accesibil. Acesta este foarte iubit chiar de maestrul Riccardo Muti, pe care l-am cunoscut şi cu care am colaborat.

P. R.Nu există nişte criterii fixe?

E. T. – Există publicul care judecă şi care dă sentinţa.

P. R.Publicul mileniului trei este suficient de pregătit să reprimească această muzică?

E. T. – Nu. După părerea mea, publicul este mereu altul, subliniind că experienţele regizorale de aşa-zisă reînnoire, de actualizare a unor subiecte sau a unor scenarii nu aduc nimic nou, ci din contră, caută să provoace scandal în presă. Fireşte că trebuie eliminate manierismele din gesturi, din cânt şi în această privinţă am progresat. Există acea şcoală a lui Stanislavski, care a proliferat şi care a avut ecou peste tot, însă noi nu putem cânta acum cu gesturile unui Şaliapin, care a fost un mare cântăreţ al vremii sale. Mă gândesc şi la lucrarea unui român celebru, Mihail Vulpescu, care a teoretizat gestul liric, într-o carte apărută între cele două războaie, gest liric care evoluează în continuare.

Vezi aici fragmente din Rigoletto – Edita Gruberova, Eduard Tumagian


P. R.Maestre, să aducem în discuţie şi anii petrecuţi la Opera Română. Să vorbim despre colegi, prieteni, regizori, dirijori dar şi despre repertoriul acelei perioade.

E. T. – Mă gândesc la Opera Română cu nostalgie, aşa cum mă gândesc şi la anii de Conservator. Fireşte, mă gândesc în primul rând la colegii mei de şcoală care mi-au fost şi parteneri pe scenă, la Eugenia Moldoveanu, la Elena Grigorescu, la Dorin Teodorescu şi Dan Zancu – ultimii doi nu mai sunt printre noi – iar dintre başi, la Jean Bănescu. Din altă clasă, la Măria Slătinaru, care mi-a fost parteneră pe scena din ţară dar şi în străinătate. Am avut într-adevăr profesori eminenţi, şi mă gândesc la maestrul meu de canto Viorel Ban, la profesorii mei de lied şi oratoriu, Nicolae Secăreanu şi Aurel Alexandrescu, la regizorii cu care am lucrat, la Jean Rânzescu, Panait Cotescu, Eugen Gropşianu şi Hero Lupescu. Nume care vor rămâne atât în arhive, cât şi în memoria publicului, dar şi în memoria noastră, a interpreţilor lirici.

P. R.Iată, aţi păstrat în memoria afectivă această lume. La acest nivel, maestre Tumagian, se poate vorbi de prietenie?

E. T. – Sigur. Aveam prieteni cu care mă întâlneam. Era acea atmosferă colegială pe care nu am mai întâlnit-o în alte teatre. De ce? Pentru că eram angajaţi mai toţi, prin urmare salariaţi. Exista fireşte o concurenţă în abordarea rolurilor, dar fiecare aveam disponibilităţile noastre. De pildă, eu nu m-am aruncat la repertoriul verdian, ci m-am cantonat la început în muzica germană, după debutul cu Don Pasquale al lui Donizetti. Apoi am abordat Fidelio de Beethoven, urmat de Tannhäuser de Wagner. Mult mai târziu, am abordat rolul Marcello din Boema de Puccini, pe care l-am interpretat şi în studenţie, abia apoi am ajuns la Ernani, Traviata şi Don Carlos, pe scena Operei Naţionale Române.

Vezi aici Duetul „Mimí tu più non torni” din Boema de Puccini – Placido Domingo şi Eduard Tumagian


P. R.Sunteţi considerat de critică o raritate, un veritabil bariton verdian. Însă aţi abordat, aşa cum aţi spus şi dumneavoastră, roluri din opere de Beethoven, Wagner, Donizetti, Puccini. Cât de greu sau cât de uşor este, maestre Tumagian, pentru un cântăreţ, să treacă de la Verdi la Puccini, de la Verdi la Wagner, de la Verdi la Donizetti?

E. T. – Trebuie urmată o cale logică. Niciodată nu poţi trece de la Verdi la Donizetti şi am să dau exemplul unui celebru bariton care îmi este aproape mentor, pentru că îl urmăresc, Renato Bruson, care a fost un bariton donizettian prin excelenţă, evoluând apoi spre opera verdiană. Dacă mă gândesc la prima perioadă de creaţie a lui Verdi, el nu este departe de Donizetti, de belcanto. Sunt opere precum Ernani, Cei doi Foscari chiar şi Il Trovatore sau Traviata, care se pot încadra foarte uşor în şcoala de belcanto. Verdi a evoluat după Don Carlos, odată cu Aida, Otello, Falstaff, păşind pe un drum nou. Apropiindu-se de verism, a deschis calea operelor şi autorilor verişti care i-au urmat: Puccini, Leoncavallo, Mascagni, Respighi şi alţii.

P. R.Dar Wagner?

E. T. – Da. Wagner nu se poate aborda decât cu multă prudenţă.

P. R.Sunt artişti care cântă numai Wagner.

E. T. – Asemenea artişti specializaţi nu pot aborda din Verdi decât cel mult Amonasro, Iago sau Falstaff, deci opere din ultima perioadă a lui Verdi. Belcanto-ul cere o anumită şcoală de frazare, care în Wagner lipseşte. În Wagner primează foarte mult textul poetic, valoros, şi mai ales expresia dură a unor personaje care sunt mult mai depărtate, sunt personaje care fac parte din legendele germane – mă gândesc la Inelul Nibelungilor – personaje-simbol, personaje ireale. În Verdi găsim, în egală măsură, foarte mult realism dar şi foarte mult romantism. Şcolile sunt diferite. La anumite voci, repertoriile wagnerian şi verdian se apropie, cum ar fi cazul mezzosopranelor: rolurile lui Eboli sau Amneris pot fi comparate cu rolul lui Venus. Dar, iată, am pronunţat Venus şi mă refer deja la o operă wagneriană mai italienească, aşa-numita trilogie italiană, Lohengrin, Tannhäuser şi Olandezul zburător. Wagner a evoluat după aceea spre tetralogie, spre Parsifal, unde deja lucrurile se schimbă. Am abordat rolul lui Wolfram din Tannhäuser şi l-am cântat şi în limba română, pe scena Operei Române şi în limba germană, când am participat la turneul Operei Române la Lausanne, în 1983.

P. R.În 1986 aţi debutat la Scala în rolul titular din Nabucco de Verdi, sub bagheta lui Riccardo Muti. Foarte puţini români au cântat la Scala şi aş da doar câteva exemple: Nicolae Herlea, Ludovic Spiess, Ileana Cotrubaş. Din afară, teatrul Scala reprezintă instanţa supremă şi certificatul de consacrare. Povestiţi-ne acest episod.

E. T. – Este un episod aproape de aventură, pentru că am debutat în circumstanţe speciale. Am fost programat pentru acest Nabucco, dacă nu mă înşel, pe 30 decembrie. Intram în scenă după interpreţi deja consacraţi, precum Renato Bruson şi Giorgio Zancanaro. În 18 decembrie, am fost anunţat, la prânz, că seara trebuie să intru în scenă. Nu apucasem să repet nici măcar două acte cu maestrul Riccardo Muti la pian, văzusem doar la televiziune cam în ce consta regia. Era extrem de convenţională pentru că Muti nu admite regii care să-l disturbe, care să-i deranjeze muzica. Seara a trebuit să intru în scenă şi vă daţi seama că emoţiile au depăşit o anumită limită, având senzaţia de ireal. Începusem să râd, să îmi bat joc de ceea ce mi se întâmplă. Apoi am probat o perucă, un costum şi am intrat puţin pe scenă să fac câţiva paşi, ca să văd măcar ce trepte aveam de coborât. Până la urmă, spectacolul a ieşit foarte bine, era prezentă şi televiziunea RAI 1, care m-a înregistrat. De aceea nu aveam nici un dubiu că Renato Bruson va anula această reprezentaţie. Reţin şi expresia de satisfacţie a lui Riccardo Muti când am terminat acea celebră cabalettă după rugăciunea lui Nabucco. Pentru mine, Nabucco este povestea unei conversiuni, iar punctul cheie este rugăciunea pe care el o adresează către Iuda, celebra rugăciune „Dio di Giuda”. Odată scăpat, aproape că era să uit să mai intru în scenă, atât de entuziasmat eram. M-am întors în cabină, unde mă aştepta soţia şi am venit în fugă să cânt şi ultima scenă, acel imn către Iehova. Am avut parteneri pe celebra Ghena Dimitrova, pe Paata Burchuladze, cu care mă reîntâlnesc mereu, iar în anul 2002 am cântat Ernani împreună, alături de tenorul Bruno Beccaria. A fost un succes neaşteptat mai ales pentru faptul că eu nu cunoşteam uzanţele acelui teatru. Înainte de a intra în scenă, a venit cineva şi s-a recomandat „Sono capo di clac” şi eu nu am înţeles ce spune. Credeam că este sufleurul, acolo sunt sufleuri extraordinari, nişte maeştri, aşa cum au fost şi la Opera din Bucureşti. Însă când m-am informat, mi s-a spus: „Ştii, ăstuia trebuie să îi dai nişte bani”. „De ce?” „Păi, este şeful cu aplauzele”. Sigur că nu aveam bani la mine şi atunci mi-am zis: „Fie ce-o fi, să se întâmple acum”. După spectacol, tocmai el a venit să mă felicite şi mi-a spus că seara aceea a fost un regal pentru ei şi m-au aplaudat sincer. În diverse teatre din Italia, există şi astăzi acest obicei. Dau un exemplu la întâmplare, Palermo de pildă…

P. R.Unde există galeria.

E. T. – „Capo di clac” îţi spune cum să cânţi, adică să cânţi altfel decât ţi-a impus dirijorul. Sigur că Nabucco a fost cântat fără nici un fel de tăieturi, pentru că Muti lucrează după partitura originală.

P. R.Au urmat multe alte scene, tot atâtea succese, dar aş vrea să ne oprim la Covent Garden şi apoi la Opera din Viena.

E. T. – La Covent Garden am cântat în trei producţii, în Attila, alături de Samuel Ramey, a fost debutul meu în rolul Ezio. Am cântat în Nabucco într-o punere în scenă aproape provocatoare. Ţin minte că eram îmbrăcat într-un costum de soldat din deşert, care intra în scenă cu un pistol în mână, întruchipându-1 poate pe Saddam Hussein. Bineînţeles că aceste producţii nu au viitor, publicul huiduie, însă am avut nişte parteneri extraordinari, cum ar fi soprana Sylvie Valayre, care face o carieră extraordinară. Mi se pare că şi ea debuta atunci în rolul lui Abigail. Am cântat şi în Rigoletto la Covent Garden. Este un public special, un public foarte liniştit care aşteaptă întotdeauna finalul, care nu întrerupe niciodată spectacolul cu aplauze. M-am bucurat de succes şi la acest teatru. De ce spun asta? Pentru că de multe ori artistul are nevoie de aceste aplauze, nu pentru orgoliul lui, ci pentru că aplauzele reprezintă un moment de repaus pentru corzile vocale, o reîmprospătare.

P. R.Şi la Viena?

E. T. – La Viena am cântat în multe spectacole, pentru că am fost angajat de Ioan Holender chiar din primul an în care a preluat direcţia teatrului. Eu debutasem pe această scenă în 1987, în Tosca. Era chiar în timpul evenimentelor de la Braşov, ţin minte perfect, era în noiembrie, şi am avut ca parteneri pe Gwyneth Jones şi pe Nicola Martinucci, cu care am colaborat foarte mult, am făcut chiar înregistrări pentru discuri. La Viena am cântat în Traviata, Madama Butterfly, Samson şi Dalila, alături de Carreras şi Agnes Baltsa.

P. R. Să trecem oceanul, în Argentina, la celebrul teatru Colón, acolo unde a dirijat şi Celibidache, dar a cântat şi Darclée. Este un alt public, cu un alt mod de a înţelege teatrul liric?

E. T. – În Argentina, ca şi în Brazilia, unde merg frecvent, publicul este foarte tradiţionalist, expert, mai ales în materie de muzică italiană. Într-adevăr, publicul de aici gratulează artiştii cu aplauzele de care au nevoie pe scenă. Ţin minte că la un spectacol cu Bal mascat, publicul aplauda după fiecare număr. Câteodată, când sunt prea multe, aplauzele întrerup discursul liric, însă acolo montările sunt tradiţionale, uneori chiar desuete. Teatrul Colón din Buenos Aires este unul de tradiţie, enorm, cu mai mult de 4000 de locuri, cu o scenă profundă şi foarte largă. Pe această scenă am cântat Nabucco alături de basul Evgheni Nesterenko. În acelaşi an am fost şi la Philadelphia, în Statele Unite. În Brazilia însă treburile merg mai bine, la Rio de Janeiro, la São Paolo, unde am revenit de mai multe ori.

P. R.Liedul reprezintă un univers aparte, o manieră diferită de abordare stilistică în raport cu opera. V-aţi apropiat de acest gen. Ce înseamnă liedul pentru baritonul Tumagian?

E. T. – Aşa cum am mai spus, eu de fapt am început cu lied, şi tot cu lied am terminat Conservatorul. În conservator am urmat îndemnurile maeştrilor mei, mai ales al lui Nicolae Secăreanu, care mi-a dezvoltat gustul pentru acest gen. Liedul este dificil, în sensul că în câteva minute trebuie să exprimi o suită de sentimente pe care, într-o lucrare lirică, o exprimi în câteva ore. Am optat pentru acest gen, pentru că nici vocea nu evoluase pentru repertoriul verdian, iar examenul meu de stat a constat într-un recital de arii de operă, arii de concert şi lieduri. Pe diploma mea scrie: specialitatea lied – oratoriu. Mă gândesc la primul meu concurs internaţional, de la Barcelona, unde am optat pentru secţia lied – oratoriu, continuând şi acum cu prima mea dragoste, liedul. Înregistrez în continuare lieduri la Radiodifuziune, pe versuri de Paul Verlaine, Sully Prudhomme, Baudelaire. Pentru aceste versuri, au scris muzică şi autori români ca Ion Nonna Otescu, George Enescu sau Dinu Lipatti.

P. R.În România, publicul vă ştia cu numele de Tumagianian, însă aţi optat pentru o variantă prescurtată. Nu aţi riscat schimbându-vă sau, mai corect spus, prescurtându-vă numele?

E. T. – Când m-am angajat la Strasbourg, în perioada 1974 – 1980, unde, de fapt am început să cânt repertoriul verdian la îndemnul directorului Alain Lombard, Tumagianian se pronunţa destul de uşor, însă când am început să circul şi în ţările germanice, au început problemele. Atunci mi s-a spus: „Până pronunţăm noi acest nume, se închide şi se deschide cortina” şi impresarul meu, Doctor Rapp, mi-a scurtat numele, adică a scos ultima silabă. De fapt, s-a revenit la rădăcina numelui, pentru că acest „ian” are valoare adjectivală în limba armeană. Şi am rămas Tumagian, nume care mi-a purtat noroc.

P. R.Maestre Tumagian, dacă ar fi să alegeţi doar trei roluri din multele pe care le-aţi interpretat, care ar fi acestea într-o ierarhie, poate, afectivă?

E. T. – Simon Boccanegra este rolul cel mai uman, cel mai uşor pentru mine în a-l exprima dar şi în a retrăi sentimentele unui tată care traversează momente tragice din existenţa sa. Un alt rol interesant este cel din Macbeth, tot din repertoriul verdian, personaj care are stări învolburate, stări sufleteşti complexe, fiind victima unei femei tiranice. În această lucrare, muzica lui Verdi s-a apropiat foarte mult de drama shakespeariană. Mă gândesc şi la Iago, iarăşi un personaj cu multe faţete, rol în care primează culoarea vocală, dând posibilitatea etalării unor modalităţi de expresie diferite. Niciodată nu mi-au plăcut rolurile liniare, care folosesc o anumită culoare de voce de la un capăt la altul, şi am căutat o diversificare, aşa cum liedul o impune. Când construiesc un rol, mă gândesc la culorile pe care le-aş folosi dacă aş cânta un lied.

P. R.Pentru dumneavoastră, maestre Tumagian, scena este o lume sau lumea este o scenă?

E. T. – Şi una şi alta, pentru că de multe ori în lume întâlnim situaţii similare cu cele de pe scenă. Bineînţeles, atunci când scena devine o lume, atunci este ideal, pentru că, în cazul acesta, interpretul şi regizorul au reuşit sută la sută să convingă publicul de punerea realistă în scenă a unei drame, a unei tragedii sau a unei comedii.

Puşa Roth

17 mai 2008

© Puşa Roth

Ascultă aici arii din opere interpretate de Eduard Tumagian

***

George G. Potra: «Pentru a da sens vieţii, trebuie să căutăm adevărul»

Absolvent al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1956  – 1962). În anul 1959, George Potra a fost exmatriculat din toate facultăţile din România din raţiuni politice.

A făcut studii postuniversitare de ştiinţe politice (1980) şi de ziaristică (1987). Referent relaţii în Ministerul Afacerilor Externe, Direcţia Politică de Sinteză, Oficiul de Studii şi Documentare (1964 – 1967), devine apoi director adjunct al Secretariatului Comisiei Naţionale Române pentru UNESCO (1967 – 1969). Comentator de politică externă, şef de secţie la săptămânalul de politică externă „Lumea“ (1969 – 1973), în perioada 1979–1989 a fost redactor şef al Redacţiei publicaţiilor pentru străinătate.

George Potra este coordonatorul Colecţiei de documente politico-diplomatice Nicolae Titulescu, sub egida Fundaţiei Europene Titulescu. Între 1992 – 1994, a ocupat funcţia de redactor şef adjunct al cotidianului „Meridian“ (secţiile ştiinţă, literatură, artă), apoi redactor şef al Editurii Enciclopedice (1994–1997), director relaţii publice al Societăţii Profox (1997–1999), consilier ştiinţific pe lângă Direcţia Arhivelor Diplomatice din Ministerul Afacerilor Externe (2001), membru al Comisiei Naţionale pentru Publicarea Documentelor Diplomatice (2002), consilier personal al primului-ministru al Guvernului României (2002). Din anul 2002 este director executiv al Fundaţiei Europene Titulescu, iar din 2003 şi director ştiinţific al Asociaţiei de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale din România. A publicat, singur sau în colaborare, circa 50 de volume: ediţii de documente, monografii pe probleme de politică externă sau de istoria culturii, traduceri ale unor lucrări de antropologie, istorie politico-diplomatică, ale unor volume dedicate războiului rece, serviciilor secrete, traduceri din literatura engleză, americană, franceză şi rusă (André Fontaine, Milton Friedman, Jeffrey T. Richelson, Mihail Bulgakov, Roy Medvedev, Lev Bezîmenski, Konstantin Simonov, Elena Rjevskaia, Maurice Taïeb, Daniel Pauchet, Ivor Porter, John Le Carré, Keith Hitchins, George Brown Tindall, David E. Shi).

Un loc aparte l-au avut şi îl au preocupările pentru personalitatea şi opera lui Nicolae Titulescu. A fost distins cu Premiul naţional de jurnalistică (1980), Premiul „Ion Ghica” al Fundaţiei Culturale „Magazin Istoric“ (1998) pentru lucrarea Constantin Vişoianu, Misiunile mele; „Appreciation Award”, acordat de Doina Romanian American Society of Las Vegas, SUA (2002); Premiul „I. C. Filitti” al Fundaţiei Culturale „Magazin Istoric” (2006) pentru lucrarea Pro şi contra Titulescu; Diploma de excelenţă a Fundaţiei Europene Titulescu (2006); Diploma Honoris Causa oferită de Lega culturale per l’unità dei romeni nel mondo, Roma (2006); Premiul „Take Ionescu” pentru lucrarea Organizarea instituţională a Ministerului Afacerilor Externe. Acte şi documente, vol. II (1920–1947), apărută în 2007.

George G. Potra se află înscris în Enciclopedia personalităţilor din România, Enciclopedia biografică a femeilor şi bărbaţilor contemporani cu carieră de succes din România, Hübners Who is Who, 2007.

Puşa RothDomnule profesor, dacă ar trebui să ţinem cont de toate afirmaţiile, de toate negaţiile, de toate vorbele înţelepte legate de rolul şi rostul destinului, dar şi de cel al pasiunii, lumea s-ar împărţi în două. N-ar fi prea simplu?

George G. Potra – Cu siguranţă că ar fi simplu. Nu pot să cred în predestinare. Cred că o pasiune apare cu timpul, se cultivă, este rodul, dacă vreţi, al unei întâmplări şi apoi al unei stăruinţe. S-ar putea spune că e unul şi acelaşi lucru? Cred că nu. Dar sunt de acord cu dumneavoastră că există o legătură între ceea ce cu un termen generic numim destin şi ceea ce ajungem să credem că devine la sfârşitul unei vieţi, sau aproape de sfârşitul ei, o pasiune.

P. R. Ţinând cont de preocupările dumneavoastră, se impune să ne folosim de o diplomaţie în mişcare. Faptul că v-aţi apropiat de opera, de activitatea, de ce nu, de viaţa marelui diplomat Nicolae Titulescu, ţine de mâna destinului sau este un reper al pasiunii dumneavoastră?

G. G. P. – Cred că este mâna destinului şi datorez această întâlnire fericită cu Nicolae Titulescu unui om pe care mă simt dator să-l evoc. Este eminentul diplomat Mircea Maliţa, membru al Academiei, care m-a chemat în 1964, în Ministerul Afacerilor Externe, la Oficiul de Studii şi Documentare, unde aveam să mă ocup, un număr de ani, de elaborarea unui prim volum de documente diplomatice, dedicat lui Nicolae Titulescu. Întâlnirea aceasta poate fi luată ca o întâmplare. Puţin câte puţin s-a transformat în pasiune. Din 1964 a devenit chiar principala mea preocupare, riscând să fie apreciată de către unii drept o patimă.

P. R.Atunci aţi început cercetările asupra cauzelor şi factorilor care au concurat la înlăturarea lui Nicolae Titulescu din viaţa politică a României. Ce aţi aflat dumneavoastră şi ce nu ştim noi, şi care ar fi concluzia la care aţi ajuns?

G. G. P. – La o întrebare atât de dificilă, răspunsul este cu atât mai dificil chiar după peste 40 de ani de cercetare, pentru că nu dispunem de tot ceea ce există în arhive – în multe nu putem pătrunde –, de date legate de anumite perioade. Fondul de documente Titulescu din Statele Unite a devenit disponibil abia în anul 2007.

P. R.De ce?

G. G. P. – Pentru că aceştia au fost termenii de conservare pe care i-a apreciat, pe care i-a impus conducerea fundaţiei unde se află aceste documente. Dar să revenim la întrebare. Se ştie astăzi că Titulescu este înlăturat în 1936, după 20 de ani de activitate în serviciul naţiunii, în serviciul poporului român, datorită unei complexe intrigi în plan intern cât şi unei conspiraţii în plan extern din partea regimurilor totalitare, din partea grupărilor extremiste. Astăzi am reuşit, nu doar eu ci mulţi alţii, o sumă de exegeze privind factorii concurenţi la această decizie ignobilă care a făcut ca din perimetrul vieţii româneşti să dispară un promotor, să dispară un creator de politică externă, să dispară un vizionar. Sigur că percepţia sa, la nivelul anilor ’30, despre Europa, ca viziune, este contemporană, dar ca realitate, dat fiind concretul momentului istoric, este destul de departe de ceea ce gândim noi, fructificăm noi, întreprindem ca demers în plan naţional şi internaţional.

P. R.Expoziţia Nicolae Titulescu din 2002 a fost prezentată şi românilor din America. Ştiu că aţi apelat şi la ei să caute prin documentele vremii, în ideea că se vor găsi însemnări despre Titulescu.

G. G. P. – Întregul an 2002, decretat anul Titulescu, a însemnat pentru noi nu numai manifestările din SUA, ci şi manifestările organizate în peste 30 de state ale lumii, şi cred că cea mai prestigioasă manifestare a început în Aula Academiei Române. Şi a continuat, chiar dacă nu e vorba de o succesiune perfectă din punct de vedere cronologic, cu manifestări importante la Geneva, la Palatul Naţiunilor Unite, la Paris, Londra, Roma, Moscova, în multe alte capitale. Manifestările din Statele Unite, ocazionate de anul Titulescu s-au înscris într-un ciclu firesc, în primul rând fiindcă Nicolae Titulescu este primul diplomat de marcă român care, la sfârşitul anilor ’20, a avut contacte de mare relevanţă cu preşedintele Statelor Unite şi cu ceilalţi membri ai Casei Albe, ceea ce înseamnă foarte mult pentru definirea deschiderii, încă de la acea dată, a României faţă de ţările extraeuropene. Prin vizita lui Nicolae Titulescu în America, putem descifra că România percepea democraţia americană.

Pentru a completa imaginea marelui diplomat Nicolae Titulescu, vă propun să reproducem un fragment din celebra lui cuvântare Idealul creator:

„Cred că nu greşesc dacă spun că am ajuns la una din acele răspântii în care se plămădesc religiile noi sau se plămădesc cataclismele istoriei. Văd toate greutăţile de care sunt înconjurat, le pipăi, le număr, le cântăresc şi totuşi sunt optimist. Care să fie cauza acestui optimism? Unii au zis: secretul artei dumitale, o necesitate a vrajei prin cuvânt. Acei care ar putea să creadă aşa ceva nu ştiu şi nu vor şti niciodată ce aport de sensibilitate deosebită aduce fiecare din noi, în dosul acestei haíne uniforme care ne îmbracă gândirea şi care se cheamă cuvântul. Acei care ar putea crede aşa ceva nu ştiu dacă cuvintele au aşa de mare vrajă şi că poartă în ele bucăţi din sufletul acelora care le-au rostit, bucăţi din sufletul pe care oratorul şi-1 rupe, şi-1 împrăştie ca să ajungă măcar numai pentru o clipă la deliciul suprem care se cheamă comunitatea desăvârşită cu ceilalţi. Şi atunci cauza acestui optimism nu poate să rămână decât aceea pe care mi-o servesc zilnic criticii mei, iluzia optică provocată de firea mea idealistă. Ei bine, primesc explicaţiuni. Dar atunci binecuvântată era. Salutare, iluzie care, îngăduindu-mi să întrezăresc strălucirea zilei de mâine, nu mă lasă să fiu doborât de micimile zilei de azi, de toate micimile zilei de azi, căci nu e una care să-mi scape din vedere. Şi, departe de a mă lepăda de ea ca de un păcat, o revendic dimpotrivă ca o bogăţie, această minunată iluziune. Departe de a o păstra pentru mine, eu vreau s-o împărtăşesc tuturor. Da, idealul creator e talismanul care transfigurează realitatea şi-ţi dă puterea ca să birui. Idealul creator e izvorul la care, dacă te adăpi, eşti ferit şi de descurajare şi de umilitoare insatisfacţii.

Idealul creator este sigur sinonim cu intuiţia cea mare care azi, în lumea bântuită atâta vreme de fiorii reci ai morţii, îţi îngăduie să încerci în fine fiorii dătători de viaţă ai presimţirii sacre şi ai renaşterilor nesfârşite”.

Vezi aici Nicolae Titulescu la Societatea Naţiunilor


P. R.Domnule profesor George G. Potra, se spune şi spunea şi Titulescu: „Fiecare cu misiunea sa”. În acest context, îmi permit să vă întreb care ar fi rolul şi rostul acestei fundaţii europene care poartă numele marelui diplomat. Care sunt obiectivele acestei fundaţii?

G. G. P. – Fundaţia fiinţează din anul 1991 prin actul constitutiv şi prin statutul ei. Fundaţiei i s-a încredinţat sarcina de a evoca, de a restitui opera lui Nicolae Titulescu pentru contemporanii noştri. Aceasta înseamnă în primul rând efortul de editare a vastei opere a lui Titulescu: a operei de drept civil, de drept internaţional, a operei sale politico-diplomatice. După aprecierile noastre, care pot fi amendate oricând, considerăm că este vorba de circa 17 000 de pagini manuscrise. Continuarea acestui demers rămâne sarcina noastră principală. Cea de-a doua linie directoare a fundaţiei şi a noastră implicit este prezentarea unei exegeze asupra operei marelui diplomat, necesară atât pentru specialişti cât şi pentru publicul cititor. Suntem obligaţi (istoria ne obligă) să-1 readucem pe Nicolae Titulescu nu doar la nivelul ţării, ci şi în plan european, deşi în anii ’30 Nicolae Titulescu a fost vioara întâi a Societăţii Naţiunilor. A fost considerat diplomatul Europei, ministrul Europei. Noile generaţii au uitat din păcate de marile figuri politice şi culturale, ceea ce ne obligă să-1 readucem în actualitate, şi o facem cu bucurie pentru că observăm receptivitate şi interes. Găsesc în ideile pe care Nicolae Titulescu le-a cultivat în anii ’20–’30 repere morale, politice, de justiţie. Găsesc chiar motivaţii pentru alte demersuri, dar şi pentru a le continua pe cele vechi, pentru a imagina altele noi în privinţa construcţiei europene. S-a spus despre Titulescu că este un precursor al Europei Unite de azi, că este primul care s-a pronunţat pentru renunţarea la această despărţire artificială între Europa de Est şi cea de Vest. Este unul dintre cei care s-au pronunţat pentru spiritualizarea frontierelor care au despărţit Europa timp de 50 de ani, în urma războiului rece.

P. R.Dincolo de această pasiune, de studiul permanent dedicat operei, activităţii şi vieţii lui Nicolae Titulescu, ce altceva vă mai pasionează?

G. G. P. – Poate vă dezamăgesc, în general pasiunea mea este cititul, pasiunea mea este scrisul. Nu mă lipsesc de o muzică bună, nu mă lipsesc de un spectacol bun de teatru, dar din păcate, odată cu trecerea timpului, când simţi că se apropie scadenţa, îţi apreciezi timpul cu mai multă parcimonie şi constaţi în fiecare zi cu tristeţe că ştii mai puţin decât ai fi vrut.

P. R.Vă propun să ne oprim la anul 1969, când lucraţi la „Lumea”. O perioadă, fie ea de o clipă, se constituie într-o amintire.

G. G. P. – Pentru mine, înseamnă o lume. Erau oameni extraordinari, era începutul de epocă al unei reviste, era o deschidere cum nu se realizase până atunci, era un exerciţiu intelectual şi jurnalistic extraordinar. Pe cine să amintesc mai întâi? Să îi amintesc pe cei ce veneau din perioada interbelică? Mă gândesc la Mircea Grigorescu. Să-i amintesc pe cei ce au participat la naşterea acestei reviste? Pe George Ivaşcu, Ion Cârje. Să amintesc eminenţi colegi? Florica Şoimaru, Felicia Antip, Sergiu Verona, Cristian Popişteanu. Ar fi nedrept să consideraţi că numele evocate reprezintă toată galeria de publicişti de marcă pe care istoria diplomaţiei româneşti îi va reţine. Ei au creat un eveniment din revista „Lumea”. Puţini au uitat sau vor uita febra cu care au aşteptat apariţia revistei „Lumea”. Era o revistă care se căuta, care se urmărea, care se împrumuta de la unul al altul. A fost una dintre cele mai fericite perioade ale existenţei mele. O perioadă în care am circulat foarte mult, eu, care până atunci nu fusesem nici până la Silistra. Conducătorii revistei mi-au încredinţat conducerea unor compartimente importante, trimiţându-mă în patru continente, făcând din mine – scuzată fie-mi lipsa de modestie – primul corespondent al României la NATO, în anul 1971.

P. R.Ce a însemnat pentru dumneavoastră această deplasare, acest reper?

G. G. P. – A fost un şoc pentru mine, dar şi pentru autorităţile poliţieneşti ale vremii, care nu reuşeau să înţeleagă de ce trebuie ca cineva de la „Lumea” să meargă corespondent, temporar, bineînţeles, să urmărească desfăşurarea lucrărilor în „epicentrul răului”, cum era considerat NATO la acea dată.

P. R.După 1966, anul debutului dvs., aţi colaborat la numeroase publicaţii din ţară şi străinătate însumând peste 500 de studii, articole, comentarii etc.

G. G. P. – Timp de peste 40 ani am colaborat la aproape 90 de publicaţii din ţară şi străinătate. Multe dintre articolele mele au apărut în limbile chineză, engleză, franceză, hindi, maghiară, rusă, spaniolă, greacă etc. Dintre publicaţiile la care am colaborat în toţi aceşti aş dori să reamintesc doar câteva: „Secolul XX”, „Lumea”, „România Literară”, „Manuscriptum”, „Anale de Istorie”, „România Liberă”, „Elöre”, „Contemporanul”, „Luceafărul”, „Flacăra”, „Academica”, „Balcanica”, „Meridian”, „Revista Română de Studii Internaţionale”, „Romanian Books”, „Fair Idea”, „New York Magazine”, „Adevărul Literar şi Artistic”, „Magazin Istoric”, „Dosarele Istoriei”, „Historia”, „Amarusia” (Atena), „Revista Română de Drept Internaţional”, „Caietele Nicolae Titulescu” etc. Aş vrea să adaug că în activitatea mea ştiinţifică, am fost preocupat, în principal, de probleme de istorie modernă şi contemporană, de istoria diplomaţiei şi politicii externe româneşti, de drept internaţional şi relaţii internaţionale, publicând, personal sau în colaborare, studii, lucrări monografice, ediţii de documente.

În cadrul Ministerului Afacerilor Externe, am fost membru al colectivului de studii care a contribuit la identificarea, selectarea, traducerea, adnotarea şi editarea documentelor diplomatice privind pe Nicolae Titulescu şi am colaborat la elaborarea şi lansarea proiectului „Reprezentanţe diplomatice ale României” (vol. I – III).

În 1990 am elaborat proiectul (tematica şi sumarul) celor 16 volume de documente politico-diplomatice consacrate lui Nicolae Titulescu, aprobat de ministrul de Externe al României, preşedintele Fundaţiei Europene Titulescu, realizând şi publicând în anii 1994 – 1996 primele trei volume.

În perioada 2001 – 2004, am contribuit la organizarea şi desfăşurarea Cursurilor de vară Nicolae Titulescu pentru tinerii diplomaţi, ajunse la a XIV-a ediţie.

P. R.Ca redactor şef al Editurii Enciclopedice, aţi iniţiat „Biblioteca de istorie contemporană a României”…

G .G. P. – Asigurând în mai puţin de doi ani publicarea a zece volume cu autori din generaţii şi opţiuni politice diferite, introducând în circuit teme, probleme şi persoane puse la index în perioada anterioară. Am contribuit, de asemenea, ca specialist, la realizarea Dicţionarului Enciclopedic, vol. II, literele D – G, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996 şi vol. V, literele O – Q, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004.

P. R.Anul 1990 v-a găsit la Redacţia publicaţiilor pentru străinătate, redactor şef. Foarte puţini ştiu că prin aceste reviste se crea o imagine pozitivă a României.

G. G. P. – La începutul anului 1990, mi-am declinat calitatea de redactor şef şi veţi înţelege foarte bine că în noul context istoric, politic, am considerat o datorie morală, nu dintr-o vinovăţie, să renunţ la calitatea pe care am avut-o. Erau 18 reviste dedicate străinătăţii, în care, nu de puţine ori, s-au făcut compromisuri. Important este că am putut să transmitem străinătăţii un mesaj cultural. Mă voi mândri mereu cu „Revista română”, o revistă înfiinţată de George Călinescu. În aceste reviste scrise în engleză, franceză, germană şi rusă, i-am adus pe Eminescu şi pe Caragiale mai aproape de cititorii străini. Şi nu numai pe ei.

P. R.Trebuie să recunoaştem că prin aceste publicaţii deschideaţi ferestre spre lume.

G. G. P. – Unele au însemnat acte de curaj. Pot să vă dau un exemplu în acest sens: să aduci în număr triplu publicistica lui Eminescu, iar numărul era prefaţat, aşa cum se obişnuia în toată presa vremii, de mesajul lui Nicolae Ceauşescu adresat cu ocazia centenarului lui Mihai Eminescu.

P. R.Domnule Potra, cred că este momentul să ne oprim şi la anii studenţiei.

G. G. P. – Îi apreciez cel mai mult, la nivelul propriei mele biografii, pe profesorii care au fost cei mai exigenţi. Am avut parte şi de multe nedreptăţi pe care nu vreau să le evoc, dar voi reaminti că au fost oameni de mare calitate într-o epocă de mare tristeţe, în care foarte mulţi studenţi din Facultatea de Istorie au fost daţi afară. A fost acel reflex târziu al evenimentelor din Ungaria, din anul 1956, trăit la noi abia prin 1958 – 1959, când în urma unor adunări infame la celebrul 303, mulţi colegi ai mei, şi nu-l voi aminti decât pe colegul şi prietenul meu, academicianul Răzvan Theodorescu, au fost daţi afară din facultăţile din România. Printre ei m-am numărat şi eu. Nu ştiam pentru cât timp, când vom putea reveni. Unii au pierdut un an, alţii au pierdut doi. A fost să fie şi am revenit, şi poate că asta ne-a ambiţionat mai mult decât pe alţii, făcându-ne să ne gândim cu mai multă acuitate la nevoia de a trata sub semnul dreptăţii orice judecată. Vreau să amintesc că eu, acuzat pe nedrept de antisemitism, datorită unei glume cu Iţic şi cu Şloim, de care sunt pline astăzi antologiile, inclusiv cele scoase de comunitatea ebraică, am găsit un om de mare calitate la Facultatea de Istorie din Bucureşti: pe istoricul, eruditul profesor universitar, evreu de origine, Mauriţiu Candel, singurul om de suflet pe care l-am întâlnit printre atâţia români autentici.

P. R.Pe frontispiciul Universităţii din Uppsala scrie următorul lucru: „A gândi liber e frumos, a gândi drept e şi mai bine ”…

G. G. P. – Drept înseamnă a spune înainte de toate adevărul. A ţi-l spune ţie şi a-l spune celorlalţi.

P. R.Pentru mine, domnule profesor Potra, familia este cea mai grea lecţie de viaţă, cea mai complicată dar şi cea mai frumoasă. Pentru dumneavoastră cum este?

G. G. P. – Pentru mine, familia reprezintă un univers care îmi propune să reconstitui un model de viaţă, dar este foarte greu, fiind atât de complex şi atât de frumos. Pentru noi toţi, părinţii reprezintă un asemenea univers. Pentru mine, şi mă voi referi poate pe nedrept numai la tatăl meu, el va rămâne mereu un model, fiind primul membru al familiei care a ajuns la şcoală. Tatăl meu a trăit primul război mondial cu părintele în prizonierat, aproape nouă ani în Rusia acelor vremuri. A rămas orfan de mic, n-a putut face şcoală la timp, dar a recuperat totul în timp record: liceul, facultatea, doctoratul. Tatăl meu a fost distins doi ani la rând cu titlul de laureat al Academiei Române, obţinând în acelaşi timp publicarea lucrărilor sale la Fundaţiile Regale Române, conduse la acea vreme de academicianul de mai târziu Alexandru Rosetti. Tatăl meu m-a învăţat rigoarea muncii, de aceea am rămas cu această nebunie: nu îmi place să stau. Mă gândesc mereu la o întrebare pe care savantul Nicolae Iorga o punea studenţilor săi la sfârşitul cursurilor: „Şi voi ce citiţi la sfârşitul zilei? Citiţi măcar o sută de pagini, după ce aţi terminat activitatea?”

P. R.Copiii dumneavoastră vă împărtăşesc preocupările?

G. G. P. – Doar într-un anumit fel: prin respectul pe care îl manifestă pentru ceea ce am făcut eu şi bunicul lor, dar fiecare are alte preocupări. Fiul meu a ales ştiinţele exacte, fata s-a stabilit în Statele Unite. Amândoi ştiu că nu se poate face o carieră decât prin muncă cinstită şi prin relaţii de respect faţă de semeni.

P. R.Să ne întoarcem la moştenirea spirituală pe care v-a lăsat-o tatăl dumneavoastră. Ce amintire vă este mai aproape din tot ceea ce v-a lăsat părintele dumneavoastră despre Bucureşti?

G. G. P. – Sunt născut în Bucureşti, dar am dreptul să mă revendic ca transilvănean şi fac din asta o chestiune de prestigiu. Tatăl meu a devenit bucureştean prin adopţie şi şi-a închinat peste 60 de ani de viaţă istoriei oraşului Bucureşti, fiind considerat de istoriografia română unul dintre părinţii fondatori ai istoriei oraşului Bucureşti. Voi spune cu regret că, deşi a scris peste 15 000 de pagini dedicate acestui oraş, nu s-a găsit nici o ulicioară de trei metri lungime care să-i poarte numele, în condiţiile în care există strada Urcuşului, strada Coborâşului, strada Arcului, strada Puţului ş.a.m.d. Tata m-a învăţat să descopăr Bucureştiul. Am văzut cum se scoteau statuile lui Carol I din faţa Palatului (o statuie superbă a lui Mestrovici), a lui Ion C. Brătianu din Piaţa Universităţii, a lui Take Ionescu de pe actualul bulevard Magheru, care se afla în faţa magazinului Leonida. Am fost martor de asemenea când se punea la cale dărâmarea Arcului de Triumf, care, după restaurare, a rămas mutilat, căci înscrisurile datorate lui Nicolae Iorga de pe părţile laterale nu au mai fost puse la locul lor.

P. R.Sigur, aţi păstrat în memoria afectivă un Bucureşti romantic, un Bucureşti al oamenilor simpli…

G. G. P.– Tata a iubit Bucureştiul, a reţinut în paginile sale figuri de oameni mari, locurile sale importante, dar i-a reţinut şi pe oamenii simpli, a adus în prim-plan mahalaua românească. A scris despre Cilibi Moise, despre armeni, despre Manuc, a scris despre ţigani. El este primul autor al unei monografii dedicate ţiganilor din România, tipărită înainte de război, la Fundaţia Regele Carol.

P. R.Să revenim la pasiunea dumneavoastră de o viaţă: Nicolae Titulescu. Ce gândea oare Titulescu atunci când lansa, cu peste şase decenii în urmă, următoarele întrebări: „Ce importanţă are faptul că nu vom mai fi prezenţi în ziua când opera va fi terminată? Ce importanţă are că noi vom fi soldaţi necunoscuţi? Vom fi aceia care au crezut într-o clipă, când ar fi putut să-şi piardă credinţa şi acesta este singurul merit care are preţ?” Este aceasta o lecţie de modestie? Poate fi o lecţie de patriotism? O lecţie de dragoste de ţară?

G. G. P. – Am să vă răspund continuând tot cu un citat din Titulescu, datat 1934: „Cei ce mor pentru o idee sunt eroi în al căror testament este un singur cuvânt: continuaţi”. Cred că acesta este mesajul pe care l-a lăsat Nicolae Titulescu. El ştia că este un moştenitor, fiindcă venea dintr-o familie de oameni politici, fiind conştient că îi continuă pe Kogălniceanu, pe Take Ionescu. Avea nevoie să creadă că ideile sale îşi vor găsi desfăşurarea în timp, la nivelul altor generaţii, prin oameni care să devină „prizonieri” ai aceleiaşi aspiraţii de a afirma poporul român pe plan european, de a-1 aduce la nivelul drepturilor sale istorice. Nicolae Titulescu a fost un vizionar, pentru că el ştia cum se va termina cel de-al doilea război mondial.

P. R.Volumul Pro şi contra Titulescu, ediţie îngrijită de dumneavoastră, cuprinde o serie de documente absolut necesare pentru cunoaşterea personalităţii aceluia care a fost Nicolae Titulescu.

G. G. P. – Acest volum se înscrie într-o serie de apariţii sub egida Fundaţiei Europene Titulescu. Pro şi contra Titulescu cuprinde opiniile a 284 de personalităţi contemporane lui Nicolae Titulescu, colaboratori apropiaţi dar şi adversari. Prin aceste mărturii se conturează mai bine epoca, cu adversităţile ei şi se înţelege de ce Titulescu a fost scos de pe scena politică a României. Se observă dramatismul, dar şi întreaga forţă care i-a fost necesară pentru a se putea confrunta cu o realitate care a adus în prim-plan laşităţi, mecanisme meschine, forţe extreme, atât din ţară cât şi din străinătate.

P. R.Domnule profesor Potra, vă pun o ultimă întrebare: existăm doar pentru că existăm sau pentru a căuta adevărul?

G. G. P. – Dacă ne înţelegem rostul pe pământ, nu ne putem mulţumi cu o existenţă larvară. Pentru a da un sens vieţii noastre, trebuie să căutăm adevărul. Legat de opera lui Titulescu, adevărul înseamnă pentru mine restituirea dreptului la medalie pe care îl are istoria naţională.

Puşa Roth

24 mai 2008

© Puşa Roth

***

Julia Navarro: «Scrisul este o aventură de care mă bucur»


Licenţiată în Jurnalism, Julia Navarro a lucrat pentru mai multe publicaţii, printre care revistele „Guadiana”, „Interviú” şi „Panorama”. A făcut parte din primul grup de jurnalişti de radio la „Cadena SER”, a fost coeditoare şi prezentatoare a programului „Centros de poder”, de la „TVE”, şi colaboratoare la emisiunile postului „Telecinco”. În prezent este analist politic la „Agencia OTR / Europa Press”, pentru care scrie o rubrică de opinie, cronici parlamentare şi analize care se publică în peste cincizeci de ziare din întreaga Spanie. Colaborează la programul „La Tarde” de la „Cadena COPE ” şi „La Mirilla”, de pe canalul „Sur Radio”. Săptămânal publică o analiză politică în revista „Tiempo”.

Prima sa carte, Partidul Socialist-Laburist Spaniol. Provocarea socialistă, apare în 1977, după care urmează alte volume de jurnalism politic, până la prima sa operă de ficţiune, din 2004.

Autoare a unor cărţi de actualitate politică, Julia Navarro a avut un succes deosebit cu primul său roman, Confreria Sfântului Giulgiu obţinând primele locuri la vânzări atât în Spania, cât şi în străinătate. Tradusă în peste 15 limbi, Confreria Sfântului Giulgiu a devenit best-seller, cumpărându-i- se drepturile pentru a fi ecranizată.

Următorul său roman, Biblia de lut, i-a adus confirmarea succesului ca scriitoare. Cele două titluri s-au vândut până la această dată în peste două milioane de exemplare în toată lumea şi au fost publicate în peste 25 de ţări.

În 2007, Julia Navarro şi-a lansat cel mai recent roman, Răzbunarea sângelui nevinovat, care va fi prezentat şi la Târgul „Bookfest” de la Bucureşti, târg ce-şi va deschide porţile la începutul lunii iunie a.c. Toate cele trei romane al Juliei Navarro au apărut în traducere la Editura RAO şi au au obţinut diferite distincţii: Premiul „Ce să citim” pentru cel mai bun roman spaniol (2004), Premiul Oraşului Cartagena (2004), Premiul „Condeiul de argint” al Târgului de Carte de la Bilbao (2005), Premiul „Protagoniştii literaturii” şi Premiul „ Mai mult decât Muzica Romanelor” (2006).

În lista scriitorilor spanioli cu best-seller-uri în toată lumea, numele Juliei Navarro se regăseşte în top 5.

Volume publicate: Partidul Socialist-Laburist Spaniol. Provocarea socialistă (PSOE. El desafío socialista), eseu, Madrid, Maisal, 1977.

Noi, tranziţia (Nosotros, la transición), eseu, Madrid, Temas de Hoy, 1995.

1982–1996, între Felipe şi Aznar (1982-1996, entre Felipe y Aznar), eseu, Madrid, Temas de Hoy, 1996.

Castro, Raimundo. Stânga ce va veni.”(„Castro, Raimundo. La izquierda que viene), eseu, Madrid, Esapa Calpé, 1998.

Doamna preşedintă (Señora presidenta), biografie, Barcelona, Plaza y Janés, 1999.

Noul socialism (El nuevo socialismo), eseu, Madrid, Temas de Hoy, 2001.

Confreria Sfântului Giulgiu(La Hermandad de la Sábana Santa), roman, Barcelona, Plaza y Janés, 2004.

Biblia de lut (La Biblia de Barro), roman, Barcelona, Plaza y Janés, 2005.

Răzbunarea sângelui nevinovat (La Sangre de los inocentes), roman, Barcelona, Plaza & Janés, 2007.


Puşa RothDeşi declaraţi că, înainte de toate, sunteţi jurnalistă, succesul cărţilor dvs. demonstrează contrariul. Există critici care susţin că un jurnalist nu poate, în general, să fie şi un mare scriitor. Dvs. doamnă Julia Navarro, sunteţi una dintre excepţiile care confirmă regula. În acest context, aş dori să vă întreb cât de mult a ,,susţinut-o” jurnalista Julia Navarro pe scriitoarea Julia Navarro?

Julia Navarro – Succesul cărţilor mele depinde într-o foarte mare măsură de meseria mea de jurnalistă. Cărţile mele ajung la atâţia oameni, tocmai pentru că scriu ca o jurnalistă, ca o persoană obişnuită să relateze întâmplări oricărui tip de cititori. Astfel încât, Julia Navarro, scriitoarea nu poate fi înţeleasă fără Julia Navarro, jurnalista.

P. R. Înainte de a aborda marile şi tulburătoarele teme ale umanităţii cum ar fi Geneza, Apocalipsa, sacralitatea Sfântului Giulgiu, Inchiziţia, apoi nazismul, fenomenul islamic, războiul etc. aţi scris eseuri politice aducând în discuţie teme actuale pentru întreaga Europă: Provocarea socialistă, Noul socialism, Noi, tranziţia. De la prezentul politic aţi trecut la imprevizibilul istoric, alăturându-l prezentului continuu. Este ceea ce am putea numi Odiseea prezentului?

J. N. – Îmi place foarte mult definiţia „Odiseea prezentului”. Adevărul este că nu putem înţelege ce se întâmplă astăzi, fără să ştim ce s-a întâmplat ieri. Explicarea prezentului este imposibilă fără cunoaşterea trecutului. Privirea înapoi este un procedeu de care profit, pentru a povesti lucruri care au de-a face cu ceea ce mă preocupă. În Confreria Sfântului Giulgiu mi-am propus, pe lângă faptul de a oferi o lectură captivantă, să reflectez asupra acestor organizaţii care funcţionează într-o manieră opacă, în afara controlului instituţiilor democratice. În al doilea roman al meu, Biblia de lut, am dorit să-l invit pe cititor să reflecteze asupra războiului, să-i spun că războiul este o mare afacere, că războiul îi face mereu mai bogaţi pe câţiva aleşi. Războiul din Irak a îmbogăţit câteva persoane fără scrupule, pe lângă faptul că a favorizat jefuirea acelei ţări de comorile sale artistice. Toate ziarele au publicat lista marilor companii care au beneficiat de pe urma războiului din Irak şi, ce ciudat, unele dintre ele au legătură cu figuri importante ale administraţiei Bush. Sângele inocenţilor este un roman împotriva fanatismului de orice fel, fie acesta religios, politic etc.

P. R.„Prin intermediul unei tehnici a dialogului practicată de diferite personaje pe parcursul cărţii, într-o manieră ingenioasă, Julia Navarro discerne informaţia culturală şi istorică, oferind cititorului informaţii suficiente pentru a descifra cheile temporale, geografice şi caracteriale, istorice şi romaneşti”. Am citat dintr-o cronică la volumul dvs. Sângele inocenţilor. Dialogul poate multiplica informaţia, poate crea noi căi de cunoaştere pentru cititor?

J. N. – Dialogurile dau vioiciune romanului, astfel încât cele care povestesc acţiunea, ceea ce se întâmplă în jurul lor, sunt personajele. Este un procedeu literar pe care îmi place să-l folosesc în romanele mele.

P. R.Vorbiţi despre intoleranţă, obscurantism, într-o epocă a globalizării, într-un ev tulburat de războaiele duse în numele „cine ştie cărui adevăr”, în epoci şi spaţii diferite, folosind scenarii multiple dar şi genuri narative combinate. Să fie oare trecutul, poarta viitorului?

J. N. – Fiinţa umană se repetă, noi ne repetăm în cele bune şi cele rele. De când e lumea, au existat întotdeauna oameni care au vrut să impună altor oameni modul lor de a gândi, de a se ruga, de a trăi… iar unii nu au şovăit să ucidă, să tortureze, să se poarte ca nişte barbari pentru a-şi impune ideile. Din nefericire, astăzi se întâmplă acelaşi lucru.

P. R.Revenind la globalizare, ce părere aveţi despre gustul publicului? Suferă şi el mutaţiile globalizării?

J. N. – Globalizarea are aspecte pozitive şi negative. Aspectul pozitiv este faptul că putem afla, despre orice catastrofă sau nedreptate din orice colţ al lumii, chiar în clipa în care are loc, că putem reacţiona sau cel puţin putem încerca. Aspectul negativ este că un grup restrâns de numai câteva persoane ne impune cum să trăim, cum să gândim, dorind să ne transforme în simpli consumatori. Pericolul stă în faptul că anumite persoane, puţine la număr, vor ajunge să hotărască pentru noi toţi. De exemplu, pe mine mă îngrijorează modificările genetice, faptul că unele companii puternice sunt hotărâte să preia controlul alimentar al lumii, impunându-ne seminţele modificate genetic. Ni se spune că, în aparenţă, alimentele modificate genetic vor ajuta să combată foametea în lume, dar realitatea este că vom ajunge să depindem de trei sau patru multinaţionale care vor avea puterea nelimitată de a deţine controlul asupra produselor alimentare.

P. R.Tulburătoare asociere, în titlu, dintre Biblie, cartea sfântă a omenirii creştine şi „lutul” din care am fost creaţi şi în care ne vom întoarce. Biblia de lut este considerat un roman istoric a cărui acţiune porneşte din Mesopotamia, apoi continuă prin Europa strivită de nazism, până în zilele noastre. Dincolo de metaforă, cum să desluşim realitatea?

J. N.Biblia de lut este un roman împotriva războiului, împotriva tuturor războaielor, dar şi un roman care atrage atenţia asupra totalitarismului, mai ales asupra ororilor nazismului care, în ceea ce mă priveşte, este pagina cea mai întunecată din Istoria Umanităţii. De asemenea, este un roman care şi-a propus să invite cititorul la o reflecţie asupra fragilităţii vieţii, a existenţei.

P. R.Prin îmbinarea trecutului cu prezentul, dincolo de cutume şi ideologii, se poate demonstra oare că civilizaţiile pot face un fel de alianţă în această lume plină de neprevăzut?

J. N. – Prefer să fiu adepta utopiilor, deoarece cred că este cu putinţă să întâlnim un teren comun unde toţi oamenii, indiferent de locul în care s-au născut, de religia în care cred sau de divinitatea căreia i se roagă, sunt capabili să se înţeleagă între ei.

P. R.Nesiguranţa proliferează obscurantismul, intoleranţa împiedică libertatea de a gândi. Acesta ar fi, poate, punctul zero al fanatismului, deşi fiecare epocă a avut susţinătorii ei, fanii ei şi, în egală măsură, fanaticii ei. Credeţi ca va dispărea fanatismul, acum, în epoca informaţiei, când aproape totul este „la vedere”?

J. N. – Nu ştiu în ce măsură cunoaşterea trecutului poate sluji ca antidot al intoleranţei şi fanatismului, deşi mi-aş dori acest lucru. Dar mă tem că urmările vor fi mult mai grave decât fanatismul. Fanatismul, intoleranţa, răul, binele, generozitatea, bunătatea, solidaritatea… toate acestea fac parte din esenţa firii umane. Provocarea este să lupţi împotriva întunericului şi să învingi… Din nefericire răul este aici, fanaticii sunt aici, trebuie doar să citim ziarele ca să vedem acest lucru.

P. R.Cum aţi ajuns să scrieţi cartea Confreria Sfântului Giulgiu? Ce resort intim v-a îndemnat să abordaţi acest subiect, dezbătut de 750 de ani?

J. N. – Am scris Confreria Sfântului Giulgiu din întâmplare. Ideea mi-a venit într-o zi la plajă, citind ziarele. Am dat peste o ştire care vorbea despre moartea unui om de ştiinţă, Mc Crone, care examinase Giulgiul din Torino la microscop, ajungând la concluzia că era fals… Am avut o scânteiere în imaginaţie şi aşa a luat naştere ideea romanului. E adevărat, Confreria Sfântului Giulgiu nu este un roman care pune sub semnul întrebării autenticitatea Giulgiului, ci abordează ceea ce este bun şi rău în fiinţa umană, în organizaţiile oculte… În orice caz, vă voi spune că mie mi se pare că în Giulgiul din Torino există ceva magic, extraordinar, care emoţionează.

P. R.În lucrările dvs. aţi creat senzaţia de vizual, folosind tehnici diferite. Este o modalitate de a atrage cititorul?

J. N. – Unii cititori îmi spun că, atunci când îmi citesc cărţile, au impresia că se uită la un film. Da, presupun că este o metodă de a atrage cititorii, ţinând cont de faptul că trăim într-o societate în care atâta lume este „lipită” de televizor.

P. R.Aţi afirmat că ştirea vă inspiră. Merg cu supoziţia mai departe şi mă gândesc dacă ştirea nu vă propune subiectul unei cărţi, cunoscând importanţa acestui gen publicistic în lumea jurnalistică?

J. N. – În momentul în care scriu, mă inspir din ceea ce se întâmplă în jurul meu, desigur, datorită meseriei de jurnalist, dar şi condiţiei mele de cetăţean care se preocupă de ceea ce se întâmplă în societate şi în lumea în care mi-a fost dat să trăiesc.

P. R.Am înţeles, doamnă Julia Navarro, că dragostea dintâi, jurnalismul, vă călăuzeşte şi acum. Faceţi călătorii pentru documentare, luaţi interviuri. Ficţiunea are nevoie de realitate?

J. N. – Uneori ficţiunea pare realitate, şi realitatea ficţiune, ele derivă una din cealaltă. Vechea zicală potrivit căreia realitatea depăşeşte ficţiunea este adevărată, iar ca jurnalistă am trăit acest lucru în multe împrejurări.

P. R.Prin intermediul Editurii RAO, cititorii din România au devenit şi cititorii dvs. Anul acesta veţi fi prezentă în România, la invitaţia Editurii RAO, cu ocazia Târgului „Bookfest”. Este prima dvs. vizită în România?

J. N. – Da, este prima mea vizită în România şi mă bucur foarte mult. În primul rând pentru că voi avea o legătură nemijlocită cu cititorii români şi în al doilea rând pentru că voi cunoaşte o altă ţară, o altă realitate, şi acest lucru mă pasionează. Călătoriile şi lectura sunt cele două mari pasiuni ale mele, alături de jurnalism, iar invitaţia Editurii RAO, care mi-a publicat cărţile, este un bun prilej pentru care sunt recunoscătoare.

P. R.Sunteţi pe locul 5 în topul celor mai citiţi scriitori spanioli. Cât de mult vă obligă această clasificare?

J. N. – Faptul că exercit profesia de jurnalist, mă face să mă simt liberă. Vreau să spun că nu resimt nici o presiune în momentul în care scriu romane, pentru că am convingerea că nu risc nimic, având în vedere că nu mi-am abandonat profesia.

Scrisul este o aventură de care mă bucur, în care dau tot ce este mai bun din mine. Dar nu mă simt obligată să scriu, vreau să spun că nu scriu pentru a trăi, fiindcă, înainte de toate, sunt jurnalistă. Astfel încât mă simt liberă.

P. R.Se spune, şi trebuie să credem, că în acest secol grăbit, publicul are nevoie de un alt fel de literatură. Care credeţi că ar fi secretul succesului dvs.?

J. N. – Nu am nici cea mai vagă idee de ce cărţile mele plac unor cititori din ţări atât de diferite. Cărţile mele au fost publicate în Coreea, China, Japonia, Olanda, Polonia, Grecia, Statele Unite, Franţa, Germania, Italia etc. Vă pot spune că sunt foarte recunoscătoare tuturor celor care îmi citesc cărţile şi pe care sper că-i voi delecta şi în viitor. Sunt recunoscătoare şi pentru faptul că vom reflecta împreună asupra unor probleme ale lumii contemporane, mai ales asupra condiţiei umane.

P. R.Se afirmă, pe bună dreptate, că un scriitor, un creator, este un om neliniştit. Pe dvs. ce vă nelinişteşte?

J. N. – Mă îngrijorează lipsa de control a societăţii asupra organizaţiilor care deţin puterea, iar atunci când vorbesc despre putere mă refer la puterea economică. Mă îngrijorează faptul că există atâtea milioane de fiinţe umane care trăiesc în sărăcia cea mai lucie, în timp ce îl alte părţi ale lumii se face risipă. Mă îngrijorează faptul că nu suntem capabili să trăim într-o lume în care Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este norma după care ne-am călăuzit cu toţii. Nu suport nedreptatea.

P. R.Cum ar descrie lumea, într-o ştire, analistul politic Julia Navarro? Dar scriitoarea Julia Navarro?

J. N. – E foarte greu să descrii lumea! Jurnalista ar spune că lumea poate deveni clar mai bună şi că trebuie să ajungem la asta, scriitoarea ar visa pur şi simplu că i s-a îndeplinit acest vis.

Puşa Roth

31 mai 2008

© Puşa Roth

***

Valeriu Râpeanu: «Amintirile au nume»

Eseist, critic şi istoric literar, editor, Valeriu Râpeanu a urmat cursurile Liceului „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti (1942 – 1950) apoi ale Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1950 – 1954), secţia limba şi literatura română.

A susţinut doctoratul cu teza „Nicolae Iorga – exeget al literaturii universale”. Şi-a început cariera ca redactor la „Gazeta literară” (1954–1959), unde a şi debutat în 1954, apoi la „Luceafărul” (1959 – 1962). Până în 1969, a fost redactor şi redactor-şef adjunct al ziarului „Scânteia”, vicepreşedinte al Radioteleviziunii Române (1970 – 1972), director al Editurii Eminescu (1972 – 1990). În învăţământul universitar şi-a început cariera ca lector la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu” (1966 – 1969) apoi la Facultatea de Limba şi Literatura Română (1969 – 1970).

În 1991 ocupă postul de conferenţiar, devenind apoi şef de catedră la Facultatea de Filosofie – Jurnalistică de la Universitatea „Spiru Haret” din Bucureşti. Paralel cu activitatea publicistică la „Gazeta literară”, „Luceafărul”, „România literară”, „România liberă”, „Flacăra”, „Curierul naţional”, „Curierul naţional Magazin”, a colaborat la multe emisiuni de radio şi televiziune.

A participat la colocvii şi reuniuni ştiinţifice din ţară şi peste hotare cu comunicări privind epoci ale culturii române şi personalităţi ale vieţii spirituale româneşti (Mihai Eminescu, George Enescu, Nicolae Iorga, Constantin Brâncuşi, Constantin Brăiloiu ş.a.). A publicat studii în reviste ştiinţifice din străinătate: „Maske und Kothurn” (Viena), „Rivista di etnografia” (Neapole), „Diogène” (Paris), „Cuadernos hispanoamericanos” (Madrid), „Balkan Studies” (Salonic) ş.a. Este membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor Literari. A fost distins cu numeroase premii, dintre care amintim: Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române (1982), Premiul Uniunii Scriitorilor (1982) şi Premiul Asociaţiei Oamenilor de Teatru (1987).

Ca director al Editurii Eminescu, a iniţiat câteva colecţii de prestigiu: „Biblioteca de filosofie a culturii româneşti”, „Thalia”, „Biblioteca Eminescu”, cuprinzând nume şi opere fundamentale ale filosofiei, istoriografiei, sociologiei, artei teatrale şi muzicale româneşti. A elaborat mai multe ediţii critice de remarcabil nivel ştiinţific (în special din opera lui Nicolae Iorga, majoritatea în colaborare cu Sanda Râpeanu).

Volume publicate: „George Mihail Zamfirescu”, Bucureşti, 1958; „Alexandru Vlahuţă şi epoca sa”, Bucureşti, 1965; „Noi şi cei dinaintea noastră”, Bucureşti, 1966; „Călător pe două continente”, Bucureşti, 1970; „Interferenţe spirituale”, Bucureşti, 1970; „Pe drumurile tradiţiei”, Cluj, 1973; „Interpretări şi înţelesuri”, Iaşi, 1975; „Cultură şi istorie”, I – III, Bucureşti, 1979 – 1989; „Tărâmul unde nu ajungi niciodată”, Bucureşti, 1982; „Memoria şi feţele timpului”, Bucureşti, 1983; „Scriitori dintre cele două războaie mondiale”, Bucureşti, 1986; „N. Iorga. La Vie de l’histoire et l’histoire d’une vie”, Bucureşti, 1989; „N. Iorga, Mircea Eliade, Nae Ionescu”, Bucureşti, 1993; „Nicolae Iorga”, Bucureşti, 1994; „Enescu. Contribuţii documentare. Reconstituiri. Interpretări”, Bucureşti, 1998; „Orientări în cultura română modernă”, Bucureşti, 1999; „N. Iorga. 1940 –  1947”, I – II, Bucureşti, 2001 – 2002.

Ediţii critice: Alexandru Vlahuţă, „Scrieri alese”, I–III, introd. edit, Bucureşti, 1963–1964; Panait Cerna, „Floare şi genune”, pref. edit., Bucureşti, 1968; Nicolae Iorga, „O viaţă de om aşa cum a fost”, introd. edit., Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Sanda Râpeanu), „Oameni cari au fost”, introd. edit., Bucureşti, 1975 (în colaborare cu Sanda Râpeanu); ed. I–III, introd. edit., Galaţi, 1994–1997 (în colaborare cu Sanda Râpeanu), „O luptă literară”, I–II, pref. edit., Bucureşti, 1979 (în colaborare cu Sanda Râpeanu), „Pagini de critică literară”, pref. edit., Bucureşti, 1993, „Sfaturi pe întuneric”, introd., edit., Bucureşti, 1996 (în colaborare cu Sanda Râpeanu), „Supt trei regi. Istoria luptei pentru un ideal moral şi naţional”, introd. edit., Bucureşti, 1999 (în colaborare cu Sanda Râpeanu); George Mihail Zamfirescu, „Teatru”, „Mărturii în contemporaneitate”, I–II, introd. edit., Bucureşti, 1974, „Pe drumuri depărtate”, I–III, pref. edit., Bucureşti, 1987, „Maidanul cu dragoste”, I–II, pref. edit., Galaţi, 1993, „Teatru”, Bucureşti, 1996, „Sfânta mare neruşinare”, pref. edit., Bucureşti, 1998; Al. Kiriţescu, „Gaiţele”, pref. edit., Bucureşti, 1976 (în colaborare cu Sanda Râpeanu), „Gaiţele şi alte piese de teatru”, introd. edit., Bucureşti, 1986; Gheorghe I. Brătianu, „Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti”, introd. edit., Bucureşti, 1980; Cella Delavrancea, „Scrieri”, Bucureşti, 1982, „Dintr-un secol de viaţă”, introd. edit., Bucureşti, 1987; Victor Ion Popa, „Muşcata din fereastră”, pref. edit., Bucureşti, 1984; Marcel Mihalovici, „Amintiri despre Enescu, Brâncuşi şi alţi prieteni”, traducere de Alice Mavrodin, pref. edit., Bucureşti, 1987; C. Rădulescu-Motru, „Mărturisiri”, pref. edit., Bucureşti, 1990 (în colaborare cu Sanda Râpeanu); Hortensia Papadat-Bengescu, „Ciclul familiei Hallipa”, Bucureşti, 2001; I. L. Caragiale, Nuvele”, Bucureşti, 2003.

Antologii: „Dramaturgia română contemporană”, I–II, pref. edit., Bucureşti, 1964; „O antologie a dramaturgiei româneşti. 1944–1977”, I–II, pref. edit., Bucureşti, 1978; „N. Iorga. Opera, omul, prietenii”, Bucureşti, 1992; „De la Octavian Goga la George Bacovia. Poezie românească în primele două decenii ale secolului XX”, Bucureşti, 2003.


Puşa Roth – Vom încerca, domnule Valeriu Râpeanu, ca împreună să desluşim destine, destinele unor oameni care şi-au lăsat amprenta asupra culturii române şi pe care dumneavoastră i-aţi cunoscut şi de la care noi, cei de astăzi, mai reţinem, poate, doar titlurile operelor. Să încercăm să-i readucem în actualitate, să-i reaşezăm în fotoliul de orchestră, în locul pe care îl ocupă de fapt. Sigur că, în acest spaţiu, vom încerca să-i provocăm pe contemporani, spre a-şi întoarce privirile şi sufletul, spre a redescoperi personalităţile despre care vom vorbi acum. Amintirea este cea mai importantă poartă prin care poţi pătrunde într-o lume, uneori pe nedrept uitată.

Valeriu Râpeanu – Vă mulţumesc pentru această oportunitate prin care putem evoca oameni mari ai culturii româneşti care, în nici un caz, nu trebuie să fie uitaţi.

P. R.Vă propun să începem cu profesorul Ion Zamfirescu. L-aţi cunoscut.

V. R. – De profesorul Ion Zamfirescu, spun cu toată îndrăzneala ceea ce am repetat de nenumărate ori, m-a legat o strânsă prietenie. Mai mult decât atât, aş putea spune că mi-a fost un adevărat părinte spiritual. Am învăţat din faptul lui intelectual, am învăţat şi din pilda lui de viaţă. Fără îndoială, profesorul Ion Zamfirescu ne-a dat un exemplu de ceea ce înseamnă aplecarea asupra cărţii chiar în condiţii neprielnice de viaţă. Istoria universală a teatrului, în trei volume, a fost scrisă în condiţiile în care domnia sa era izgonit din învăţământul superior, când numele îi era interzis.

P. R.La un moment dat, profesorul Ion Zamfirescu a mărturisit că a fost prigonit doar pentru simplul fapt de a fi fost profesorul de istorie al regelui Mihai.

V. R. – Atunci dumnealui s-a aplecat cu o îndârjire intelectuală extraordinară şi a scos această operă fundamentală a culturii româneşti, care a fost reeditată de Editura Aius. A avut un cult al trecutului şi aş vrea să spun aici că profesorul Ion Zamfirescu ne-a ajutat extraordinar în lupta pe care am dus-o pentru restituirea valorilor culturale româneşti. În anul 1994, la Vălenii de Munte, profesorul Ion Zamfirescu vorbea despre Victor Papacostea, istoricul care a suferit în închisoarea de la Sighet şi a murit în urma a ceea ce îndurase acolo. Există un document în acest sens, o mărturie a distinsului profesor, pe care doresc să-l prezentăm, aşa cum vom proceda, pe parcursul discuţiei noastre, şi cu alte documente. „Sunt bucuros şi emoţionat chiar, că am putut să evoc pe Victor Papacostea cu care am fost prieten, cu care am colaborat. Am colaborat pe linii intelectuale şi pe linii sufleteşti şi morale. Zic, sunt bucuros că l-am evocat aici, la Vălenii de Munte, într-o ambianţă de istorie, de gândire şi de simţire românească, dominată de umbra spirituală a lui Nicolae Iorga, pe el, pe Victor, care i-a fost un discipol în sensul autentic al cuvântului. Victor Papacostea, titularul catedrei de istorie a popoarelor balcanice la Facultatea de Istorie din Bucureşti, întemeietor al revistei de specialitate «Balcanii», un emisar prin cuvânt scris, prin cuvânt vorbit, al valorilor istorice în sensul lor, nu numai documentar, ci şi filosofic. Ei bine, prin toată acţiunea lui de balcanolog a înfăţişat lumii româneşti că Peninsula balcanică nu este, aşa cum se spune, butoiul de pulbere al lumii europene, că lumea balcanică nu este un ţinut exterior al continentului nostru. Că ideea, esenţa, valorile, intenţiile, istoriile, civilizaţiile europene nu se pot lipsi de ceea ce Balcanii au dat, ca o preluare a romanităţii în această parte răsăriteană a continentului nostru.”

P. R.Deşi a plecat dintre noi la 94 de ani, a plecat prea devreme pentru că mai avea multe de spus în cultura românească.

V. R. – Fără îndoială. Şi ceea ce ne consolează, dacă pot spune aşa, este că acea carte a lui, Spiritualităţi româneşti, scrisă în anul 1941, a fost retipărită de Editura Vivaldi. Este o carte din care se poate înţelege ceea ce înseamnă structurile istorice ale culturii noastre.

P. R.Ne-am propus, domnule Valeriu Râpeanu, să evocăm trei personalităţi ale culturii române, personalităţi pe care le-aţi cunoscut îndeaproape. Să începem cu cel care şi-a închinat viaţa operei lui Caragiale, Şerban Cioculescu. Vă leagă nişte amintiri deosebite de Şerban Cioculescu, unele chiar din ultima săptămână din viaţa acestuia.

V. R. – De Şerban Cioculescu mă leagă amintiri atât de numeroase, încât ne-ar trebui mult spaţiu să le cuprindem pe toate. Înainte de a fi editor, eram redactor la „Gazeta literară”, acolo unde l-am cunoscut pe Cioculescu. Între 1948 şi 1956, Şerban Cioculescu nu mai era nimic.

P. R. În ce sens, domnule profesor?

V. R. – Era înlăturat din învăţământ, nu avea dreptul să scrie, adică să publice, nu i se putea cita numele, din cauza colaborării lui la ziarul „Dreptatea”, deşi Şerban Cioculescu a fost un om de stânga, un om cu vederi net democratice.

P. R.Acesta era păcatul fundamental…

V. R. – Colabora la „Dreptatea”, împreună cu Vladimir Streinu, în anul 1947. În timpul studenţiei (am intrat la facultate în 1950), Dan Grigorescu i-a pomenit numele – aşa cum se face – citând dintr-o lucrare a lui Şerban Cioculescu (noi învăţam în facultate de la profesorii noştri, cum era Tudor Vianu, o anumită acribie ştiinţifică), fără nici un fel de calificativ. Trebuie să ştiţi că pontiful de atunci, Ion Vitner, a făcut o adevărată criză de nervi. A prelucrat acest caz. „Există un student, Dan Grigorescu, care şi-a permis să-1 citeze pe Şerban Cioculescu”. Numele lui făcea să explodeze vigilenţa. La un moment dat, prin 1956, s-a pus problema readucerii lui, solicitându-i-se să scrie la „Gazeta literară”. Aveam 25 de ani, eram redactor doar de doi ani şi am văzut că tuturor le e frică să vorbească cu Şerban Cioculescu. Eu am căutat în cartea de telefon să-i găsesc numărul, dar şi de acolo era şters. Cineva mi-a spus să-1caut la Barbu Cioculescu, unde am putut să vorbesc cu dumnealui. A venit apoi la „Gazeta literară”. În 1982 a vorbit la Adunarea academică, sărbătorea 80 de ani, ocazie cu care Cioculescu a afirmat că jumătate din opera sa în volum a fost publicată de mine. Până la moartea lui, în iunie 1988, am publicat 14 volume din opera sa, şi aceasta este una dintre marile mele mândrii de editor.Vorbeam despre o amintire legată de Şerban Cioculescu. Era în iunie, într-o vineri după-amiază, când m-a sunat nimeni altul decât profesorul Şerban Cioculescu. Deşi avea vocea stinsă, l-am recunoscut imediat. Mi-a spus că are gata volumul din seria „Itinerar critic” şi m-a rugat să trimit pe cineva a doua zi să ia manuscrisul, fiindcă el se va interna. Apoi m-a întrebat ce face soţia mea şi ne-a urat să rămânem mereu împreună şi să ne continuăm munca, dânsul scrisese despre ediţiile noastre Iorga. Apoi mi-a spus următorul lucru, de faţă fiind fiul său, Barbu Cioculescu: „Iar pe dumneata nu te-am apreciat ca pe un confrate mai tânăr, ci te-am iubit cu o dragoste filială, pentru că ai fost primul care, în momentul în care eram ostracizat, ai avut curajul să vii la mine”. A repetat cuvintele „dragoste filială”, a început să plângă şi mi-am dat seama că acesta era telefonul de adio. A doua zi, sâmbătă, fiul său 1-a internat în spital, iar peste opt zile, duminică pe la ora 15, domnul Barbu Cioculescu mi-a dat telefon ca să-mi spună că tatăl său a încetat din viaţă.Din foarte multele amintiri, aş vrea să reproducem un fragment dintr-un interviu pe care i l-am luat profesorului Cioculescu în ziua de 23 martie 1971. Pentru că în 1940 a tipărit Viaţa lui Caragiale iar întreaga lui viaţă i-a dedicat-o lui Caragiale, şi în acest interviu este vorba tot despre Caragiale. Dar să reproducem această înregistrare din martie 1971, din care vom afla cum a devenit Şerban Cioculescu continuatorul ediţiei Zarifopol. Înregistrarea a fost făcută la Academia Română, în acea vreme Şerban Cioculescu fiind director al Bibliotecii Academiei Române.

Şerban Cioculescu – Cred că întâi m-a tras aţa către el, ca să vă spun o vorbă românească, în locul conceptului arid de afinitate electivă sau de afinităţi elective. Adică, spiritul umorului îl aveam şi eu latent. Pot să spun că opera lui Caragiale mi l-a deşteptat şi mi l-a ascuţit. În viaţă, ceea ce m-a susţinut totdeauna a fost umorul şi ceasurile rele, hazul de necaz pe care l-am făcut şi care cred că e o moştenire caragialescă.

V. R. – Şi o constantă a operei lui Caragiale.

Ş. C. – E o constantă, fără îndoială. Gândiţi-vă la Ion al lui, la partea poetului, la bucăţile lui simbolice, în care el, pe lângă Ion, s-a arătat pe el însuşi în dosul acestui simbol. M-aş gândi mai curând la eroul lui sucit, «Cănuţă, om sucit».

V. R. – O bucată atât de modernă. Există în opera lui Caragiale ideea aceasta de contratimp.

Ş. C. Fără îndoială, eu cred chiar că ideea conducătoare a operei lui este cea a destinului în contratimp. Viaţa în contratimp este şi tâlcul bucăţilor «Două lozuri», «În vreme de război» şi al atâtor altora, destinul omului ţinând de o clipă. Şi clipa aceea este nefavorabilă.

V. R. – Este o constantă a operei lui Caragiale şi ceea ce îl face pe el, cred, un precursor al literaturii moderne. Când aţi început propriu-zis editarea operei lui Caragiale, după Zarifopol?

Ş. C. Imediat după moartea lui Zarifopol, pentru că se întâmplase cu puţine zile, ba chiar în ajunul morţii lui, ca fratele meu să-1 întrebe când apare volumul IV, iar el să-i răspundă: «Domnule Radu, volumul IV o să-l facă domnul Şerban». Şi atunci fratele meu, surprins, pentru că în toată seara aceea, la cafeneaua respectivă, Zarifopol întreţinuse pe toţi cu spiritul său scăpărător, şampanizant, i-a spus: «Nu se poate, maestre, dumneata eşti un om tânăr, un om în plină putere». Avea 51 de ani.”

P. R. Nu putem trece aşa de uşor peste Caragiale, domnule profesor Râpeanu, deşi anul acesta s-au împlinit 156 de ani de la naşterea sa. În acest context, aş dori să evocăm o altă personalitate: pe Sică Alexandrescu, pe care ştiu că l-aţi cunoscut.

V. R. – Pe Sică Alexandrescu l-am aplaudat întâi. Generaţia noastră este formată la şcoala lui. Eram student în anul 1950 şi dejucam vigilenţa cerberilor de la Teatrul Naţional, intrând mai mult fără să plătim. Vedeam comediile lui Caragiale puse în scenă de Sică Alexandrescu. N-aş putea să vă spun de câte ori le-am văzut, însă, sigur, de foarte multe ori. Important nu era că le-am văzut a zecea oară, ci din nou. De fiecare dată aveam impresia că asistăm la o premieră. Acestea rămân pietrele de temelie ale interpretării lui Caragiale. Că, după aceea, au venit alte interpretări, unele mai bune, altele mai puţin bune, altele de-a dreptul eşuate, aceasta este istoria teatrului. Dar interpretările echipei Sică Alexandrescu sunt de referinţă. Sigur că ne-am cunoscut. Era foarte simpatic. L-am cunoscut pentru că i-am publicat la Editura Eminescu, în colecţia „Masca”, volumul Prietenul meu de drum, tutunul. Venea des la editură, chiar înainte de a pleca în călătoria aceea, în Franţa, unde a şi încetat din viaţă. Sunt dator să spun un lucru. Eram în Ana Ipătescu nr. 39 şi l-am auzit zicând că cel mai important om de teatru român contemporan este Liviu Ciulei, pentru că este un om de teatru complet: regizor, actor, decorator. El vede teatrul în toate structurile lui. Este aproape o mărturie testamentară, pe care sunt obligat s-o aduc la cunoştinţă.

P. R.Domnule profesor, vă invit să vorbim şi despre muzică, ştiind că sunteţi un mare meloman, un împătimit de muzică.

V. R. – Da, aşa este. Ne-am întâlnit de foarte multe ori în sala de concerte şi aproape că formăm, cei care ne întâlnim acolo, o adevărată comunitate. Eu am avut, dacă vreţi, un vis în viaţă. Sunt născut într-o comună de lângă Ploieşti, Ploieştiori. Am copilărit acolo, apoi la Ploieşti, unde am făcut Liceul „Sfinţii Petru şi Pavel”. Seara, ascultam muzică la radio. Tatăl meu era învăţător şi, din toată sărăcia – pentru că învăţătorii erau săraci şi atunci, şi acum – a cumpărat, în rate, un aparat de radio, la care auzeam: „Transmitem din sala Ateneului Român…” Eram copil atunci, apoi elev şi mă gândeam dacă voi ajunge vreodată să fiu şi eu printre fericiţii de acolo. Acest vis mi s-a împlinit, este unul dintre visele frumoase căruia i-am rămas credincios. Am avut posibilitatea să cunosc mulţi muzicieni, mulţi dintre ei sunt astăzi printre noi, alţii nu mai sunt. Ca şi în teatru, astăzi bântuie şi în muzică un fel de snobism. Noi nu mai înţelegem nimic dacă nu ne raportăm la străini.

Trebuie să ştiţi că generaţia mea a învăţat ce este teatrul, ce înseamnă muzica, aici, în ţară. În ciuda condiţiilor extrem de neprielnice, sociale şi politice, au existat mari artişti, care s-au ridicat la cote mondiale şi aş da un singur exemplu, acum neputând vorbi despre toţi. Îi ascultăm acum, de exemplu, pe Dieter Fischer-Dieskau, care este un mare cântăreţ, sau pe Elisabeth Schwarzkopf, dar noi am învăţat ce este şi cum se cântă un lied, de la Nicolae Secăreanu. Recitalurile lui de lieduri la Sala Dalles din Bucureşti, la Ateneu, la Operă erau adevărate sărbători. Nu cred că din 1950, de când am venit în Bucureşti, am lipsit la vreunul dintre recitalurile sau concertele lui. Mai târziu, m-a onorat dându-mi un interviu care s-a publicat, cred, în „Magazin” şi apoi a fost difuzat şi la Radio. Era un bărbat înalt, frumos, dar nu frumos în sensul comun, avea unele trăsături pregnante, avea mâinile lungi. Când ni-l amintim, vedem desfăşurarea mâinilor lui, îi vedem expresia feţei, cum închidea şi deschidea ochii. Era extraordinar. Avea o dicţie perfectă. El a imprimat în cântul românesc o direcţie bine stabilită, el este un reper peren.

P. R.O altă personalitate pe care aş dori să o evocăm, este Vladimir Streinu. Pentru că l-aţi cunoscut bine, să încercăm să punctăm câteva date din existenţa dumneavoastră comună.

V. R. – Cu Vladimir Streinu s-a întâmplat acelaşi lucru ca şi cu Şerban Cioculescu. A fost un democrat care nu a cedat nici uneia dintre extremele politice dintre cele două războaie. El se situa net împotriva extremei drepte cu toate ramificaţiile ei, chiar şi literare. Dar pentru faptul că a scris la „Dreptatea”, i s-a interzis să mai publice. Multă vreme, el a fost paznic la expoziţiile acelea, din ceea ce se numea Parcul de cultură şi odihnă „I. V. Stalin”. Vă închipuiţi că a trebuit să-şi vândă din cărţi ca să poată trăi, ca să poată traversa această situaţie tragică. Eu l-am cunoscut în 1959, când i se permisese să revină în viaţa culturală şi era redactor la revista „Luceafărul”. Era un om de o extremă politeţe, un om extraordinar de bine crescut. Se purta cu noi, care aveam 27 – 28 de ani, ca şi cum am fi fost nişte confraţi. Dar, într-o bună zi nu a mai venit. Am dat un telefon şi am înţeles că fusese arestat. A stat la închisoare din 1959 până în 1962…

P. R.Pentru care vină?

V. R. – Vină în ghilimele, bineînţeles. O găsiţi în cartea lui Stelian Tănase, Anatomia unei negaţii, adică procesul acela cu Noica şi cu atâţia alţii, acuzaţi de vini imaginare. Vladimir Streinu era bolnav de plămâni, iar cei trei ani de închisoare nu au făcut decât să-i agraveze boala. Când l-am revăzut, ieşise doar de două-trei zile din închisoare. Venise la Tudor Vianu, care era directorul Bibliotecii Academiei, şi în momentul acela aproape că era de nerecunoscut. A început să lucreze din nou cu aceeaşi tenacitate, cu aceeaşi intensitate. A fost chemat la catedră, apoi i s-a dat funcţia de director al Editurii Univers, funcţie care nu era onorifică pentru literatura universală. Am schimbat foarte multe idei cu el, era un om care îşi măsura foarte bine cuvintele, era un om căruia nu îi plăceau discuţiile care să nu aibă un anumit nivel intelectual. Tot ce îţi comunica, îţi comunica de la un anumit grad de intelectualitate în sus. Toate suferinţele prin care trecuse, ca şi în cazul lui Şerban Cioculescu, le privea nu cu seninătate, pentru că nu te poţi desprinde de ele, ci căuta să le uite, în sensul în care te apuci din nou de lucru şi birui nedreptatea care ţi s-a făcut, prin scrisul tău, prin prezenţa ta intelectuală. A fost un colaborator al Radioului şi cu această ocazie aş vrea să-1 omagiez pe Iulius Ţundrea, multă vreme directorul emisiunilor culturale, căruia i se datorează Fonoteca de aur. A fost un om devotat acestor personalităţi şi mulţi dintre ei au fost chemaţi la Radio, tot timpul. Am pregătit o mărturie a lui Vladimir Streinu despre Eugen Lovinescu, o mărturie rostită la împlinirea a 50 de ani de la apariţia revistei „Sburătorul”: „În timpul tinereţii noastre celei mai împodobite cu plăcerea de a-i necăji pe cei vârstnici, tinereţe pe care fiecare am avut-o, eu însumi am fost pătruns, fără să simt, frecventând pe E. Lovinescu, de lecţia unei foarte curate dezinteresări, a unei aproape inexplicabile seninătăţi. Sunt sigur că, în momentul acesta, tot ceea ce voi putea face până la sfârşitul carierei mele de critic literar, se va întemeia, chiar dacă nu se va vedea dintr-odată, pe fundamentele aşternute în conştiinţa mea de îndoitul exemplu al vieţii şi al carierei lui E. Lovinescu. Exemplu său este, în felul lui, unic. Dar exemplaritatea vieţii sale nu este de natura efectului estetic al tragediilor. Nimic mai străin de luminoasa conştiinţă a lui Lovinescu decât acel presupus catharsis, care se bănuie a se fi produs cândva, în această existenţă, pentru a o limpezi până la transfigurare. Exemplul vieţii sale şi al operei lui, realizat în afara şi mai presus de orice situaţie socială, a hotărât încă o dată, pe mai toţi criticii, în interior, să îi refacă experienţa.”

P. R. Amintirea este cea mai importantă poartă prin care poţi pătrunde într-o lume, uneori pe nedrept uitată. Mă gândeam acum în mod special la Zaharia Stancu, pe care l-aţi cunoscut, de altfel, foarte bine.

V. R. – Da. În 1954, înainte de a termina cursurile Facultăţii de Filologie din Bucureşti, George Macovescu, care era şi profesor la facultate, redactor-şef adjunct la „Gazeta literară”, a venit şi m-a întrebat dacă vreau să lucrez la această revistă. Revista ajunsese la numărul 10. Macovescu mi-a spus că, înainte de a mă propune, ar dori să afle şi părerea lui Tudor Vianu. După aceea, m-a invitat într-o seară să merg la gazetă, unde din întâmplare, se afla şi Zaharia Stancu. Un bărbat înalt, frumos, avea 52 de ani şi îşi trăgea piciorul. Era ceea ce se numeşte un bărbat impozant. Era vară, avea o cămaşă cu mâneci scurte, chiar vroia să pară tânăr. Mi-a întins mâna şi s-a recomandat, iar eu aproape că am paralizat de emoţie. Vă închipuiţi că patru ani am fost zi de zi alături de Zaharia Stancu? O vreme am fost secretar de redacţie şi aşteptam semnalele de la Direcţia presei (cenzură), care voia să ne transmită indicaţii, nouă, celor mai tineri. Iar noi îl dădeam la telefon pe Stancu, care ducea nişte lupte îngrozitoare pentru a salva paginile „Gazetei literare” de la cenzurarea lor. Şi reuşea. Lua telefonul şi spunea: „La telefon e Zaharia Stancu”. După ce afla care sunt obiecţiile, atunci el întreba: „Cum te numeşti dumneata? Câte cărţi ai scris dumneata?” Bineînţeles că interlocutorul nu scrisese nici o carte. „Ştii câte cărţi am scris eu, Zaharia Stancu? Cum îndrăzneşti dumneata să îmi spui mie ce trebuie să scot din «Gazeta literară»? Cum îndrăzneşti dumneata să îmi spui mie, după atâţia ani de scris, să îmi spui că va trebui scrisă altfel? Cum îndrăzneşti dumneata să faci observaţii redactorilor mei?” El era întotdeauna solidar cu noi, cei tineri. Se spune că Zaharia Stancu a avut un rol important numai în perioada în care a fost preşedintele Uniunii Scriitorilor, din 1967 până la moarte, în 1974. Nu, nu este aşa. La Teatrul Naţional, la „Gazeta Literară” (care a apărut în 1954 pe un pustiu ideologic; „Contemporanul”, în formula George Ivaşcu, a apărut cu un an mai târziu), a luptat şi a adus oameni tineri. Ţin minte că cineva i-a dat odată poeziile lui Romulus Vulpescu. S-a dus în camera vecină, le-a citit şi după 10 minute, un sfert de oră, a venit (semna Z. S.) şi a spus: „Pagina întâi”. Romulus Vulpescu publicase pe ici, pe colo, iar Zaharia Stancu a avut curajul să-1 tipărească. Câţi nu au debutat cu ajutorul lui? Am o strângere de inimă când văd că Zaharia Stancu nu numai că este uitat, dar este şi denigrat. Fără îndoială că el a făcut ceea ce i se reproşează, dar numai pentru a apăra drepturile scriitorimii române. S-a sacrificat pe sine şi cu bună ştiinţă pregătea orice ofensivă, publicând un articol, două pe placul puterii de atunci. El le scria, el le semna. Dar a făcut acest lucru pentru a apăra literatura română, şi nu un scriitor sau altul.

P. R.Profesorul Alexandru Balaci făcea aceeaşi mărturisire, ca şi dvs., considerându-l pe Zaharia Stancu un om de sacrificiu.

V. R. – În 1972 a avut un atac cerebral dar, în momentele cheie, venea la Uniunea Scriitorilor. Au fost câteva momente delicate legate de Legea dreptului de autor. De aceea a vrut ca toate obiecţiile noastre să aibă şi semnătura lui. Putea să facă atunci un spasm cerebral în faţa noastră, iar medicii erau înspăimântaţi de ceea ce se întâmpla. Aceasta este adevărata faţă a lui Zaharia Stancu. Vă propun să reproducem un fragment din volumul Confesiuni, în care Zaharia Stancu povesteşte, cu mult farmec, începuturile vieţii sale bucureştene: „Venisem în Bucureşti în 1922, pe la începutul lui martie. Vara o petrecusem într-o colonie şcolară, pe ţărmul aproape pustiu al mării, la Eforie. Toamna, găsind de lucru după-amiaza, ceea ce îmi asigura existenţa, mă înscrisesem la Liceul «Titu Maiorescu», care îşi avea sediul pe Calea Rahovei. Directorul liceului era profesorul universitar Ion Rădulescu Pogoneanu. Uneori mă duceam la cursuri, învăţam destul de bine, alteori, atras de prieteniile literare pe care le legasem cu unii sau cu alţii dintre tinerii începători, mai lipseam. Într-o vineri după-amiază, aveam nişte ore suplimentare la limba latină cu profesorul Hildenbrandt Frollo. Oare îşi mai reaminteşte cineva de interesantele sale versuri originale sau de excelentele traduceri pe care le făcea, din marii poeţi ai lumii? Profesorul Frollo se îmbolnăvise şi n-a venit la şcoală. De altfel, a murit în chiar cursul acelei ierni. Era un bărbat înalt, slab, osos, purta ochelari şi nu l-am văzut niciodată îmbrăcat decât în haine închise. Avea o voce plăcută, caldă şi se purta blajin cu elevii, chiar atunci când îi certa. «De ce nu învăţaţi, domnilor, latina? Cum de nu vă place, domnilor, latina? Ascultaţi cum sună latina lui Horaţiu.» Se aprindea şi declama ca un actor de mare clasă.”

P. R. Domnule Valeriu Râpeanu, o mare parte a activităţii dvs. aţi dedicat-o Radioului public, iar o perioadă aţi fost chiar vicepreşedinte al acestei instituţii.

V. R. – Aveţi dreptate. Din 1954, de când am devenit colaborator al Radioului, am avut o prezenţă continuă. Doi ani, între 1970 şi 1972, am fost şi vicepreşedinte al acestei instituţii, pentru problemele culturale. Nu am plecat din voia mea, ci din dorinţa cuiva foarte mare. Atunci era Radioteleviziunea şi mi-am concentrat atenţia pe teatru, la Televiziune, unde s-au realizat lucruri extraordinare. Am avut doi colaboratori foarte apropiaţi şi de foarte bună calitate, Nicolae Popescu şi Dinu Săraru. La Radio, mi-am concentrat atenţia asupra problemelor literare, la care Iulius Ţundrea m-a ajutat extraordinar de mult, dar şi asupra celor muzicale, unde era o echipă de cea mai bună calitate, nu la conducere, ci la nivelul redactorilor. Am avut în vedere şi Orchestra simfonică a Radioteleviziunii Române, care a avut momente ieşite din comun. Acolo era concert-maestru Radu Zvorişteanu, un om competent, un mare talent, un intelectual, care ştia să aprecieze prezenţa unor dirijori ca Igor Markevitch şi Antonio de Almeida, a unor solişti precum Monique Haas şi alţii. Sigur, eu am vrut să rămân consecvent şi să ofer unui dirijor român de la Cluj posibilitatea unei confruntări cu publicul bucureştean, dar şi cu critica. M-am sfătuit cu doi eminenţi compozitori, Pascal Bentoiu şi Theodor Grigoriu, şi l-am chemat pe Erich Bergel de la Cluj, încredinţându-i un ciclu de concerte Bruckner – Mozart. Trei joi la rând, într-o stagiune, alte trei în următoarea, s-au cântat şase simfonii de Bruckner. A fost o explozie de mânie la un anumit nivel, pentru că se bănuia care era rezultatul şi într-adevăr a fost mult peste aşteptările noastre. Bergel, care din păcate a murit, era un dirijor cu care nu puteai să vorbeşti decât muzică. Era un pasionat, un dăruit al muzicii şi a imprimat orchestrei pasiunea sa. Veneam pe jos la concert şi, în faţa sediului Administraţiei Financiare de pe Popa Tatu, am fost întâmpinat de nişte oameni care nu ştiau cine sunt, întrebându-mă dacă nu am un bilet în plus. Am dat drumul în sală tuturor. Presa a reacţionat solidar şi a impus aceasta ca un eveniment. Sigur că s-au născut şi invidii, şi reclamaţii, mai ales că a avut loc plenara din iulie şi din ciclul Bruckner – Mozart s-a făcut Bruckner – Enescu. A fost bine pentru că ne-au rămas trei interpretări de referinţă ale Suitelor lui Enescu.

P. R. Într-adevăr, amintirile dvs. au nume.

V. R. – Într-adevăr.

Puşa Roth

© Puşa Roth

Irina Eliade: «În familia lui Mircea Eliade am intrat de două ori»

Născută la Ploieşti în 5 februarie 1920, rudă prin alianţă cu Mircea Eliade, pe care l-a cunoscut îndeaproape, Irina Eliade (m. 28 septembrie 1998, Bucureşti) a făcut o strălucită carieră universitară la Bucureşti. Specialistă în limba şi literatura franceză, traducătoare, prozatoare, autoare de teatru, Irina Eliade a debutat în literatură în 1945, primind Premiul „Eugen Lovinescu” pentru romanul Linie moartă. A tradus din literatura franceză şi engleză cărţi de referinţă, transpuse în limba română cu desăvârşită artă literară.

Puşa Roth – Cum l-aţi cunoscut pe Mircea Eliade?

Irina Eliade – Mai întâi câteva cuvinte despre familia Eliade, cu care mă înrudesc prin soţul meu, Gheorghe Eliade. Foarte puţini ştiu că au fost trei fraţi Ieremia: Gheorghe Ieremia, tatăl lui Mircea Eliade, generalul Constantin Ieremia, socrul meu şi un al treilea frate, şef de gară. Mă veţi întreba care este secretul numelui: Ieremia sau Eliade? Numele familiei este Ieremia, schimbarea în Eliade nefiind un moft. Fraţii Ieremia şi-au luat noul nume dintr-un elan patriotic, modelul lor fiind scriitorul paşoptist Ion Heliade Rădulescu. În familia Eliade am intrat de două ori. Am fost o fetiţă frumoasă şi foarte elegantă. Mama mea avea un talent remarcabil de a-şi aranja casa mai puţin obişnuit. Apoi, îşi amenajase o grădină de vis, unde florile de câmp, aduse din excursiile făcute cu automobilul în Moldova, Transilvania şi mai ales în Oltenia, erau în bună pace cu trandafirii şi clematitele de soi. În plus, mama avea talentul de a-şi îmbrăca fetiţa cu rochii care, deşi nu distonau cu moda de atunci, erau deosebite şi mai frumoase decât cele purtate de fetele prietenelor ei. Constatarea o fac acum, căci pe vremea aceea, când mergeam pe stradă şi îi auzeam pe domnii şi doamnele ce treceau pe lângă noi zicând: „Ce fetiţă frumoasă!”, nu mă miram, mi se părea un lucru firesc. Numai că succesul meu la… marele public n-a durat mult. Deşi mama se străduia să mă îmbrace cât mai frumos, rochiile nu mai stăteau bine pe trupul unei fetişcane care se îngrăşase şi se urâţise, trecând de la copilărie la pubertate. Am suferit cumplit şi câţiva ani m-am refugiat în cărţi. Biblioteca mi se îmbogăţise cu volumele unor scriitori despre care nu ni se vorbise în şcoală. De pe rafturile bibliotecii mele dispăruseră cărţile din colecţia „Bibliothèque Rose” pentru a fi înlocuite cu volume semnate de Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu. Într-o bună zi am cumpărat o carte a cărei copertă m-a fascinat. Pe un fond negru apărea o femeie făcută parcă din lut, bronz şi fum. Titlul cărţii era Maitreyi iar autorul, Mircea Eliade. Scriitorul mă atrăgea în mod deosebit, aşa că în recreaţia mare, de douăzeci de minute, când colegele mai mari ca mine cu un an vorbeau despre Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu, eu îl evocam numai pe Mircea Eliade, cu India, Maitreyi, Huliganii sau Întoarcerea din rai… Într-o zi, o fetiţă cu un an sau doi mai mică decât grupul alcătuit din cele trei amatoare de lectură ne-a spus, prin surprindere, mai ales, că până atunci nu prea vorbise: „Mama şi soţul ei, Mircea Eliade, vă roagă să poftiţi la noi, sâmbătă la ora cinci.” Era Giza (Adalgiza Ionescu), fiica adoptivă a lui Mircea Eliade. Ne-a dat adresa şi a dispărut. Credeam şi nu prea în spusele ei. Pentru mine, Mircea Eliade locuia într-un turn de fildeş… M-am dus totuşi la adresa indicată, un apartament situat la etajul al treilea al unui imobil din strada Paladi, aproape de Gara de Nord. Uşa s-a deschis şi în prag a apărut o doamnă elegantă, cu păr roşu, care a strigat din vestibul: „Mircea, a venit Irina!” În faţa mea s-a ivit un domn nici tânăr, nici bătrân, cu ochelari pe nas şi cu o pipă în colţul gurii. „Domnişoara care mi-a citit de cinci ori India! Bine ai venit la noi!” Am intrat într-o cameră în care se aflau Mihail Sebastian, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu, Marietta Sadova, Constantin Noica şi alţii, ale căror nume ne le reţin. Patru ani în şir am frecventat acest cenaclu literar. Într-o singură cameră se adunau mulţi scriitori, la o masă cu scaune aduse de peste tot şi nelipsitul cataif. Toţi pereţii erau căptuşiţi de cărţi. Mircea Eliade se urca pe o scăriţă şi-mi oferea câte o carte, recomandându-mi să o citesc şi să-i spun ce am înţeles. Se vorbea despre literatură, fără ca vreunul să se străduiască să clasifice volumul de curând apărut, singurul criteriu fiind „autentic” sau antonimul lui. Era mai mult un grup de prieteni decât propriu-zis un cenaclu. Cel mai dedicat, mai rafinat dintre toţi mi se părea Mihail Sebastian, al cărui roman Oraşul cu salcâmi a fost pe larg dezbătut, comentat în fel şi chip. Doar Noica se dovedise foarte reticent în această discuţie. Toţi eram nebuni după Nae Ionescu, idolul unei întregi generaţii.

Mircea Eliade a plecat din ţară împreună cu soţia sa, în iarna anului 1940. Tot ce avea, inclusiv biblioteca, i-a lăsat lui Mihail Sebastian. L-am revăzut o singură dată la Paris, în 1970, am vorbit câteva ore despre întâlnirile noastre din str. Paladi şi despre rudele lui, „nenea Costică”, socrul meu şi unchiul lui, despre George, vărul lui primar şi soţul meu…

P. R.Şi a doua oară cum aţi intrat în familia Eliade?

I. E. – Viaţa e uneori mai întortocheată decât am putea crede. Pe viitorul meu soţ, inginerul Gheorghe Eliade, l-am cunoscut din întîmplare la mare, la Eforie Nord, în 1952. O cunoştinţă mi l-a prezentat şi – iarăşi întîmplare – pentru că stăteam în gazdă într-o casă veche, a cărei uşă se bloca, Gheorghe Eliade a rezolvat micul incident. Să vedeţi ce lanţ de întâmplări, aproape neverosimile. Viitorul meu soţ stătuse cu ani în urmă în aceeaşi cameră şi cunoştea secretele încuietorii. Într-o seară superbă de august, la plimbare pe faleză mi-a făcut, cu eleganţă, o mărturisire: „Vezi vaporul acela?Dacă ar fi posibil, te-aş invita să călătorim alături toată viaţa!” Declaraţie de dragoste? Da, şi aşa am intrat a doua oară în familia Eliade. Soţul meu a fost un om de o rară verticalitate morală.

P. R.Doamnă Irina Eliade, vă propun să revenim la Mircea Eliade. Personajul feminin al romanului Maitreyi, apărut în 1933 şi considerat capodoperă a ciclului indian, pe care îl citeaţi cu entuziasm în adolescenţă, a existat cu adevărat sau este o invenţie pur literară?

I. E. – Maitreyi a existat. A murit nu foarte de mult timp. A venit şi la noi în ţară, după ce făcuse un voiaj foarte lung, pentru a-l vedea pe Mircea Eliade la Chicago. Eu am cunoscut-o la Bucureşti, dar vreau să vă spun că Maitreyi rămâne pentru mine o făptură în egală măsură reală şi imaginară. Dar să vă povestesc împrejurările în care am cunoscut-o. În iarna lui 1963, pe un hol lăturalnic al Universităţii am citit un afiş care anunţa o întâlnire cu scriitoarea indiană Maitreyi Davis. Am citit de trei ori anunţul, nu-mi venea să cred. M-am dus în sala de la etajul al patrulea, unde era un frig îngrozitor. O doamnă în vârstă, cu o faţă coşcovită, învelită în şaluri groase, vorbea în engleză, ajutată desigur de translator dar e bine să auzi în două limbi aceleaşi lucruri, de altfel forate interesante. Când a început să vorbească, această babă zbârcită a devenit superbă. Cunoştea România şi ne-a vorbit despre diferenţa dintre cele două culturi. După întâlnire, Maitreyi m-a invitat la ea, la Hotelul Ambasador, unde închiriase un apartament. Avea mulţi oaspeţi dar la un moment dat a vrut să-i vorbească între patru ochi. Mi-a povestit despre primirea politicoasă dar rece pe care i-au făcut-o Mircea Eliade şi soţia sa, Cristinel, la Chicago. I-am spus că pentru mine Maitreyi a fost un mit şi ceea ce-mi spune este destul de dureros. Nu-mi mai amintesc exact ce i-am spus, că Maitreyi a izbucnit într-un hohot de plâns. După ce s-a calmat, conversaţia a continuat, avea mulţi oaspeţi. Când am plecat, m-a condus la ascensor, unde a adăugat un lucru pe care nu-l pot uita: „Scrie-i lui Mircea că m-ai văzut şi spune-i să se întoarcă în India. Are nevoie de India.” A repetat de mai multe ori ultima propoziţie, are nevoie de India. M-a tulburat mult această insistenţă. N-am scris niciodată despre acest lucru.

P. R.Aţi remarcat vreo asemănare între omul real, Maitreyi Davis şi personajul din romanul lui Mircea Eliade?

I. E. – Nu, nici una. Figura literară a lui Mircea Eliade este una enigmatică, extrem asiatică. Sau cel puţin aşa mi-o imaginasem eu. Doamna Maitreyi Davis era o personalitate fascinantă, încântătoare. Conversaţia mea cu ea a fost foarte lungă. Nu ştiu prin ce sinuozităţi am ajuns la această dragoste teribilă povestită în roman, amorul total relatat de Mircea Eliade. Între ei, ca oameni reali, se pare că a fost doar o relaţie platonică.

Puşa Roth, „Steaua”, nr.8/1997

© Puşa Roth

Vezi şi

European Literary Marathon 09/05/2007 – Scriitorul & Opera

***

George Bălăiţă: «Nu mă tem de timp şi nici nu-l pun la îndoială»

Născut la 17 aprilie 1935, la Bacău, George Bălăiţă urmează, o perioadă, cursurile Institutului de Cultură Fizică şi Sport din Bucureşti (1953–1955). Este absolvent al Facultăţii de Filologie, secţia limba şi literatura română, a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi (1967). Lucrează ca desenator tehnic, profesor suplinitor, instructor metodist, iar din 1964, ca redactor şi apoi redactor-şef adjunct al revistei „Ateneu” din Bacău. După mutarea la Bucureşti, devine secretar al Uniunii Scriitorilor (1979), apoi director al Editurii „Cartea Românească” (1980–1989) şi redactor-şef al revistei „Arc” (1991–1997). Acum este unul dintre cei unsprezece membri ai Comitetului Director al USR şi decan de vârstă al acestuia.

Debutează cu reportaje în ziarul „Steagul roşu” din Bacău (1958) şi cu proză în „Luceafărul” (1960). Primele cărţi ale lui George Bălăiţă, Călătoria (1964), Conversând despre Ionescu (1966), Întâmplări din noaptea soarelui de lapte (1967), volume de proză scurtă, pregătesc apariţia romanelor Lumea în două zile (1975), pentru care i s-a decernat premiul Uniunii Scriitorilor, şi Ucenicul neascultător (1977), care a primit Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române.

Pe data de 5 iunie 2008, în cadrul Târgului Bookfest, Uniunea Scriitorilor din România i-a decernat Premiul Naţional pentru Literatură pe anul 2007 pentru întreaga operă literară.

„Cel mai frapant lucru la George Bălăiţă este tocmai luarea în derâdere a normelor (nu în ultimul rând, şi literare), latura de bufonerie estetico-morală, care îşi are reflexul în structura însăşi a romanelor sale. […] Jovialitatea naratorului lui G. Bălăiţă este expresia acestei lumi de aparenţe, neînfrânată de ipocrizii moraliste şi bucuroasă să se înfrupte din plăcerile vieţii: o lume pusă pe şotii, pe «drăcovenii», râzând cu toată gura, care încearcă în felul acesta gustul libertăţii, rezistând opresiunii tragice.” (Nicolae Manolescu).

Scrieri: Călătoria, Bucureşti, 1964; Conversând despre Ionescu, Bucureşti, 1966; Întâmplări din noaptea soarelui de lapte, Bucureşti, 1967; ed. a II-a, Bucureşti, 1999; Lumea în două zile, Bucureşti, 1975; ediţii succesive: 1985, 1998, 2002, 2004; Ucenicul neascultător, Bucureşti, 1977; Nopţile unui provincial, Iaşi, 1983; Gulliver în ţara nimănui, Bucureşti, 1994.

Traduceri: Andrei Platonov, Cevengur, prefaţă de Ion Ianoşi, Bucureşti, 1990 (în colaborare cu Janina Ianoşi).

Câinele în lesă este cea mai recentă carte a romancierului. „Este o carte a mărturisirii, până la un punct. Ţin foarte mult să fie cunoscută, întrucât e un mod mult mai direct de a comunica decât ficţiunea… Unii spun că scriu mai bine decât vorbesc, însă cei care scriu la fel de bine cum vorbesc îmi provoacă o anumită suspiciune.” (George Bălăiţă)

La Editura Cargal Press din Bacău, a apărut volumul George Bălăiţă: biobibliografie de Marilena Donea.

Puşa Roth – Domnule George Bălăiţă, râsul este o boală a inteligenţei?

George Bălăiţă – Aşa cred, înainte de orice. Altminteri este o formă a prostiei. Prostul râde de pomană. Trebuie să luăm râsul ca pe o formă a inteligenţei, ca şi cinismul de altfel. Cinismul, când este o formă a inteligenţei, este un fel de a fi al voinţei şi nu ne interesează cel puţin în conversaţia noastră. Râsul este o cale de comunicare mai onestă, mai sigură decât altele.

P. R. Care este viziunea scriitorului George Bălăiţă asupra lumii? Lumea ca o iluzie sau ca o realitate?

G. B. – Atunci când conversez, acasă cu prietenii (nu am foarte mulţi), căci nu mai există cafenea iar pe stradă aş putea părea uşuratic, mă relaxez. Lucrurile care mă preocupă mult le ţin pentru mine şi nu le fac cunoscute decât atunci când apar scrise, în general. Lucrurile grave, adânci, serioase, aşa cum le discutau grecii doar în agora, la Academie sau la şcolile filosofice, este mai greu să le pui în discuţie astăzi, să faci conversaţie „încărcată” de faţă cu multă lume. Aş vrea să vă dau un exemplu: televiziunile cu aceste talk-show- uri… Sigur, ele sunt în ordinea lucrurilor… Dar multe sunt inutile… Vorba lui Cioran: „Se vorbeşte prea mult, domnule!…” Ba se şi scrie prea mult…

P. R. …şi se gândeşte prea puţin?

G. B. În general, da. Acuma, cum să spun? Nu poţi să gândeşti şi să fii tot timpul genial; nu poţi să fii tot timpul inteligent. E foarte obositor, să ştii. Îţi stă bine când faci gafe.

P. R. Prietenii spun că sunteţi un „causeur”. Este adevărat sau vă flatează?

G. B. Da, câteodată îmi iese. Dacă sunt bine întrebat, cred că pot răspunde… Nu sunt foarte spontan… îmi place conversaţia… trebuie să fiu stimulat.

P. R. Atunci să vorbim despre muzică.

G. B. Eu nu sunt ceea ce se cheamă un meloman. Nu sunt un om de muzică. Sunt un copil al muzicii. Am descoperit-o – ca şi literatura, de altminteri – destul de târziu. Şi dacă nu mi s-ar părea nepotrivit, aş zice din întâmplare. Mi-aduc aminte de o secvenţă de iarnă. Eram student în anul întâi şi încă nu începuse boema studenţească de care îmi amintesc cu mare plăcere – am fost câţiva ani student de profesie. Se practica pe vremea aceea. Acum nu mai există aşa ceva. Eu am făcut un an şi jumătate la ICEF. Ei, şi în prima vacanţă de iarnă ne-am întâlnit foşti colegi de liceu, fete şi băieţi. Pe vremea aceea şcoala nu era mixtă, dar aveam prietene la liceul de fete. Sigur că atunci se numea Şcoala medie dar tot liceu era. Lucrurile sunt amestecate şi mi-ar trebui o paranteză de două zile ca să le desluşesc. N-avem timp de nuanţe acuma. Eram într-un hol de cinema şi aşteptam să intrăm în sală. Cam cinci-şase băieţi şi tot atâtea fete în prima vacanţă de Crăciun. Nu ne văzusem de câteva luni. Nu aveam pe vremea aceea nimic comun nici cu literatura, nici cu muzica, dar eram un sportiv foarte conştiincios. Nu ştiu de unde îmi vine chestia asta nemţească – dacă fac ceva trebuie să duc până la capăt –, eram convins că o să devin campion la gimnastică. Eram categoria întâi. Însă ceea ce se făcea atunci în sport nu se poate compara cu ce se face astăzi. Este altceva ca performanţă, dar efortul nostru era maxim şi atunci. Şi fetele aflate în holul fostului Cinema „Fantasio”, care pe atunci se chema „Muncitorul”, povesteau încântate şi uşor snoabe despre prima lor audiţie la Ateneu, la Bucureşti. Am fost rece. Nu că nu mă interesa, dar nu eram acolo. Mult mai târziu am descoperit muzica şi aproape singur. Mi-e şi greu să explic pentru că este şi greu de crezut. N-am scris despre asta deloc. Sunt rezerve pe care cu toţii le avem, fără îndoială, într-un fel sau altul şi la care poţi să nu ajungi niciodată. Mulţumesc lui Dumnezeu că am ajuns la muzică, dar pe căi „sauvages”. N-am instrucţie muzicală, am memorie muzicală vagă. Eu am prieteni melomani care se bucură că suntem prieteni dar se miră de unele intervenţii pe care le am în conversaţiile despre muzică. Aceasta ţine de intuiţie precum şi de o anume aderenţă la cultură, la registrul estetic al lumii. Îmi place să ascult Haydn. Până după război, Haydn era socotit un tip frivol şi monden. Dar şi ce s-a întâmplat după război cu preclasicii este o poveste întreagă, cum, de fapt, este povestea redescoperirii conurilor de umbră din istoria artei. Haydn depăşeşte toate perioadele de după el şi are ceea ce s-a numit „forţa misionară a romantismului”. Îmi place tăietura lui rece care ţine sângele fierbinte în acelaşi timp, spre deosebire de Händel, care, deşi este mult mai cântat, mistica acestuia ajunge mai greu la mine. Mă încântă uşurinţa extraordinară a geniului muzical al lui Haydn, ca şi totala lui lipsă de vanitate. Poate că şi între muzicienii vremii lucrau orgoliile, dar asta nu se simte acum. Profesionalismul era dus până la anonimat. Aceasta este condiţia marelui artist: anonimatul. După ce ai cunoscut succesul precum şi celelalte trecătoare fantome, anonimatul ţine de curaj. Astăzi semnătura şi drepturile de autor…

P. R. Aş reduce timpul în momentul acesta la o singură întrebare: cum a reuşit scriitorul George Bălăiţă să cuprindă lumea în două zile? Şi nu mă refer în mod special la romanul dvs. care a fost premiat, ci la concepţia despre lume?

G. B. Cred că nu sunt în stare să fac altceva decât să descriu ce văd şi ce gândesc, evident. Dacă în descriere se practică ghilimelele şi dacă eşti pe micul ecran, faci şi din degete semnul… dacă descrierile mele (nu pun nici un fel de ghilimele) conţin şi filosofia şi viziunile dar şi complicata estetică a romanului, să zicem, atunci, cu atât mai bine… Dar eu premeditez asta. Nu îndrăznesc să judec pe nimeni şi nici să pun în ecuaţie. Ba da, pun în ecuaţie dar nu rezolv nimic.

Mă interesează întâi ceea ce văd şi ce gândesc. Cred că este un titlu bine ales pentru că el conţine partea realistă a lucrurilor. Totul se concentrează în două zile cu trimiteri înainte şi înapoi fireşti, pe deo parte, iar pe de altă parte, problematica romanului. Ştii unde am găsit titlul ăsta? L-am găsit într-o dimineaţă pe când traversam Bulevardul Magheru spre Maria Rosetti, spre fostul Lacto-bar de pe vremuri. Mi-amintesc foarte bine. Atunci mi-a venit în cap. Lucram la Bacău dar eram la Bucureşti, cum ar zice nenea Iancu Caragiale, cu o daravelă. În momentul în care auzi „lumea în două zile”, îţi pui fireasca întrebare: ei, cum „lumea în doua zile”? Unii au zis că este forma trufiei pentru că se opune creaţiei în şapte zile. Nici nu m-am gândit la asta. Mi-a sunat bine. Pe urmă am văzut că poate să cuprindă mai mult şi l-am păstrat. Este o poveste despre cele două ipostaze ale omului pe care le cred fundamentale: domesticul şi infernalul. Adică aşa cum curentul electric se compune din doi poli, negativ şi pozitiv, şi când scade tensiunea pe reţea nu mai există nimic (se stinge şi becul de la bucătărie), aşa şi omul există între aceşti doi poli. Pentru fiecare om, oricât de comun, de domestic şi de nerealizat ar fi, viaţa este dură. Omul încearcă să răzbată dar nu poate. Eu am ştiut acest lucru de pe vremea când eram tânăr. Atunci nu puteai să spui direct, trebuia să falsifici. Cartea încearcă să pună în ecuaţie această dublă ipostază a omului: infernalul şi domesticul în aceeaşi fiinţă. Pe de o parte tentaţia spre aventură, spre călătorie, spre partea neagră, spre atracţia misterului, a infernalului, iar cealaltă parte, domestică, cu liniştea, casa, obişnuinţele şi restul.

P. R. Cărţile dvs. au un fel de expresie cinematografică, să-i zicem aşa, pentru că ştiu că una dintre preocupările dvs. este filmul.

G. B. Am scris câteva scenarii dar nu am avut nici un succes. Pe vremuri, nu am găsit regizorul şi cred că am renunţat la ele. Însă există trei proiecte cinematografice la care nu am renunţat. Mi-a trecut prin minte cândva să fac o treabă de ucenic, ca pictorii de pe vremuri (dar cred că şi astăzi e la fel, în marile muzee ucenicii copiază maeştrii), am vrut să fac o copie după un maestru şi asta a venit târziu, când aşa ceva nu se mai face… Voiam să fac o trilogie ţărănească, din care două părţi sunt scrise şi urmează şi a treia. Sunt trei nuvele de Ion Creangă (la şcoală se învăţa că nu a scris nuvele), Soacra cu trei nurori, Dănilă Prepeleac şi Stan Păţitul. Ultima are o poveste plină de haz şi era cât pe ce să se realizeze. Am discutat despre film cu o casă de filme şi cu un regizor, astăzi persoană importantă, dar când au umblat la scenariul meu – inadmisibil – m-am retras. Povestea mea de fapt se numeşte Învoiala iar Stan Păţitul a fost doar un pretext. Este vorba de un contract special cu diavolul, foarte special, autohton. Nu există înscrisuri, ci o învoială. Reiese că până la urmă se stabileşte între ei un fel de înţelegere tacită. La final observăm că atâta drac în om, cât om în drac există în aceste învoieli. Stan Păţitul din poveste nu se însoară fiindcă se teme de femei. Stan al meu nu se însoară fiindcă e sătul de ele.

P. R. Domnule George Bălăiţă, să revenim la Bacău.

G. B. Bacău, într-o mahala… Da. Am început şcoala primară aici, pe urmă la sfârşitul războiului, în ’44 (eram numai cu mama, tata era concentrat) am fugit de teama ruşilor, cum făcea toată lumea, la neamurile mamei în Munţii Buzăului, la Gura Teghii. O experienţă mai complicată, mai specială, mai misterioasă de aproape trei ani acolo sus, în munţi. La Gura Teghii am făcut clasele III–IV primare. Nu mă tem de timp şi nici nu-1 pun la îndoială. Nădăjduiesc ca Dumnezeu să mă şi ajute, să nu mă pedepsească pentru trufie. După aceea ne-am întors la Bacău, am făcut liceul, iar după boema studenţească, am revenit la Bacău, unde am fost mulţi ani redactor la revista „Ateneu”. Revista a apărut în ’64, scoasă de un grup de prieteni. A avut o perioadă foarte bună prin anii ’70. Mi-aduc aminte că devenise chiar competitivă pe plan naţional. La Bacău am prieteni… Tinereţea mea… uite că am ajuns şi la clişee.

P. R. Pentru că vorbim şi despre prieteni, la cine vă gândiţi în mod special?

G. B. – E greu să spun la cine mă gândesc acum dar pot vorbi de plăcerea prieteniei. În primul rând cei de la Bacău. Deşi merg rar acolo. Şi ei vin rar aici. Mi-amintesc de Ovidiu Genaru, un scriitor foarte serios, un om deosebit, de Sergiu Adam, de Vasile Sporici, de Vlad Sorianu, Ion Gelu Destelnica, autor de teatru, de Radu Cârneci, care a plecat înaintea mea la Bucureşti, pictorul Ilie Boca, Costică Donea, un folclorist foarte serios. Nu i-am numit pe toţi, dar mi-aduc aminte cât de plăcut a fost…

P. R. A fi scriitor înseamnă a avea o meserie?

G. B. Sigur, este o meserie foarte greu de făcut şi de care trebuie să te ţii până la capăt.

P. R. Dacă nu?

G. B. Dacă nu, nu. E la fel ca şi băutura. Se spune că dacă nu te ţii de ea, mori.

P. R. În general, există un birou al scriitorului, un loc sacru. Dumneavoastră aveţi un loc anume unde scrieţi sau vă mutaţi dintr-o cameră în alta?

G. B. Am. Biblioteca e plină de cărţi. O să vă povestesc ceva apropo de cărţi. Am fost nu de mult în casa unor oameni tineri, unde nu există cărţi. Sunt oameni instruiţi, licenţiaţi, muncesc mult dar în casa lor nu există decât computerul.

P. R. Este o mirare şi o tristeţe?

G. B. Nu. Este o deschidere şi acolo totul este mecanizat. Cafea la filtru… apropo, ştii cum se face cafeaua? Cafeaua are dichisul ei. Îmi place dată la râşniţa turcească. Ei, acum mai joc teatru… că atunci când mă grăbesc, renunţ la mica aventură a preparării cafelei, o mică aventură a cerului gurii, a limbii şi, de ce nu, a gustului. La tinerii respectivi era altceva. Ei n-aveau cărţi. Pe un raft masiv erau dicţionare, enciclopedii. Nu spun că arăta rău, nici chiar SF… Şi i-am întrebat fiindcă îi iubesc: „Unde sunt cărţile?” „Dar n-avem cărţi, ce să facem cu ele? Cărţile de la tata le-am lăsat în pod.” Eu stau şi mă întreb dacă ăsta e viitorul. Casa mea e plină de cărţi, de hârţoage. Nu ştiu dacă aşa e bine, la urma urmei. Casele viitorului vor fi oare fără cărţi? Nu vorbesc de casele trecutului care aveau pereţi întregi de cărţi şi nu le citea nimeni. Asta e o mare nenorocire, e mizerie. Să le ştergi doar de praf.

P. R. Simt în vocea dvs. o oarecare nostalgie…

G. B. Nostalgie? Nu. Am nostalgii dar nu pot fi politizate în nici un fel. Am nostalgii ca orice persoană vie.

P. R. Ce proiecte aveţi? Vă provoc.

G. B. Eu acum mă joc, nu ştiu dacă până la capăt. E mai onest spus. Joc aşa, o superstiţie a profesiei şi cer îngăduinţa să tac în privinţa proiectelor. Omul şi circumstanţele lui, cum spunea, cred, Ortega y Gasset. Depinde cum te vede celălalt şi cum apari la un moment dat. Şi uite cum mă pomenesc cu citate. E o nenorocire să umbli cu citate în conversaţie. Sunt unii dintre cei care umplu ecranele tv şi care după şapte vorbe bagă un citat. Nenorocirea e că-1 ţin minte. Nu dau nume, persoane importante…

P. R. Ştiţi cum vă văd eu, domnule Bălăiţă?

G. B. Cum?

P. R. Umblând cu sufletul în buzunar.

G. B. Cu sufletul în buzunar, dacă vă place aşa…

P. R. Când simţi sufletul în buzunar, eşti mai aproape cu un pas… de lume. Apropo, pe data de 5 iunie 2008, în cadrul Târgului Bookfest, Uniunea Scriitorilor din România v-a decernat Premiul Naţional pentru Literatură pe anul 2007 pentru întreaga operă literară. Ei, bine?

G. B. – E bine ca uneori să-ţi simţi sufletul în buzunar. Sunt onorat şi emoţionat.

Puşa Roth

© Puşa Roth

Costin Neamţu: «Eu las uşi deschise pentru un milion de privitori»

Absolvent al Institutului de Arte Frumoase „Nicolae Grigorescu”, secţia pictură monumentală, unde i-a avut profesori pe Simona Vasiliu, Ştefan Szony, Costin Ioanid, Ghiţă Popescu, membru al Uniunii Artiştilor Plastici, secţia pictură, Costin Neamţu s-a născut pe data de 4 mai 1939, la Corni-Liteni, judeţul Suceava.

Călătorii de studii şi documentare: Spania, Franţa, Italia, Germania, Cehoslovacia, Ungaria, Rusia, Bulgaria, Grecia.

Expoziţii în ţară şi străinătate: 1968, 1971, 1975, 1979, 1981, 1990, 1995 –  Simeza şi Teatrul Naţional Bucureşti, etaj 3/4; 1998, 2002 – Simeza; Expoziţia Tablou de familie cu Cela şi Lisandru Neamţu la Muzeul „Ion Irimescu”, Fălticeni, 1995, Muzeul de Artă Botoşani, 1996, Cercul Militar Naţional – Galeria Artelor Bucureşti, 1997, Muzeul de Arte Vizuale din Galaţi, 1998, Palatul Culturii din Iaşi, 1999.

Expoziţii personale în România: în 1983, la Suceava, Fălticeni, Botoşani, Câmpulung Moldovenesc (cu o donaţie de 28 de lucrări pentru Spitalul de neuropsihiatrie şi pentru colecţia Doctor Sandu Avasilicăi), Iaşi (Cupola), Bacău, Bârlad, Vaslui, Râmnicu Vâlcea; 2004, Dej; 2005, Iaşi (Palatul Culturii); 2006, Apollo Gallery; 2006, Muzeul de Artă Constanţa, Muzeul de Artă Bucureşti,; Vizual Efemer, Galeria Căminul Artei, 2009.

Expoziţii de grup în străinătate: 1970, Moscova; 1979, Berlin; 1992, Seul; 1994, Beirut ; 1994 şi 1996, Chişinău; 1996, Cehia ; 2002, Europastel; 2003, Orbis Pictus Europa, Cehia; 2004, Expoziţia internaţională de pastel Nowy Sacz, Polonia; 2007, Madrid.

Expoziţii personale în străinătate: Soissons, Franţa, 1992; Lefkada, Grecia, 1993.

Cicluri de lucrări în tehnica pastelului, colajului şi uleiului: Păpuşi, Recuperări, Sugestii, Sinergii.

Premii: 1980, Voroneţiana, Suceava; 2005, Premiul „Lascăr Vorel”, Piatra Neamţ.

Este menţionat în: Who’s Who (Lausanne,1994, 1995), cu specimen de semnătură; Who’s Who Romania (2002); Ipoteşti Topos Eminescian, autori Valentin Ciucă şi Constantin Prut, Editura Geea, Iaşi, 2002; Arta românească modernă şi contemporană, autor Vasile Florea, 1992; Idee şi sensibilitate de Dan Grigorescu, 1991; Arta în Bucovina, autor Emil Satco, 1984; Enciclopedia artiştilor români contemporani, vol. I, 1996 şi vol. V, 2003.

Lucrări în colecţii şi muzee de artă: Muzeul „Vasile Pârvan” din Bârlad; Muzeul de Artă din Bucureşti, Muzeul Municipiului Bucureşti, Muzeul Bruckental, Sibiu, Muzeul de Artă din Suceava, Muzeul de Artă Comăneşti, Bacău, Muzeul de Artă din Iaşi, Muzeul de Artă din Tulcea, Muzeul de Artă din Fălticeni, Muzeul de Artă din Botoşani, Muzeul de Arte Vizuale din Galaţi, Muzeul de Artă din Constanţa.

Lucrări în colecţii particulare din România, Marea Britanie, Grecia, Germania, Coreea de Sud, Austria, Liban, Italia, Israel, SUA, Franţa.

„Moldoveanul nu se dezminte şi compoziţiile lui au finalităţi de reverie. De aceea, pictura lui Costin Neamţu are cordialitatea unui bonom şi sfinţeniaunui eremit.” (Valentin Ciucă)

Puşa RothDomnule Costin Neamţu, care credeţi că ar fi legătura dintre sentimente şi geometriile afective?

Costin Neamţu: Cred că legile imaginii sunt inteligente. Sentimentele sunt slăbiciunea lor. Reciprocitatea acestora exprimă viabilitatea. Astfel apar geometriile afective.

P. R.Vă invit, de ce nu, să realizăm un tablou din cuvinte, ţinând cont că aţi participat la cel mai mare tablou al lumii, Orbis Pictus Europa. Ce a însemnat Orbis Pictus Europa pentru dumneavoastră?

C. N. – Pentru mine a însemnat destul de mult, pentru că acolo s-au întâlnit mai mulţi artişti, cam din toată Europa, inclusiv de la Moscova. Fiecare şi-a făcut o zonă de pictură de circa un metru pătrat, o pictură lungă, lungă. A existat un reprezentant pentru fiecare ţară iar eu am fost al cincizeci şi unulea. S-a spus că a fost o viziune comună asupra Europei viitoare, a unor personalităţi europene de frunte. A fost de fapt un mesaj al Europei contemporane acum, la început de mileniu trei.

P. R. A fost şi o competiţie, pentru că aţi pictat toţi acest tablou?

C.  N. – Da, şi după părerea mea, produsul este surprinzător, o unitate în diversitate. De asemenea s-a făcut un album cu artiştii care au participat la Praga, de unde a pornit iniţiativa, s-a făcut şi un muzeu al acestor picturi, al acestui şir lung de picturi.

P. R. S-ar putea înconjura globul cu acest tablou?

C.  N. – Aproape.

P. R. Este un lucru extraordinar de frumos să te ştii alături de pictorii lumii, să fii printre ei, să ştii că sufletul culorilor ţării tale este acolo, pe această pictură a lumii.

C.  N. – Absolut. În pete decorative, mai mult simbolice, se sugerează undeva marea Europă şi colţişorul nostru, unde ne găsim, se află chiar în lucrarea mea.

P. R. Este o viziune asupra lumii, un mesaj de pace pentru acest mileniu trei sau este mesajul prieteniei şi al frumosului care trebuie să primeze?

C. N. – Ce să vă spun? Ca să fiu mai concret, pe acest spaţiu am pus o pată ca un fagure de albine, care simbolizează această unitate a Europei pe toate direcţiile.

P. R. Culoarea se poate transmite prin cuvinte?

C. N. – Da. Cuvintele au culoarea lor, iar exemplul cel mai clar este poezia, unde se aleg cuvintele care creează atmosferă. Eu cred că vă referiţi la posibilitatea de a face o legătură între imaginea colorată şi cuvintele care să o oglindească prin sonoritate.

P. R. Pentru că vorbim de poezie, Paul Valéry afirma că „arta este puterea plastică a naturii continuată în tehnica omului, fiind în acelaşi timp natură şi tehnică.” Cum comentaţi această definiţie?

C. N. – Între natură şi tehnică, între expresie şi modul de producere există nişte legături foarte interesante, mai ales în perioada contemporană, pentru că au apărut numeroase posibilităţi de vizualizare, de la aparatură până la lucrul de mână clasic. În aceste condiţii, se întâmplă nişte schimbări extraordinare.

P. R. Credeţi că lumea modernă, lumea mileniului trei, se va depărta cumva de tabloul clasic pentru o altă viziune asupra lumii, pentru un alt fel de tablou creat poate din sonorităţi, poate din imagini?

C. N. – Lucrurile acestea se petrec şi acum. Asemenea modalităţi ce folosesc instalaţii de sunete, lumină şi culoare au apărut şi în Europa chiar între cele două războaie mondiale. Prin urmare nu este chiar o noutate, iar ceea ce este modalitate clasică nu va dispărea, ci va fi o coexistenţă de stiluri, pentru că varietatea epocii contemporane este extrem de mare. Oamenii înşişi sunt foarte diferiţi şi aderă la anumite direcţii ale imaginii. Problema este alta: ceea ce se face să fie de foarte bună calitate, să nu învingă nişte elemente care sunt în afara oricărui profesionalism, în afara oricărei estetici. Aceasta este partea cea mai dificilă, dar nu numai a artistului ci şi a privitorului, adică a aceluia care selectează.


P. R. Marcel Proust spunea că „artistul este o fereastră deschisă către o capodoperă”. Artistul este conştient de valoarea operei sale, chiar dacă cei din jur nu par a observa acesta valoare?

C. N. – Artistul profesionist este conştient nu numai de ce face el, ci şi de orientarea operei sale, este atent la o viziune, la un concept care ţine de momentul de civilizaţie în care trăieşte şi atunci se foloseşte de toate mijloacele pe care i le oferă epoca, pentru că altfel nu se poate.

P. R. Pentru că aţi vorbit de epocă şi de mijloace, mi-am adus aminte, domnule Costin Neamţu, că am fost printre beneficiarii privitori ai Capelei Sixtine. De atâta amar de vreme, oamenii merg acolo ca la un altar. Se afirmă că modalităţile de a încânta ochiul s-au schimbat, totuşi, noi, oamenii mileniului trei, nu putem trece peste ceea ce ne-au lăsat înaintaşii.

C. N. – Eu nu vreau să merg pe o linie a negării clasicului. Nu, absolut nu, pentru că fiecare epocă îşi are cerinţele ei estetice, cerinţele ei imagistice ş.a.m.d. Dar gândiţi-vă că suntem într-o epocă de civilizaţie a imaginii, şi aş aminti numai televiziunea, care ne agresează tot timpul. Imaginea figurativă este aşadar contorsionată în fel şi chip pentru a avea expresie şi atunci problema imaginii prin artă, prin arta plastică – mă refer în special la pictură – este puţin alta, ea devenind un domeniu de cercetare a imaginii. O cercetare care să se combine sau să genereze afecţiune, cunoaştere, energie de ordin spiritual, chiar sănătate câteodată. Culorile sunt cele care influenţează inclusiv acest aspect.

P. R. Pictura este o manieră de a gândi în imagini?

C. N. – Absolut. Acum a devenit aşa. Dacă mă gândesc la pictura primitivă rupestră, de la Altamira, şi acolo era o gândire în imagini. În primul rând selecţia imaginilor era făcută conform intereselor oamenilor, a celor magice, însă pur şi simplu pe ideea de existenţă socială, de existenţă fizică. Exista prin urmare o motivaţie. Acum cu atât mai mult s-au complicat lucrurile, au apărut literatura, muzica, tehnica a evoluat. Toate acestea creează alte stări de spirit, pe care arta, culoarea le înglobează într-un mod propriu, care trebuie să corespundă momentului. Dacă ne întoarcem şi folosim modalităţile de spiritualizare ale altui moment, să zicem ale Renaşterii, trebuie să o facem cu mijloacele de atunci, atât de diferite de cele de astăzi.

P. R. Domnule Costin Neamţu, ca orice european, mă gândesc la Europastel. Ce noutate aduce acest cuvânt?

C. N.Europastel include deja o Europă, un nucleu de mai multe elemente, de mai multe ţări care s-au unit pentru o expoziţie mare de Europastel, plimbată peste tot.

P. R. Mi-amintesc de o expoziţie itinerantă prin Europa, la care dumneavoastră aţi participat.

C. N. – Da, de la noi au fost alese două persoane. Eu am fost primit cu două lucrări şi am fost fericit. Sunt două pasteluri care reprezintă nişte gheme ţărăneşti, un scaun… E greu să vă explic, dar aduce pe undeva parfumul zonei noastre şi mă bucur.

P. R. În Arta şi războiul, Tudor Arghezi afirma: „Arta este opera celor mai puţin activi şi energici: scriitori, pictori, muzicieni, firi contemplative.” Vă regăsiţi în această definiţie?

C.  N. – Parţial.

P. R. De ce?

C. N. – Pentru că artistul trebuie să fie un luptător, nu poate să trăiască astăzi într-o permanentă stare de euforie. Mediul, condiţiile sociale îl obligă.

P. R. Luptaţi cu culorile, luptaţi cu lumea, luptaţi cu tendinţele. Luptaţi cu dumneavoastră?

C. N. – Oricum, termenul luptă e bun, în sensul pozitiv bineînţeles. De regulă, luptăm cu penelul şi culorile în aşa fel încât să se coaguleze o stare pozitivă, a comunicării mele cu cei din jur, dar şi un echilibru. Personal, îl caut şi doresc ca şi ceilalţi, când văd lucrările mele, să se echilibreze.

P. R. Sunteţi de acord cu ceea ce spunea Vianu în lucrarea sa Estetica, şi anume că „arta este existenţa ideală dar nu ireală ”?

C. N. – Se poate vorbi foarte mult pe această temă. Arta este absolut necesară pentru că avem nevoie de idealism, de visare, dar de o visare în sens constructiv. Adică o visare tip creuzet, în care se fac nişte selecţii subtile ca stare de spirit, chiar ca viitoare acţiuni. Aici arta are un rol foarte important pentru cel care priveşte tabloul. Sper să fiu bine înţeles.

P. R. Reuşiţi în mintea dumneavoastră, în sufletul dumneavoastră, cu talentul dumneavoastră, să schimbaţi culori care nu vă convin? Vedeţi un peisaj şi vreţi să-i schimbaţi culorile?

C. N. – De regulă, un artist profesionist procedează astfel. Cézanne spunea că ia un copac de pe vârful muntelui şi-l mută mai aproape de casă, apoi mută muntele mai la dreapta şi casa o duce mai în vale, făcând astfel o recompunere, care este o primă fază în gândirea unei lucrări. Dar sunt o grămadă de probleme ale plasticii, ale luminii, ale imaginii, care converg una către cealaltă, se corelează exact cum este dialogul între mine şi dumneavoastră. Această realizare trebuie să o înţeleagă privitorul. La ea se poate ajunge chiar pe linie abstractă, mai ales când abstractul pleacă de la o realitate concretă.

P. R. Există în acest sens un dialog al culorii sau se merge pe monolog al culorii?

C.  N. – Aici e o problemă de context. Dacă folosim o culoare dragă nouă, să zicem roşu sau una care se poartă acum, negru, depinde de corelaţia cantitativă. Există un dialog continuu între culori în contexte diferite.

P. R. Certaţi culorile?

C.  N. –  Să le cert? Uneori da, dacă nu stau cuminţi la locul lor.

P. R. Trecerea de la figurativ la nonfigurativ v-a schimbat şi viziunea asupra lumii, asupra mişcării dintr-un tablou?

C. N. – În primul rând, am o arie vastă de exprimare, am o sursă de inspiraţie mult mai mare decât figurativul anterior, întrucât puterea de expresie a elementelor simbolice, sintetice este mai mare din punctul meu de vedere. Chiar şi privitorul îşi creează starea de meditaţie asupra imaginii, în care poate să se regăsească.

P. R. Care credeţi că va fi tendinţa în pictură, în acest mileniu trei? Va fi îndreptată spre nonfigurativ, spre subiecte care se lasă căutate?

C.  N. – Publicul, oricum, se va schimba şi aspectul raţional al imaginii va juca un rol foarte important, încât natura va deveni un colţişor de maximă intimitate şi de maximă raritate. Acest modernism de calculator, modernismul unei lumi virtuale, nu va mai reprezenta un refugiu al omului, care nu se va mai putea debarasa de raţionalul cotidian şi va avea nevoie să îl folosească şi în artă. De exemplu, un tablou ar trebui să aibă un anumit aplomb decorativ, să creeze o anumită armonie în interior cu celelalte obiecte.

P. R. Ce se pierde şi ce se câştigă?

C. N. – Se pierde mama natură, se pierde aspectul acela de existenţă „primitivă”, de care avem uneori nevoie.

P. R. Arta este destin sau antidestin?

C. N. – Mie mi se pare că destinul şi pasiunea se determină reciproc. Oricum, o anumită pasiune duce până la urmă la un anumit destin. În acest sens mă gândesc că există două tipuri de destin, destin întâmplător şi destin construit, care se naşte odată cu pasiunea.

P. R. Ce înseamnă întâmplător şi ce înseamnă construit în cazul dumneavoastră?

C. N. – În afară de marile nenorociri care se pot abate asupra noastră, eu consider că îmi construiesc destinul.

P. R. Artistul este un martor activ al timpului sau numai un contemplator al timpului ce trece?

C. N. – Ar trebui să fie martor şi să-l oglindească. Dacă nu o face, el nu comunică cu timpul lui şi în acelaşi timp nu îşi îndeplineşte rolul.

P. R. Astfel s-au creat şi epocile? Mă refer la epocile culturale şi în special la cele ale picturii.

C. N. – Imaginea artistului reprezintă mărturia lui asupra epocii în care trăieşte. Faptul este valabil şi când îl cheamă Picasso, Vermeer sau Piero della Francesca. El poate să prevadă epoca următoare, fiind un creator şi nu un simplu martor al timpului respectiv.

P. R. Orice artist este un avangardist?

C. N. – După părerea mea, artistul conştient de ceea ce face îşi devansează epoca.

P. R. Există o politică a culorii?

C. N. – Prin culoare dacă este pictor, prin cuvânt dacă este poet, artistul intuieşte epoca sa şi o prefaţează pe cea care vine. Acesta este creatorul care are ceva de spus.

P. R. Înseamnă că fiecare are o fereastră deschisă spre capodoperă?

C. N. – Capodopera se găseşte nu numai în simpla reprezentare tehnică, ci şi în puterea lui vizionară. O lucrare nu este o simplă făcătură, ci o sugestie a unei stări de moment, dar şi a unei stări viitoare.


P. R. În mileniul trei se va mai păstra aşa-zisul element naţional? Vom putea vorbi despre alianţe culturale într-o epocă a globalizării?

C. N. – Da şi nu, pentru că există o fluctuaţie, o mişcare dintr-o ţară în alta. În general însă, graniţele artei sunt altele decât graniţele unei ţări.

P. R. Sigur, nu există o delimitare exactă, precum cea administrativă.

C. N. – Presupun că într-un viitor, sper să anticipez şi eu, se va face o reaşezare a spiritului zonei, aşa cum a fost în perioada lui Brâncuşi, a lui Ţuculescu, a lui Petraşcu, Pallady, când a fost o epocă de spirit naţional. Numai că noi nu trebuie să o percepem aşa, ci trebuie să fim artişti naţionali, dar cu spirit internaţional. Trebuie să existe un alt mod de înţelegere, pentru că acum este o mişcare aparent tulbure, influenţele nefiind prea bine înţelese de actualele generaţii.

P. R. Viaţa poate fi o expoziţie în care tablourile nu se contrazic, deşi stau mereu în opoziţie?

C. N. –  Poate că par, dar nu sunt în opoziţie. Există un dialog continuu între tablouri, însă nu o opoziţie, adică o confruntare, o luptă. Câtă există, opoziţia tablourilor este cea din viaţă, ca să zic aşa, cu soluţii de care avem mare nevoie. Relaţia dintre compoziţia de culoare dintr-un tablou şi cea din altul poate sugera o relaţie interumană.

P. R. Dacă am face o înşiruire temporală a tablourilor dumneavoastră, am reuşi să facem expoziţia vieţii lui Costin Neamţu, l-am descoperi cu stările lui, cu necazurile, cu fricile, cu împlinirile?

C. N. –  La vârsta la care am ajuns, s-ar putea trage o concluzie. Uneori m-am gândit la acest lucru, deşi lucrările mele au un caracter mai grav atât prin culoare, cât şi prin concepţie şi compoziţie. Ele sunt precum viaţa, care are gravitatea ei. Orice plan, chiar şi cel al copilăriei, este foarte serios.

P. R. Trebuie să mai adăugăm că în Who’s Who din 1994, apărut în Elveţia, ca şi în cel românesc, sunteţi menţionat la pastel. Mai pictaţi tablouri pentru copii?

C. N. – Să începem cu dicţionarele. Am participat la mai multe concursuri şi expoziţii în străinătate şi probabil că autorii dicţionarelor au văzut în diverse cataloage lucrările mele. În creaţia mea am anumite serii, cicluri de lucrări speciale pentru copii. Asta înseamnă că îmi sunt dragi copiii, înseamnă că le contemplu activităţile, de unde am totdeauna ce învăţa.

P. R. Arta este o magnifică lecţie de sinceritate, aşa cum afirma Rodin în Testament?

C. N. – Lumea spune că sunt sincer. Cineva îmi spunea: „Păi, tu întrebi şi unde dorm vrăbiuţele noaptea!”


P. R. Prin artă în general, prin pictură în special, se poate comunica cu oameni necunoscuţi? În ce condiţii, eu, o necunoscută, pot să comunic cu dumneavoastră, cunoscutul, autorul tabloului?

C. N. – Eu las uşi deschise pentru un milion de privitori. Printr-o expoziţie am transmis o idee, un sentiment. Fiecare privitor, fiecare necunoscut reacţionează la ceea ce îl reprezintă, acolo unde crede că îşi găseşte eul.

P. R. Toţi artiştii spun: „Am terminat un tablou.” Un tablou poate fi terminat pentru artist, sau şi pentru artist şi pentru privitor?

C. N. – Personal, las ca tabloul să fie terminat de privitor. Există o regulă în arta plastică: privitorul trebuie respectat prin ceea ce îi oferi. Una din chei este tocmai aceasta, că el completează cu privirea şi cu gândul, prin urmare se simte şi el contribuabil la structurarea tabloului. Foarte mulţi sunt fericiţi că o pot face.

P. R. Aţi putea construi un tablou ascultând o voce? Aţi putea imagina astfel un chip?

C. N. – De ce nu? Să fac o paralelă: filmele foarte bine regizate au şi o muzică adecvată, adică imaginii, la un moment dat, i se găseşte un echivalent sonor, amplificându-i-se astfel puterea de recepţie şi de trăire a momentului respectiv. Acest lucru se întâmplă şi în arta plastică.

P. R. Care ar putea fi relaţia dintre artă şi bani?

C. N. – Este o întrebare grea. Eu consider că arta nu e marfă. Este un mare pericol ca tablourile să devină o marfă şi sunt foarte circumspect faţă de cele care devin marfă. Când vorbim de marfă, vorbim de bani. Eu consider arta un fenomen de cercetare spirituală, care nu se poate cumpăra cu bani.

P. R. Arta este un mod de viaţă?

C. N. – Da. Pentru suflet, pentru spirit, pentru gând, pentru echilibrul personal, pentru prospeţimea a ceea ce vedem şi a ceea ce simţim.

Puşa Roth

© Puşa Roth

Adela Mărculescu: «Dacă mie îmi luaţi scena, eu pot să mor»


Născută la 21 decembrie 1938, la Aiud, Adela Mărculescu a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, promoţia 1959, clasa profesor Alexandru Finţi. În prezent este actriţă la Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” din Bucureşti.

Roluri la Teatru Naţional „I. L. Caragiale” din Bucureşti: Alexandra del Lago – Dulcea pasăre a tinereţii de Tennessee Williams, regia Tudor Mărăscu, 2005; Elena Ivanovna Popova – Viaţă de actor (Ursul şi Cântecul lebedei) de A. P. Cehov, regia Geo Saizescu, 2003; Olga – Maşinăria Cehov de Matei Vişniec, regia Cristian Ioan, 2003; Doris – Anul viitor la aceeaşi oră de Bernard Slade, regia Victor Moldovan, 2001; Sophie – Vecina de alături de Pierre Chesnot, regia Victor Moldovan, 2000; Euridice – Eleni de Kostas Asimakopoulos, regia Ion Cojar, 1999; Stela Campbell – Dragă mincinosule de Jerome Kilty, regia Mara Paşici, 1998; Vera Louise Simmons – Harvey de Mary Chase, regia Tudor Mărăscu, 1994; Tituba – Vrăjitoarele din Salem de Arthur Miller, regia Felix Alexa, 1991; Clitemnestra – Electra – O trilogie antică după Sofocle şi Euripide, spectacol de Andrei Şerban, 1990; Alexandra – Capcana de Platon Pardău, regia Anca Ovanez Doroşenco, 1989; Leonora – Torquatto Tasso de Johann Wolfgang Goethe, regia Anca Ovanez Doroşenco, 1988; Mioara – Idolul şi Ion Anapoda de G.-M. Zamfirescu, regia Ion Cojar, 1986; Steffy Blondell – Poveste din Hollywood de Neil Simon, regia Grigore Gonţa, 1984; Doamna Ruxandra – Alexandru Lăpuşneanu de Virgil Stoenescu, regia Cristian Munteanu, 1978; Daia – Cine a fost Adam? de Leonida Teodorescu, regia Cristian Munteanu, 1977; Margareta Aldea – Gaiţele de Alexandru Kiriţescu, regia Horea Popescu, 1977; Poezie, muzică, dans, regia Miriam Răducanu, 1976; Gabrielle – Danton de Camil Petrescu, regia Horea Popescu, 1974; Dona Diana – Dona Diana de Camil Petrescu, regia Victor Moldovan, 1973; Ana – Take, Ianke şi Cadîr de Victor Ioan Popa, regia Ion Finteşteanu, 1971; Epancina Aglaia – Idiotul de Feodor Mihailovici Dostoievski, regia Alexandru Finţi, 1969; Casandra – Troienele de Jean-Paul Sartre, regia Miron Nicolescu, 1968; Madeleine – Părinţii teribili de Jean Cocteau, regia Miron Nicolescu, 1968; Corina – Jocul adevărului de Sidonia Drăguşanu, regia Mihai Berechet, 1967; Isabela – Regina de Navarra de Eugene Scribe, regia Victor Moldovan, 1967; Logodnica – Nuntă însângerată de Federico García Lorca, regia Miron Nicolescu, 1966; Sorina – Înşir’te mărgărite de Victor Eftimiu, regia Miron Nicolescu, 1964. Teatrul Radu Stanca din Sibiu: Frumoasa urâtă – Povestea dulgherului şi a frumoasei sale soţii de Radu Stanca, regia Dan Alecsandrescu, 1971. Teatrul de Stat din Ploieşti (1959–1963): Ninuccia – De Pretore Vincenzo de Eduardo De Filippo, regia Valeriu Moisescu, 1962 ş. a. Teatrul Mic din Bucureşti: Fanny Friedberg – Misterul cizmei de Hans Albert Pederzani, regia Kurt Rabe, 1963. Teatrul de Stat din Botoşani (1957–1959): Ziţa – O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale, regia Alexandru Finţi; Zerbinette – Vicleniile lui Scapin de Molière, regia David Esrig; Rosaura – Mincinosul de Carlo Goldoni, regia Radu Miron.

Teatrul Naţional Radiofonic: roluri în Câinele grădinarului de Lope de Vega, Torquato Tasso de Johann Wolfgang Goethe, Cavalerul şi doamna de Carlo Goldoni, Casandra de Nicolae Iorga, Casa Bernardei Alba de Federico García Lorca, Căsătorie cu de-a sila de Molière, Un caz clinic de Dino Buzzati, Somnul raţiunii de Boris Valejo, Dona Juana de Radu Stanca, Riţă, crăiţă de Gala Galaction, Sorana de I. Al. Brătescu-Voineşti, Al optulea păcat de Tudor Muşatescu, Iulius Cezar de William Shakespeare, Oedipe la Colona de Sofocle, O poveste de iubire de Radu Stanca, La răscruce de vânturi de Emily Brontë, Ruy Blas de Victor Hugo, Turnul de fildeş de Camil Petrescu, Lupii de aramă de Adrian Maniu, Romeo şi Julieta de William Shakespeare, Pasărea albastră de Maurice Maeterlinck, Pribeaga de Vasile Voiculescu ş.a.

Roluri în filme: Păcală se întoarce, regia Geo Saizescu, 2006; Diplomatic Siege, regia Gustavo Graef Marino, 1999; Să-ţi vorbesc despre mine, regia Mihai Constantinescu, 1987; Un oaspete la cină, regia Mihai Constantinescu, 1986; Declaraţie de dragoste, regia Nicolae Corjos, 1985; Surorile, regia Iulian Mihu, 1984; Galax, regia Ion Popescu Gopo, 1983; Cine iubeşte şi lasă, regia Gheorghe Turcu, 1982; Alo, aterizează străbunica, regia Nicolae Corjos, 1981; Iancu Jianu haiducul, regia Dinu Cocea, 1980; Hyperion, regia Mircea Veroiu, 1975; Ceaţa, regia Vladimir Popescu Doreanu, 1973; Bătălie pentru Roma, regia Robert Siodmak (Germania), 1968, Serbările galante, regia René Clair, 1965; Televiziune: Une mère comme on n’en fait plus, regia Jacques Renard, 1997; Meurtres par procuration, regia Claude-Michel Rome, 1995; Un august în flăcări, serial tv, regia Dan Piţa şi Alexandru Tatos, 1974; Suflete tari de Camil Petrescu; Bălcescu de Camil Petrescu; Tache, Ianke şi Cadîr de Victor Ioan Popa; Conjuraţia lui Fiesco de Friedrich Schiller; Fântâna turmelor de Lope de Vega; Orfeu în infern de Tennessee Williams; Părinţii teribili de Jean Cocteau; Fântâna Blanduziei de Vasile Alecsandri; Cronică de vitejie de Dan Tărchilă; Misiunea de Francisc Munteanu; Visul unei nopţi de iarnă de Tudor Muşatescu; Harvey de Mary Chase; Ce e nou pe strada salcâmilor de Paul Ioachim; Unii l-ar numi destin de Titus Popovici; Ceasul adevărului de Radu Teodoru.

Premii şi distincţii: Premiul I şi titlul de Laureat pentru rolul Adela – Un oaspete la cină; Premiu pentru rolul Ioana Boiu – Suflete tari; Premiu pentru contribuţia adusă la interpretarea poeziei româneşti; Premiu pentru valorificarea scenică a poeziei lui Lucian Blaga; Oscar Românesc, Tel Aviv, 2000; Premiul Revistei VIP, 2006; „Înscris de excelenţă” pentru contribuţia adusă la creşterea prestigiului Festivalului de umor „Ion Canavoiu”, 1995 şi 1997. Membru fondator al Uniunii Elene din România, Membru de o¬noare al Fundaţia Culturală „Lucian Blaga” – Sebeş, Diploma de Excelenţă pentru marile merite în opera de slujire a primei scene a ţării, Ordinul „Meritul cultural” în grad de Ofiţer.

Puşa RothCum s-ar putea defini, cum ar putea fi împărţită, în raport cu teatrul, o zi din viaţa marii actriţe Adela Mărculescu?

Adela Mărculescu – Simplu: Teatru. Spectacol de dimineaţa până seara, dacă se poate. Cam aşa: dimineaţa comedie, pentru revigorarea trupului şi a spiritului, după-amiază, dramă sau melodramă pentru a fi cât mai bine ancorată în realitate, iar seara tragedie ca să nu regret că s-a sfârşit ziua şi că mă culc. Şi apoi, ştiu eu, tot teatru. Fie că îl joc eu, fie că îl joacă colegii mei. În orice caz, mă bucur de orice succes şi, sigur că, normal, mă doare orice eşec. Ar mai fi ceva de spus. Tot teatru, dar citit. Pentru că, trebuie să vă spun, întotdeauna mi-au plăcut dialogurile, replicile, sau chiar proza, romanul, nuvela etc. Eu le simt în replică sau prin replică. Şi poezia, pe care o iubesc atât de mult, este tot o replică. Să spunem, replica unui suflet, replica unui sentiment. Cam atât. Nu ştiu ce-aş putea să vă mai spun, pentru că lumea mea este teatrul.

P. R. Doamnă Adela Mărculescu să vorbim despre teatrul de ieri şi teatrul de azi. Mulţi folosesc această sintagmă şi de aceea am recurs la această împărţire, să zicem, pe epoci, deşi teatrul poate fi, sau chiar este contemporan cu orice timp. Mă refer, desigur, la Marele Teatru.

A. M. – Eu aş face o altă împărţire: teatru bun şi teatru prost.

P. R.Şi pentru ieri şi pentru azi?

A. M. – Categoric. Indiferent de anii în care a fost scris. Este vorba de acel Teatru, cu T mare, care îşi exprimă epoca şi care reuşeşte să treacă dincolo de o modă. În ceea ce mă priveşte, referitor la marele teatru de astăzi, nu ştiu, încă îl mai aştept. Îl aştept cu nerăbdare. Să ştiţi că nu cred că este vorba neapărat numai de România, eu ştiu, nu numai că ştiu, am învăţat şi ştiu, că farmecul, armonia, strălucirea, măreţia, de ce nu, eleganţa, nobleţea, toate formează teatrul. Şi tot legat de această problemă, eu mai cred un lucru, cred că de fapt există un binom: Epocă – Artist. Cele două se condiţionează şi, normal, se stimulează reciproc, şi de ce nu, chiar se anulează reciproc. Există epoci care creează anumite tipuri de artişti, care condiţionează şi favorizează dezvoltarea unui anume gen de artist. Cum, de asemenea, eu cred că pot exista artişti care, prin creaţia lor, reuşesc să construiască climatul spiritual al unei epoci şi chiar o caracterizează. Concluzia este logică, nu-i aşa?

P. R.Trebuie să recunosc că aveţi perfectă dreptate.

A. M. – Continuăm. În anumite perioade istorice, epoca creează artistul de care are nevoie, şi de cele mai multe ori artistul pe care-l merită. Alteori, artişti destul de înzestraţi (sau artişti deosebit de neînzestraţi, avem destule exemple) pot inspira sau pot defini o epocă. Totul este ca echilibrul acestui binom, epocă – artist, să fie respectat. Şi atunci, să spunem, cazurile de „malformaţii” sunt mai rare. Cred că, la urma urmei, public şi artist se condiţionează reciproc, iar această teorie nu este deloc lipsită de sens. Acum mă întorc la lecţia de teatru pe care am învăţat-o încă din facultate şi la care profesorul nostru, Alexandru Finţi, ţinea foarte mult. Poate chiar înainte de a ne învăţa actoria, ne-a învăţat ce e buna cuviinţă, onestitatea, respectul pentru semenii noştri, discreţia. La urma urmei, ideea că public şi artist se condiţionează reciproc, nu este deloc lipsită de sens. Condiţia esenţială este însă – şi acum am să revin la ceea ce m-a învăţat profesorul meu – ca de o parte şi de cealaltă să existe respect şi bună cuviinţă. Ţin foarte mult la acest lucru, din păcate cu… puncte, puncte…

P. R. Din păcate, timpul nu prea mai are răbdare…

A. M. – Nu, nu, nu mai are răbdare… Ştiţi ce se întâmplă? Din păcate tot mai mulţi se referă la ceea ce pari, nu la ceea ce eşti. Lumea fiind dintotdeauna atât de ocupată cu aparenţele, ajunge să nu-i prea pese de realitate. E o problemă mai complicată, fiindcă intervin şi regretele pe undeva…

P. R.Uneori ne gândim că lumea este o aparenţă şi teatrul o realitate.

A. M. – Vreau să vă povestesc despre ce înseamnă să fii o viaţă pe scenă, despre curajul de a fi femeie pe scenă, în viaţă, în faţa publicului şi în mijlocul lui. Sunt actriţă de teatru înainte de toate şi am jucat rolurile cele mai diferite, de la „Casandra” din Troienele de Sofocle, la Julieta din Romeo şi Julieta de Shakespeare, de la Zerbinetta lui Molière până la Logodnica din Nunta însângerată de Federico García Lorca etc., tragedie antică, dramă modernă, comedie bufă sau bulevardieră. Deci mori şi te naşti de infinite ori. Cu fiecare rol, cu fiecare spectacol. Într-o diversitate absolută. Aici stă dificultatea. Aici stă frumuseţea. Şi încă ceva: joci, creezi, exişti pe datele impuse de autor, îmbogăţite de eul tău psihic, fizic, emoţional, raţional, încercând mereu şi mereu, prin prezent, să rectifici trecutul pentru viitor. Ca orice menire a artei. Artistul de teatru, mai ales, cred eu, trăieşte o perpetuă aventură, cu nelinişte, curiozitate, cu setea de a se descoperi pe sine şi pe ceilalţi, pe sine prin ceilalţi, pe sine pentru ceilalţi şi pe ceilalţi, prin sine, pentru sine. Tu: Actorul. Ceilalţi: Spectatorii. Oricum, viaţa noastră este o eternă întoarcere la copilărie, cu jocul, curăţenia, credinţa şi credibilitatea acestuia. Trebuie să ai curajul să poţi trece de la o partitură la alta, să o iei mereu de la început, trebuie să ai curajul să fii mereu debutant, să treci peste spaime şi emoţii, să iei viaţa în piept…

P. R. Doamnă Adela Mărculescu, să ne amintim o sintagmă frumoasă şi „dulce” nouă: Dulcea pasăre a tinereţii.

A. M. – O, da! Vorbiţi de un spectacol pe care îl iubesc foarte mult. Îl iubesc nu numai pentru că este o piesă atât de mare, cu un rol fantastic, atât de ofertant şi de puternic pentru o actriţă, dar îl iubesc pentru că este rolul pe care îl joc acum şi aşa se întâmplă mereu. Acel rol este extraordinar de important, şi el este important, fiindcă ştie să mişte, să atingă punctul sensibil al multor generaţii. Pe undeva este mitul acceptării vieţii, aşa cum este ea. Sigur, fără a-i aduce acuze unui om care, într-un fel, se salvează în final, adică are forţa de a trece mai departe. Artistul care vrea, trebuie să meargă mai departe, mă rog, cu ironie, cu umor, cu sarcasm, dar mai ales cu simţ dramatic, până la punctul suprem. Într-un fel, putem spune că Dulcea pasăre a tinereţii este dreptul la Fericire. Sigur că reprezintă într-un fel, forţa de a trece mai departe, lovindu-se însă de nepăsarea celorlalţi. Este teribil cum anumite piese reuşesc să-şi pună amprenta atât de puternic, indiferent de timpul care s-a scurs, fiindcă au trecut foarte mulţi ani de când a fost scrisă piesa. Ea este urmărită, înţeleasă şi iubită cu aceeaşi pasiune, cu aceeaşi patimă ca în primul moment. Ştiu eu, poate că e şi dorinţa tuturor de a rescrie ultimul act, apropo de acest ultim act. Truman Capote spunea la un moment dat că „viaţa e o piesă relativ bună, cu un act trei scris prost”. Ei, dorinţa mea este ca acest act trei să poată fi schimbat. Nu este vorba numai de mine, ci este problema unei întregi generaţii, pentru că mereu se vorbeşte de conflictul dintre generaţii. Toată lumea vorbeşte de conflict. Nu există, sau mai bine spus, n-ar trebui să existe acest conflict. Pe undeva, meseria noastră este nedreaptă, pe cât este de minunată, pentru că depindem foarte mult unii de alţii. Şi foarte strâns. Şi atunci mă înţelegeţi de ce poate fi teribil de nedreaptă.

P. R. Doamnă Adela Mărculescu, în opinia dvs., viaţa este teatru sau teatrul este viaţă?

A. M. – Nici nu mai ştiu. Dacă mă întrebaţi pe mine ca actriţă, pot să vă spun că dincolo de teatru nu pot să trăiesc, şi-atunci mă tem că n-aş putea să vă răspund, sau nu sunt cea mai indicată să dau un răspuns corect, adevărat, nu ştiu. Nu ştiu, pentru că, dacă actorului i se ia scena, moare. Dacă mie îmi luaţi scena, eu pot să mor. Şi atunci ce răspuns pot să vă dau eu la această întrebare?

P. R.Daţi-mi voie, să-mi răspund eu. Răspunsul este să trăiţi pe scenă.

A. M. – Alţii şi-au dorit să moară pe scenă. Şi chiar s-a întâmplat de foarte multe ori…

P. R. De la Molière încoace…

A. M. – Da, da. Important este să trăieşti Teatrul.

Puşa Roth

© Puşa Roth

Ruxandra Sireteanu: «Teatrul este dragostea şi chinul meu»


Actriţa Ruxandra Sireteanu s-a născut la Craiova, pe data de 20 decembrie 1943 şi a debutat la vârsta de 9 ani pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, cu rolul Maia din Platon Krecet, în regia lui Alexandru Finţi.

După absolvirea Liceului „Sf. Sava” din Bucureşti, în 1961, a intrat la I. A. T. C. „I. L. Caragiale”, la clasa profesorului Ion Finteşteanu, lector Sanda Manu. În 1965, la examenul de absolvire, a jucat rolurile Tofana din Patima Roşie de Mihail Sorbul şi Fata, Iubita, Nevasta din Omul care s-a transformat în câine de O. Dragun, regia Andrei Şerban.

Între anii 1965–1969 a fost angajată la Teatrul Naţional din Craiova. Pe scena Naţionalului craiovean a interpretat: Catarina din Femeia îndărătnică de W. Shakespeare, regia Miron Niculescu; Dorina din Tartuffe de Molière, regia Miron Niculescu; Şura din Egor Bulîciov de Maxim Gorki, regia Petre Sava Băleanu; Elena din Suflete tari de Camil Petrescu, regia Geta Tomescu.

Între 1971–1972 Ruxandra Sireteanu a fost angajată la Teatrul de Stat din Oradea, unde a jucat rolurile Nina Zarecinaia din Pescăruşul de Cehov (regia Alexandru Colpacci) şi Maria din Omul care… de Horia Lovinescu.

Din anul 1972, este angajată a Teatrului Nottara din Bucureşti. Timp de 36 de ani petrecuţi pe scena acestui teatru, actriţa Ruxandra Sireteanu a întruchipat o serie lungă de personaje, printre care: Jennifer din Adio Charlie de G. Alexod, regia George Rafael (1972); Ghizi din Familia Tott de Orkeny, regia Val Paraschiv (1977); Nina din N-am încredere în bărbaţi de Sofronov, regia Dan Micu (1975); Senia din Calandria de D. Babiena (1982); Agripina din 5 romane de amor de Teodor Mazilu, regia George Rafael (1978); Veta din O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale, regia Dan Micu (1986); Doamna Vintilă din Jocul de-a vacanţa de Mihail Sebastian, regia Alexandru Dabija (1984); Charlotta din Livada de vişini de A. P. Cehov, regia Dominic Dembinschi (1987); Si Pin din Taifun de Ca O Yu, regia Alexandru Dabija (1988); Margareta din Simeyaşul de Gherman, regia Horaţiu Mălăele (1990); Elena Sergheevna din Şantaj de Ludmila Ruzumovskaia, regia D. Dembinschi (1992); Frosina din Avarul de Molière, regia Mircea Cornişteanu (1994); Doamna Pearce şi Doamna Higgins din Misterele Londrei, muzical după Pygmalion de G. B. Shaw, regia D. Dembinschi (1995); Fiokla din Căsătoria de Gogol, regia Gavriil Pinte (1998); Nanny din Nanny de Fenwik, regia Tom Ferriter (1999); Judy din Moştenirea lui Cadâr, muzical de Eugen Rotaru, regia Tania Filip (1999; Teatrul Nottara a făcut un turneu cu acest spectacol în SUA şi Canada, în 2001); Dragna, Boiana şi Olivera în Larry Thomson de Kovacevici (2001); Mama din Minciuna din mine de Sam Sheppard, regia Ada Lupu (2002); Tiţa din Prăpăstiile Bucureştilor de Matei Millo, regia Ada Lupu (2003); Chiriachiţa din Titanic Vals de Tudor Muşatescu, regia Dinu Cernescu (2003); Crapart din Jocul dragostei şi al morţii de Romain Rolland, regia Lucian Giurchescu (2003); Raisa Pavlova şi Ulita din Pădurea de A. N. Ostrovski, regia Tudor Mărăscu (2005); Eileen din Billy Şchiopul de Martin McDonagh, regia Vlad Masacci (2005); Nina Ivanovna din piesa Un pensionar fatal de Al. Galin, regia Tudor Ţepeneag (2008).

Roluri la Teatrul „George Ciprian” din Buzău: Luiza din Fierarii de M. Nicolici, regia Răzvan Săvescu (2000); Lady Bracknell din Ce înseamnă să fii onest de Oscar Wilde, regia Răzvan Dincă.

Roluri în filme: Cursa, regia Mircea Daneliuc; Septembrie, regia Timotei Ursu; Speranţa, regia Şerban Creangă; Imposibila iubire, regia Constantin Vaeni; Între oglinzi paralele, regia Mircea Veroiu; Baladă pentru fiul meu, regia Constantin Dicu; Divorţ din dragoste, regia Andrei Blaier; Crucea de piatră, regia Andrei Blaier; Marea lehamite, regia Mircea Daneliuc; Terente, regia Andrei Blaier; Aici nu mai locuieşte nimeni, regia Malvina Urşianu; Niki Ardelean, colonel în rezervă, regia Lucian Pintilie; Păcală se întoarce, regia Geo Saizescu.

Actriţa Ruxandra Sireteanu a jucat în peste 30 de spectacole de televiziune şi în peste 300 de piese la Teatrul Naţional Radiofonic. A înregistrat câteva sute de poveşti pentru emisiunea „Noapte bună, copii!”.

Între 1996–1997, a interpretat unul dintre rolurile principale din „Piaţa rotundă”, SOAP OPERA produs de Radio România Actualităţi în colaborare cu BBC, finanţat de Phare.

Din 1996 face dublaje la filmele de desene animate, Studiourile „AGER FILM”. Între 1998–1999, dublaj la serialul de televiziune Suflet de femeie.

În perioada 1992–1995 a fost profesoară la Facultatea de Teatru a Universităţii „Hyperion” din Bucureşti.

A susţinut multe recitaluri de poezie atât în România cât şi în Suedia (Malmö şi Göteborg) şi Grecia (Atena şi Salonic). În anul 1968 a primit o bursă de două luni la Paris, la „Maison des jeunes”, condusă de Jean-Louis Barrault şi Tania Balachova.

În prezent este profesoară de teatru la Şcoala de teatru pentru copii „Karisma”.

Puşa Roth: M-am gândit că am putea sta de vorbă, la un taifas aproape sentimental, despre ceea ce înseamnă teatrul pentru actriţa Ruxandra Sireteanu.

Ruxandra Sireteanu: Pentru mine, teatrul este dragostea şi chinul meu. Nici nu ştiu cum au trecut atâţia ani de când am urcat pe scenă. Cred că am fost pentru prima oară la teatru când aveam trei ani, ca să-l văd pe tatăl meu, marele om şi marele actor Nicolae Sireteanu, care juca în „Hoţii” de Schiller, la Teatrul Naţional din Craiova. Atunci… m-am hotărât să devin actriţă, şi m-am ţinut de cuvânt. N-am avut niciodată alternativă fiindcă actorie mi-am dorit să fac întotdeauna.

P. R. : Teatrul este pentru foarte mulţi, adică pentru noi, spectatorii, o lume deschisă. Pentru actori este la fel? Sau este o lume tainică?

R. S.: E tainică, pentru că este foarte greu să-ţi mărturiseşti cuceririle, bucuriile, tristeţile. Eu îi invidiez pe cei care pot vorbi atât de lesne şi atât de fluent despre cum îşi creează rolurile, despre colaborarea lor deplină cu regizorii, cu colegii. Pentru mine este un chin atât de minunat, iar aceasta înseamnă multe nopţi nedormite. Pentru mine este cea mai cuceritoare profesie, pentru că dai mâna cu atâtea necunoscute, şi mă refer la personajele pe care le joc, le-am jucat şi cu care am relaţii excelente şi atunci sigur că este o lume fabuloasă.

P. R.: Credem noi, în simplitatea noastră, că teatrul este o sintagmă ce acoperă foarte mult din lumea aceasta de dincolo de cortină. Teatrul poate fi un ingredient care poate fi aşezat pe masa vieţii, aşa ca o ofrandă?

R. S.: Ah, ce-mi faceţi! Păi, ce să spun? Atunci când omul îşi lasă la garderobă fărâmele lui sau hălcile lui, sau, nici nu ştiu cum să spun, fiindcă fiecare vine la teatru, mă refer la spectatorul care vine la teatru şi îşi lasă înfrigurările sau neliniştile, sau micile bucurii pe care şi le-a consumat până în clipa în care se aşează pe fotoliu şi aşteaptă primul gong. El, spectatorul, dacă vine la teatru, vine să se aline. Dacă plânge, plânge cu tine, dacă râde, râde cu tine. Ar fi minunat să îşi lase şi prejudecăţile acasă.

P. R.: Cum procedează Ruxandra Sireteanu atunci când este spectator?

R. S.: Eu încerc să fiu un spectator înţelegător, să las acasă aşa-zisele principii, pentru că luând parte la un eveniment – chiar dacă mergi la un spectacol pe care îl cunoşti, pe care l-ai mai văzut-o într-o altă montare – primeşti un dar, dar îl şi trăieşti ca spectator. Şi atunci, odată ce l-ai primit, trebuie să te bucuri de el şi să-l foloseşti cumva. Sigur că pleci cu el acasă, fiindcă aproape te obligă să-l iei cu tine, şi în felul acesta devine un ingredient care îţi îmbunătăţeşte hrana spirituală.

P. R.: Se spune că actorul ar fi doctorul de suflete…

R. S.: Aşa o fi! Nu ştiu sigur… dar cred că există şi un sâmbure de adevăr.

P. R.: V-aţi simţit vreodată, de-a lungul carierei, că aţi fost un fel de doctor pentru cei aflaţi în sala de spectacol?

R. S.: Da. Trebuie să mărturisesc ca m-am simţit de multe ori în această ipostază. Nu pot să spun nici după atâţia ani că mă simt împlinită , fiindcă eu cred că mai am ce spune… altfel ar trebui să trag cortina. Cât timp o să am voce, ochi, picioare şi o să pot să joc, şi o să mai fie nevoie de mine, o să continuu să pipăi viaţa, să caut soluţii, să dau viaţă unui personaj, să-l adulmec, să-l cunosc, până ajung la clipa de graţie şi spun: „Gata, l-am prins! E al meu!” Cred că este starea pe care o are fiecare actor care se dăruieşte profesiei. Spectatorul te răsplăteşte atunci când vii la aplauze şi nu numai atunci. Chiar şi în timpul spectacolului simţi că spectatorii te apreciază, că simt efortul tău de a face un personaj plauzibil. Nu pot să spun cum anume se simte acest lucru, dar este un fluid care ajunge pe scenă până la tine, se simte că tu eşti acolo pentru ei. De multe ori se vede bucuria, se observă lacrimile. Este plăcut când oamenii te opresc pe stradă şi te felicită pentru un rol sau altul.

P. R.: Acesta ar fi bonusul… biletul de favoare…

R. S.: Puţin spus, bonusul.

P. R.: Mă gândeam că atunci când aveaţi doar trei ani şi l-aţi văzut pe tata pe scenă, aţi hotărât să-i continuaţi drumul. După nişte ani aţi ajuns pe aceeaşi scenă. Ce aţi simţit atunci când aţi ieşit în faţa publicului cu primul dvs. rol?

R. S.: Spuneam că atunci când m-am născut, tatăl meu era actor la Teatrul Naţional din Craiova. După ce am terminat Institutul de teatru, fiindcă aşa se numea atunci, am fost repartizată la Teatrul Naţional din Craiova. Aceasta a fost într-un anume fel şi dorinţa mea. Primul meu rol a fost Catarina din Femeia îndărătnică de Shakespeare. Eram inconştientă, dar m-am bucurat, fiindcă mi s-a părut că mi se cuvine. Să joci un asemenea rol la numai 21 de ani e aproape o nebunie. Am jucat cu câţiva actori care au jucat şi cu tatăl meu, pe scena unde a jucat tatăl meu…

P. R.: „Îngrozitor de bine” ar spune unii…

R. S.: Culmea este că a fost bine şi pentru mine. A fost bine vreo trei ani, până când am vrut să vin acasă. Acasă era şi acolo, într-un fel, pentru că am revăzut casa în care am locuit câţiva ani. Când mă întreba cineva ce vreau să fiu când am să cresc, răspundeam invariabil că vreau să fiu actriţă. Mi-aduc aminte că la acea vreme eram peltică.

P. R.: De câte ori a învins-o actriţa Ruxandra Sireteanu pe femeia Ruxandra Sireteanu?

R. S.: De multe ori. Dar este foarte greu să povestesc despre acest lucru. Este greu pentru că au însemnat momente importante din viaţa mea şi renunţări la care nici nu mai vreau să mă mai gândesc. Înseamnă că a meritat, aşa cred.

P. R.: Mă gândeam înainte de această conversaţie să fac o sumă a rolurilor dar m-am lăsat păgubaşă fiindcă lista e foarte lungă.

R. S.: Atunci aleg eu câteva. Aşa cum am spus, am debutat în Femeia îndărătnică, jucând Catarina, au urmat apoi Dorina din Tartuffe de Molière, Şura din Egor Bulîciov. Apoi am plecat de nebună la Oradea, iar după doi ani şi ceva m-am angajat la Teatrul Nottara. La Oradea, la invitaţia lui Alexandru Colpacci am jucat rolul Ninei din Pescăruşul lui Cehov şi am zburat când pe aripa avionului, când pe roata trenului. A fost un spectacol pe care nu l-am uitat şi un rol pe care mi-l amintesc cu umilinţa bucuriei sau bucuria umilinţei. La Nottara, am jucat atât de mult, că nu am o ordine a preferinţelor. Poate Veta din O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale, Lady B din Ce înseamnă să fii onest de Oscar Wilde, Rosine din Avarul de Molière, Fiokla din Căsătoria de Gogol, Raisa din Pădurea de Ostrovski, Chiriachiţa din Titanic vals de Muşatescu, Eileen din Billy Şchiopul de Martin McDonagh, Doamna Higgins din Pygmalion, Miss Pearce din aceeaşi piesă.

P. R.: Roluri de compoziţie, roluri frumoase, roluri foarte grele pe măsura unei mari actriţe.

R. S.: Ei, mă flataţi…

P. R.: Aşa spune critica, aşa susţine publicul, şi cine suntem noi să-i contrazicem!? Glumeam serios.

R. S.: E o stare pe care nu o poţi descrie atunci când realizezi că ai publicul tău. E bine… e minunat.

P. R.: Unde se situează teatrul radiofonic în existenţa actriţei?

R. S.: Teatrul radiofonic este în inima mea, într-o cămăruţă specială. Mi-e dor mereu de acest teatru pentru ca aici am făcut multe roluri. Tot aici am fost adusă de mână de tatăl meu. Aş vrea să reamintesc doar de Moartea lui Ivan Ilici după Tolstoi, în regia regretatului Cristian Munteanu, unde am jucat rolul Praskoviei Fiodorovna, apoi dramatizarea după proza Ninei Cassian, Discurs într-un ciorap, recital pentru un singur personaj în care textul mi-a cerut mai multe voci. Un loc aparte îl ocupă teatrul pentru copii fiindcă şi aici, sau mai bine zis, mai ales aici, ai nevoie de multe voci. Este un exerciţiu formidabil pentru un actor. Este o retrăire a propriei copilării.

Puşa Roth

© Puşa Roth

Cela Neamţu: Ferestre pentru Ierichon

Cela Neamţu s-a născut pe data de 16 iulie 1941 în localitatea Piciorul Lupului, judeţul Iaşi. Între 1960–1966 a urmat cursurile Institutului „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, Secţia Arta textilă iar din 1970 este membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România.

În anul 1990 devine membru corespondent al E.T.N. (European Textile Network). Tot în1990 este aleasă membră a I. T. N. E. T. (International Textile Network).

Expoziţii personale: 1969, 1973, 1976, 1982, 1988, 1993, 2000, Bucureşti; 1974, 1993, Iaşi; 1988, Botoşani; 1993, Constanţa, Buzău, Bârlad, Vaslui; 1994, Brăila; 1983,1988, Düsseldorf, Velbert, Hilden, Bad Oyenhausen (Germania); 1988, Roma (Italia); 1991, Ashkelon (Israel); 1992, Soissons (Franţa); 1995, Sofia (Bulgaria); 1997, New York, Washington D.C. (SUA); 2004, Tel Aviv (Israel); 2005, Bârlad; 2006, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi; 2007, Muzeul de Artă Craiova; 2008, Galeria „Dana” Iaşi, Galeria „Tonitza” Bârlad, Galeria „Orizont” Bucureşti.


Participări la Expoziţii de Artă Românească în străinătate: 1967, Utrecht (Olanda), Varşovia (Polonia); 1970, Viena (Austria), Moscova (URSS); 1971, Roma (Italia); 1972, Budapesta (Ungaria); 1973, Belgrad (Iugoslavia), Praga, Karlovy-Vary (Cehoslovacia), Bochum München (Germania), Paris (Franţa); 1974, Londra (Anglia), Moscova, Vilnius (URSS), Perth (Australia); 1976, Atena (Grecia), Paris (Franţa), Dortmund (Germania), Praga, Bratislava (Cehoslovacia); 1978, Sofia, Plovdiv (Bulgaria), Zagreb, Novisad (Iugoslavia); 1979, Budapesta (Ungaria), Sofia (Bulgaria); 1980, Berlin, Wismar, Neu Ruppin (Germania); 1981, Sofia (Bulgaria), Moscova (URSS), Geneva (Elveţia), Montréal (Canada); 1983: Detroit, New York (Statele Unite ale Americii); 1984, Berlin (Germania), Sofia (Bulgaria); 1987, Ankara (Turcia); 1989, Moscova; 1990, Malin (Belgia);1993, Seul (Coreea); 1995, Sofia; 1999, Veneţia (Italia); 2004, Praga (Cehia), Istanbul (Turcia).

Participări la concursuri internaţionale: 1974, al 23-lea Festival de Artă Decorativă, Bronsgrove (Anglia); 1978, 1982, 1986, Cvadrienala Artelor Decorative din Erfurt (Germania); 1983, a 7-a Bienală Internaţională de Miniaturi Textile din Hanovra (Germania); 1984, Bienală Internaţională de Miniaturi Textile, Tilburg (Olanda); 1985, a 5-a Trienală Internaţională de tapiserie din Lodz (Polonia); 1987, a 13-a Bienală Internaţională de Tapiserie din Lausanne (Elveţia); 1988, a 8-a Trienală Internaţională de Tapiserie din Lodz (Polonia); 1993, a 2-a Trienală Internaţională de Tapiserie din Tournai (Belgia); 1993, a 4-a Trienală Internaţională de Miniaturi Textile din Angers (Franţa); 1994, 1997, 2000, 2003, Trienala Internaţională de Tapiserie din Bucureşti; 1999, 2000, Expoziţie Internaţională Virtuală I .T. N. E. T., Alaska (Statele Unite ale Americii); 2000: a 2-a Bienala Internaţională de Flamuri, Szombathelyi (Ungaria); 2006, Salonul Artiştilor Plastici Francezi, ediţia nr. 217, Grand Palais, Paris.


Premii: 1974, Premiul Uniunii Artiştilor Plastici din România pentru prototip; 1978, Premiul II pentru Tapiserie oferit de Ministerul Culturii; 1984, Premiul Uniunii Artiştilor Plastici din România pentru Tapiserie; 1986, Diplomă de Onoare la Cvadrienala Artelor Decorative din Erfurt, Germania; 1987, Placheta la a 8-a Bienală Internaţională de Arte din Valparaiso, Chile; 2000, Medalia Mihai Eminescu; 2001, Ordinul Naţional Serviciul Credincios în Grad de Comandor; 2003, nominalizată pentru Premiul Academiei Române; 2005, Premiul de Excelenţă din partea Patronatului Naţional Român; 2006, Medalia de Aur a Salonului Artiştilor Plastici Francezi, ediţia nr. 217, Grand Palais, Paris.


Galeria „Orizont” din Bucureşti a găzduit în octombrie–noiembrie 2008 expoziţia de tapiserie Ierichon acestei maestre a artei decorative româneşti, Cela Neamţu. Alături de alte lucrări ale artistei, pe simezele galeriei au fost expuse patru tapiserii destinate Aşezământului Românesc de la Ierichon, Israel, construit în perioada 2000–2008 sub înaltele auspicii ale Patriarhiei Române, după planurile prof. dr. arhitect Sorin Vasilescu.

Expoziţia a fost vernisată pe 16 octombrie 2008 de istoricul şi criticul de artă Dorana Coşoveanu. Referindu-se la proiectul artistic Ierichon, Dorana Coşoveanu remarca: „Cele patru minunate tapiserii care se cheamă Ferestre pentru Ierichon vor pleca din ţară de tot, dar nu într-un loc străin, ci într-un loc binecuvântat, pentru că este vorba de Ierichon. Oraşul Ierichon este considerat cel mai vechi oraş al lumii. Oraşul palmierilor, cum i se mai spune, este situat la numai 30 de km de Ierusalim. Acolo, Patriarhia Română a construit şi a deschis un centru monastic ortodox extrem de important. Este vorba despre o biserică impozantă, în jurul căreia se află chiliile monahilor, stăreţia, arhondaricul, sălile funcţionale (biblioteca, sălile de primire pentru protocol şi pentru pelerini), cu spaţii foarte mari şi foarte bine construite din punct de vedere arhitectonic.

În 2004, după ce avusese o expoziţie personală la Tel Aviv, Cela Neamţu a fost invitată de către Prea Cuviosul Părinte Arhimandrit Ieronim Creţu, care este Delegatul Patriarhiei Române la Locurile Sfinte şi Superiorul Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim, Ierichon şi Iordan şi de către prof. dr. arhitect Sorin Vasilescu să vadă acest spaţiu în ideea ca artiştii plastici să împodobească interioarele sălilor de conferinţe, ale sălilor de primire şi holurile respective. Sigur că provocarea a fost foarte mare pentru Cela Neamţu, dar avem de-a face cu un om care nu se lasă intimidat de muncă, nu se lasă copleşit de importanţa unui astfel de proiect. Cela Neamţu a propus să lucreze şapte tapiserii care sunt de fapt un fel de dar, pentru că dincolo de susţinerea materială a Patriarhiei pentru lână, culori şi eventuala mână de lucru, deci ajutorul de care are nevoie un artist la ţesut, în rest proiectul, imaginaţia, lucrarea în sine, de fapt creaţia, sunt neplătite fiind un dar pe care ea îl face, de şapte ori, acestui centru ortodox.”


Puşa Roth: Doamnă Cela Neamţu, acum când stăm de vorbă, privim împreună tapiseriile ce vor sta mărturie spirituală la Ierichon. Pentru mine ele înseamnă speranţă şi iubire…

Cela Neamţu: Pentru mine, o îmbăiere de dumnezeire. Eu sunt roaba lui Dumnezeu, „angajată” de el să lucrez cu smerenie în slujba lui. Am realizat patru lucrări din cele şapte pe care mi le-am propus, lucrări care vor pleca la Ierichon pentru a împodobi sălile de conferinţe din acest Sfânt Locaş. Propunerea a fost pe cât de onorantă pe atât de nobilă, dar a implicat şi implică încă o uriaşă responsabilitate.

P. R.: Aceasta a însemnat un mare efort de creaţie.

C. N.: A trebuit să concep, să construiesc planurile cartoanelor, să realizez artistic şi tehnic patru din cele şapte tapiserii diferite dar care împreună să alcătuiască un ansamblu atât ideatic cât şi plastic, sper eu, excepţional. Aşa cum se vede astăzi, cele patru sunt deja gata să ia drumul Ierichonului. Acestea vor sta pe un perete cu un interval distanţă între ele, un spaţiu stil nişă, iar lumina va veni de sus. Când am fost la Ierichon, am văzut cu ochii minţii cum vor sta tapiseriile mele acolo.

P. R.: În tapiseriile dvs., pe care le-aţi denumit Ferestre pentru Ierichon, aţi introdus şi chipuri, evident mitice, simboluri ale iconografiei bizantine.

C. N.: Nu sunt portrete ci sugestii, siluete de apostoli, de sfinţi militari etc.


P. R.: Am înţeles, doamnă Cela Neamţu, că fiecare tapiserie, fiecare piesă din acest ansamblu, are o povestioară.

C. N.: Într-una dintre tapiserii este Ştefan cel Mare înconjurat de sfinţi militari, soldaţii Domnului care au devenit sacri. Aceste sugestii, aceste siluete sunt aşezate în nişte firide. Ştefan se consultă cu Daniil Sihastrul pentru a construi un nou lăcaş, aşa cum a făcut după fiecare bătălie. O alta reprezintă Biserica cerească, iar ferestrele sunt înconjurate de simbolurile creştine. Pe laterale sunt heruvimi, în partea de jos am aşezat pecetele lui Hristos iar sus, tronurile sau gloriile. Dumnezeu pe tron în cinci ipostaze. În altă lucrare este vorba despre biserica pământeană imaginată printr-un interior de biserică cu sfinţi scoşi din ierminie (canonul bizantin). În sfârşit, o altă tapiserie reprezintă o siluetă, o sugestie de biserică bizantină cu torsade ce amintesc de arta brâncovenească.

P. R.: Tapiseriile dvs. „vorbesc” şi nu este numai părerea mea ci a tuturor acelora care vin la Galeria „Orizont” să vadă expoziţia. Cum interpretaţi această sugestie?

C. N.: Sunt fericită că tapiseriile mele „vorbesc” pentru că acesta este scopul final al unei opere, să transmită ceva. Ca artist, o asemenea apreciere te mângâie, îţi dă o linişte extraordinară.


„Organizate adeseori în cicluri tematice (Altare, Ferestre, Păsări, Arheologie), compoziţiile ei monumentale sunt deschideri ale prezentului spre trecut, rememorări afective ale unor timpuri revolute, Cela Neamţu rămânând o cerebrală romantică, ce ştie să combine simţul ascuţit al observaţiei prezente cu inteligenţa privirii în urmă, selectând pentru compoziţiile ei expresia plastică ideală.” (Dorana Coşoveanu)

Puşa Roth

© Puşa Roth

Daniel Drăgan: «Nu-mi îndeplini, Doamne, toate dorinţele, că mă nenoroceşti!»


Poet, prozator şi publicist, Daniel Drăgan (n. 20 decembrie 1935, Glodeni, judeţul Dâmboviţa) începe şcoala primară în satul natal, apoi Colegiul Naţional Militar „Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu. Între 1949 şi 1952, este elev al Liceului „Ienăchiţă Văcărescu” şi colaborează cu poezii, recenzii, reportaje la gazeta „Chemarea” din Târgovişte, unde şi debutează în 1950. Orfan de tată, este nevoit să lucreze ca muncitor necalificat la Sovromtractor din Braşov, perioadă când participă la activităţile cenaclului literar de la clubul uzinei. Timp de trei ani (1953–1955) este elev la Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu” din Bucureşti. Reîntors în Braşov, este încadrat redactor la ziarul „Drum nou” (1955–1958) şi, din nou, muncitor necalificat la Uzina de Tractoare. Revine ca redactor la ziarul „Drum nou” (1960–1966, 1968–1980), lucrând din 1966 la revista „Astra”, ca secretar general de redacţie. Se înscrie la Facultatea de Ziaristică din Bucureşti (1978–1983). În 1980 ste numit redactor-şef al revistei „Astra”, de unde se retrage în 1990. A iniţiat şi condus seria nouă a revistei „Braşovul literar şi artistic” (1979– 1981,1986), iar mai târziu, în regim privat, revista „Coresi” (1990–1993) şi Editura Arania (1991). Este ales preşedinte (1994) al Societăţii Patronilor de Edituri din România, între 1996 şi 1999 îndeplinind funcţia de preşedinte de onoare al aceleiaşi societăţi.

După începuturile publicistice de la Târgovişte, debutează cu versuri în revista „Tânărul scriitor” (1953). Colaborează la „Luceafărul de ziuă” (Braşov), „Viaţa românească”, „Contemporanul”, apoi, după 1960, la „Argeş”, „Cronica”, „Ramuri”, „Tribuna”, „Convorbiri literare”, „România literară”, „Luceafărul”, „Orizont”, „Tomis”, „Ateneu” ş.a. Ca editor, după 1990, se preocupă de publicarea postumelor lui Darie Magheru, precum şi a altor opere importante ca, de exemplu, romanul lui Hans Bergel, Dans în lanţuri. În 1978, îi apare prima carte, romanul Doi ori doi.

În intervalul de aproape trei decenii de la debutul publicistic, până la apariţia romanului Doi ori doi, Daniel Drăgan a publicat versuri, a practicat gazetăria şi a scris două librete de operă: Trandafirii Doftanei (1961, muzica de Norbert Petri) şi Idolul sfărâmat (1968).

Doi ori doi este urmat de romanele Oceanul (1980), Podul (1982), Ursa mică (1985), Tare ca piatra (1987), Ursa mare (1988), Presimţirile (1989). Volumul de povestiri şi nuvele Mărgele roşii, apărut în anul 1984, primeşte Premiul pentru proză al Asociaţiei Scriitorilor din Braşov. După 1990, şi-a editat în volume povestirile pentru copii Cherry din Dover (1992), Zgubilici şi Scândurica (1992), a publicat culegerea de versuri, Hohote mari auzind (1995), Clipa de Apoi. Discurs mistic (2000), romane şi piesa de teatru Revelion cu Paloma Blanca (2003). Apărut în 1996, Dincolo de Arania este versiunea definitivă a romanului Ursa mare, urmat de Stăpânii lumii (1999), Părintele Thom (2002), Caravana (2003), Ciuma boilor (2004), Diavolul, aproapele nostru (2006), Umbra Marelui Protector (2008).

Umbra Marelui Protector este cel mai recent roman al scriitorului Daniel Drăgan, volum care a fost lansat joi 25 septembrie 2008 la Librăria „Sadoveanu” din Bucureşti. Această carte reprezintă, printre altele, punctul de plecare al interviului cu Daniel Drăgan, un prozator dar şi un poet ajuns la apogeul maturităţii artistice.

Puşa Roth: Domnule Daniel Drăgan, am să încep discuţia noastră cu cea mai obişnuită dintre întrebări: cui se adresează acest roman? Care este publicul lui ţintă?

Daniel Drăgan: Asemenea tuturor romanelor care se scriu în literatura română şi în literatura universală, se adresează cititorului universal. Nu există un public ţintă cu deosebire. La urma urmei un scriitor nu-şi alege ţinta în afară ci înăuntru, adică scrie pentru el pur şi simplu, pentru a se exprima.

P. R.: În această eră a internetului oamenii, în majoritate, au devenit mari singuratici, iar cartea a devenit, în opinia acestora, o istorie a unei lumi ce a apus deja. Nu vă temeţi de soarta cărţii în general şi a romanului în special?

D. D.: Nu mi-e teamă că nu se vor apleca asupra cărţii, în acest caz asupra romanului, ci mi-e teamă că eu nu sunt în stare să văd până unde ar trebui să văd. La o întâlnire cu cititorii cineva m-a întrebat cum îmi imaginez eu cititorii mei din anul 2050 şi m-a cuprins spaima. M-a cuprins spaima pentru că uitându-mă înapoi cu 50 de ani, mă ia ameţeala. Lucram într-o tipografie cu litere de lemn, alcătuiam literă cu literă o pagină de carte sau de ziar. Acum internetul, această invenţie pe care aţi invocat-o, înconjură globul, fiind el însuşi o planetă a informaţiei şi a circulaţiei. Şi cartea continuă să existe. Savanţii spun că peste 10–15 ani computerele noastre vor atinge perfecţiunea şi vor înceta să mai existe. Spun că se vor ivi alte posibilităţi de comunicare mult mai perfecţionate, poate chiar fără cuvinte, fără litere şi că nu va mai fi nevoie să învăţăm alfabetul în şcoală şi nicăieri, fiindcă simţurile noastre vor comunica direct cu ale celorlalţi şi ne vom înţelege prin semnele minţii.

P. R.: Nu am deveni oare o lume de muţi?

D. D.: Mă tem că am deveni un popor de surzi, pentru că muzica va năvăli în timpanele noastre – de fapt năvăleşte de azi, pentru că oriunde te duci, ai parte, în general, de muzici agresive. Dar mă întorc la carte, mă întorc la cititor. Nu ştiu ce va fi peste 50 de ani. S-ar putea ca să nu mai existe cărţi. Eu mă simt solidar cu acei bătrâni din romanul Fahrenheit 451 al lui Ray Bradbury, care la marginea oraşului umblau pe lângă gunoaie, memorând fiecare câte un capitol din Biblie pentru a menţine cartea în existenţa ei fie şi numai în memoria oamenilor.

Daniel Drăgan la lansarea romanului Umbra Marelui Protector, 25 septembrie 2008, Librăria „Sadoveanu” din Bucureşti

P. R.: În prezentarea pe care a făcut-o acestui volum, Mihail Diaconescu afirmă că „este o carte grea de sensuri, în care ce este tragic se amestecă cu ceea ce este satiric, dimensiunea realistă necruţătoare cu o dimensiune fantastică, cu o anume filosofie deci cu proiecţie metafizică. E o carte pe care un scriitor n-o reuşeşte decât după ce a traversat un lung şi foarte complicat şir de experienţe anterioare.” Sigur, critica stabileşte nişte repere, dar interesantă este şi opinia autorului.

D. D.: Nu este o minune şi nu este o descoperire a lui Daniel Drăgan faptul că satira se amestecă cu tragicul. În literatură există astfel de coabitări. Gândiţi-vă la tragediile lui Shakespeare, gândiţi-vă că peste tot apare un personaj comic sau mici anecdote care potenţează drama care se va dezlănţui imediat. Este o carte cu puternice corzi satirice, pentru că asta a simţit autorul când a scris-o, fără să-şi propună să facă o carte de un anumit fel, cu o anumită pondere de satiră.


P. R.: Păstrând raportul dintre ficţiune şi realitate, cine poate fi Marele Protector? Şi aş vrea să vă imaginaţi că noi, cititorii ni-l imaginăm în orice personaj real care poate fi, metaforic vorbind, Marele Protector.

D. D.: Cartea aceasta face parte dintr-o trilogie alcătuită din Ciuma boilor (2004), Diavolul, aproapele nostru (2006) şi Umbra Marelui Protector (2008). Sunt romane distincte din punct de vedere epic, dar ele au o unitate tematică. Sunt unele personaje care se regăsesc de la un volum la altul dar nu sunt importante în discursul epic. Există o locaţie pe care eu am numit-o „Ţinutul logofanilor”, unde se desfăşoară acţiunea celor trei romane dar, încă o dată spun, sunt autonome. De unde am pornit? Toate trei au ca temă centrală lupta omului cu ispita satanică şi au pornit de la un pretext etnografic: cămaşa ciumei. În Ciuma boilor se evocă acest procedeu arhaic şi anume: când venea ciuma, oamenii adunau şapte femei care aveau acelaşi nume, şapte Elene sau Marii sau alt nume, le închideau într-o cameră unde aveau absolut tot ce le trebuie şi de la apusul soarelui şi până la răsărit ele trebuiau să toarcă, să răsucească, să ţeasă, să croiască şi să brodeze o ie, o cămaşă. Aceasta era cămaşa ciumei. Se făcea un convoi cu preotul în frunte şi se mergea la marginea satului pe drumul pe care intra ciurda în sat şi puneau în drum cămaşa ciumei, făcând slujbe sau chiar descântece care să înduplece ciuma sau să o alunge. Ei bine, cele şapte femei trebuiau să respecte un consemn. Cât dura lucrul la această cămaşă, ele nu aveau voie să rostească nici un cuvânt. Există cronici care atestă acest obicei încă de pe la anul 1300. Dar niciodată vraja aceasta nu a reuşit, pentru că femeile nu s-au putut abţine să nu scoată măcar un sunet. În „Ciuma boilor” ispita e aceea a invidiei, a trăncănelii, a vorbelor rele şi deviza este să moară şi capra vecinului. Ceea ce se şi întâmplă. Se întâmplă cu voia şi cu fapta oamenilor. Ei nu rezistă la această primă ispită. În volumul următor, Diavolul, aproapele nostru, ispita este bogăţia, confortul, plăcerea. Oamenii vor maşini, bani, sex, distracţie şi diavolul le dă de toate. Şi le dă gratis. Este de ajuns să dea un telefon şi în secunda următoare primeşte maşina. La magazinul lui Satan totul este gratuit. S-a făcut şi o trimitere la pactul cu diavolul al lui Faust, dar oamenii mei nu au vocaţie faustică, ei nu se sacrifică pentru a afla adevăruri fundamentale sau pentru a câştiga tinereţea. Ei trăiesc de azi pe mâine şi vor să trăiască plăcerea, dacă se poate, fără nici o muncă. Totul este gratis la magazinul lui Satan, aşa este lozinca, dar în realitate el are grijă să-şi ia plata cu vârf şi îndesat. Un motto al acestei cărţi poate fi şi acesta: „Nu-mi îndeplini, Doamne, toate dorinţele, că mă nenoroceşti!” În cel de-al treilea volum, Umbra Marelui Protector, găsim tentaţia spre absolut. Acesta se apropie puţin de mitul faustic. Personajul este un om obişnuit, un inginer ratat dar care doreşte să trăiască o fericire conjugală, sau cel puţin amoroasă, să cunoască o femeie perfectă cu toate calităţile pe care el le doreşte. El decade până la condiţia de boschetar pentru că i se întinde o capcană teribilă. Diavolul îl avertizează spunându-i: „Fii atent, ce vrei tu nu există!” Când este în culmea decăderii, apare Marele Protector. Nu apare direct. Îşi trimite un slujbaş, un agent de asigurări care îi face o asigurare extraordinară. Acesta îl asigură că va avea tot ce îşi doreşte dacă semnează o hârtiuţă. În plus, el nu va trebui să dea nimic în schimb. Ce se întâmplă mai departe cu această societate teribilă de asigurări şi de protecţie a idealurilor, a sentimentelor, a convingerilor? Las cititorului plăcerea de a descoperi.


P. R.: Personajele dvs. nu au calităţi de eroi, ei trăiesc uneori la margine de speranţă…

D. D.: Eu mă ocup de personaje obişnuite, nu de eroi homerici.

P. R.: Vă propun să discutăm şi despre soarta scriitorului român, în special despre soarta scriitorului care se află mai departe, din punct de vedere geografic, de Capitală. Un scriitor dintr-o altă zonă decât cea menţionată are mai puţine şanse de afirmare decât scriitorii bucureşteni? Dvs. sunteţi un exemplu de scriitor pentru care nu există „graniţă regională”, deşi discuţia despre soarta scriitorului „din provincie” nu se termină aici.

D. D.: Într-adevăr, nu se termină aici pentru că deja există o tendinţă care tinde să se generalizeze. Prezenţa mea în Bucureşti şi lansarea acestei cărţi prin Editura Minerva la Librăria „Sadoveanu” este o excepţie norocoasă. Colegii mei, scriitorii din provincie cred că Bucureştiul este o cetate impenetrabilă. Cei care vor să se facă cunoscuţi ar trebui să se mute în Capitală şi să trăiască aici. Ocheanul criticii literare nu bate dincolo de Buftea şi critica noastră literară îşi imaginează, cu unele excepţii, că literatura română începe la Măgurele şi se termină la Chitila. Domnul Tudorel Urianu a publicat în „România literară” o cronică elogioasă despre un volum de versuri al unei poete braşovene, este vorba de Mihaela Mala Stroe, numai că acest volum nu-l poţi găsi la nici una dintre librăriile bucureştene. Cauza? Între Bucureşti şi provincie se aşează un ecran de pâslă, un ecran impenetrabil. Este vorba de atenţia editurilor, e vorba şi de librari. Noi am dorit o economie de piaţă, mulţi tineri au murit pentru o economie de piaţă, dar ce se întâmplă când piaţa aceasta devine antropofagă. Nu este un secret pentru nimeni că există o organizare tribală în literatură. Eu am fost norocos că am făcut legătura cu cititorii mei înainte de 1989 şi cei din generaţiile mai vechi au mai auzit de mine, ceilalţi habar n-au. Eu am apucat acest picior de pod, dar cei care au intrat în literatură după aceea nu au nici o şansă. Am mai avut un mare noroc la Editura Minerva, acolo unde se află un om deosebit, fiica profesorului Romul Munteanu. Este vorba de doamna Ana Munteanu, la care educaţia universitară este dublată de educaţia din familie, de respectul valorii, al bunului gust, al dreptăţii. Duce mai departe codul moral al profesorului Romul Munteanu, care ne-a dat în anii grei ai comunismului cele mai frumoase traduceri din literatura universală şi asta cu eforturi extraordinare şi cu o diplomaţie greu de imaginat. Ei bine, de asta sunt eu norocos.

P. R.: Domnule Daniel Drăgan, faceţi parte dintre cei care au absolvit Şcoala de literatură „Mihai Eminescu”. Pentru cei tineri această afirmaţie ar putea să producă o mare mirare. Cum adică Şcoala de literatură?

D. D.: Foarte mulţi aruncă cu pietre în ferestrele acestei şcoli. Nu ştiu de ce îi incomodează, pentru că programa analitică a acestei şcoli nu era cu nimic mai dogmatică decât programa analitică a Facultăţilor de filozofie sau de filologie din acea vreme. Acolo eram foarte puţini. În promoţia lui Labiş erau vreo 30, în promoţia mea au fost 13 tineri. Noi locuiam şi învăţam în aceeaşi clădire. Aveam tot ce ne trebuie, chiar şi bani de buzunar. Trăiam ca într-un cenaclu perpetuu. Aveam profesori pe Vianu, Călinescu, Tertulian, Camil Petrescu, venea şi Sadoveanu pe la noi. Cine a vrut să înveţe a învăţat. Se zice că şcoala aceea n-a dat talent la nimeni. Bineînţeles că nu a dat, dar nici nu a luat talentul celor care-l aveau. Sadoveanu a spus la un moment dat că „din şcoala aceasta vor ieşi atâţia scriitori câţi au intrat”. Aşa a fost şi eu mă bucur pentru această şansă pe care am avut-o.

P. R.: Este momentul, domnule Drăgan, să vorbim şi despre gazetărie pentru că aţi avut un rol extrem de important în apariţia revistei „Astra”.

D. D.: În anii în care am început să deschid ochii în viaţa literară, Braşovul era foarte trist. Acest oraş care a dat primele texte în limba română nu avea editură, acest oraş care a dat primele publicaţii româneşti nu avea o revistă de cultură. Am vrut o revistă şi cu mari sacrificii am reuşit. Am avut norocul că Mihai Nadin, unul dintre membrii din colegiu, a avut ideea de a o boteza „Astra”, cu gândul că trebuie să ridicăm steagul unităţii prin cultură pe care l-a purtat „Asociaţiunea transilvană”. La puţin timp după ce am devenit redactor-şef, am scos de pe frontispiciu deviza: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!” şi am trecut numele „Asociaţiunii transilvane”. A fost singura publicaţie laică din epoca comunistă care nu avea pe frontispiciu acea lozincă.

P. R.: V-a ispitit poezia şi aţi scris poezie, v-a ispitit proza scurtă şi aţi scris proză scurtă, apoi marea ispită, zic eu, romanul şi aţi scris romane. Cine este sau ce este Daniel Drăgan între atâtea ispite?

D. D.: Şi eu mă întreb adesea ce sunt. Cred că sunt o structură lirică. Cred că în primul dar şi în ultimul rând sunt poet, pentru că un poet serios trebuie să aibă o meserie serioasă şi eu am ales-o pe aceea de prozator.

Puşa Roth

© Puşa Roth

Lucian Giurchescu: «Teatrul nu se poate face la fiecare în bucătărie»


Regizorul Lucian Giurchescu s-a născut la 15 iunie 1930, în Petroşani şi a absolvit clasa de Regie teatru a Institutului de Teatru din Bucureşti, în 1953. A fost director al Teatrului de Comedie în perioada 1969–1979 şi 1990–1994. La 7 iunie 2006 a fost decorat cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Mare Ofiţer.

Piese puse în scenă la Teatrul de Comedie: Burghezul gentilom de Molière (1961), Primul om în Cosmos de Victor Bârlădeanu (1961), Nuntă la castel de Sutö Andras (1962), Svejk în al doilea război mondial de Bertolt Brecht (1962), Rinocerii de Eugène Ionesco (1964),Fizicienii de Fr. Dürenmatt (1965), Un Hamlet de provincie de A.P. Cehov (1967), Ucigaş fără simbrie de Eugène Ionesco (1968), Croitorii cei mari din Valahia de Al. Popescu (1969), Dispariţia lui Galy Gay de Bertolt Brecht (1969), Cher Antoine de Jean Anouilh (1970), Mutter Courage de Bertolt Brecht (1972), Buffalo Bill şi indienii de Arthur Kopit (1973), O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale (1974), Trei surori de A. P. Cehov, 1975), Plicul de Liviu Rebreanu (1976), Cercul de cretă caucazian de Bertolt Brecht (1977), Livada de vişini de A. P. Cehov (1979), Platonov de A. P. Cehov (1979), 3 Havel de Vaclav Havel (1990), Papagalul verde de Arthur Schnitzler (1991).

Teatrul Naţional din Bucureşti: Cercul de cretă caucazian de B. Brecht (1962), Nevestele vesele din Windsor de William Shakespeare (1963), Femeile savante de Molière (1999), Ţăranul baron de Holberg (2000).

Teatrul Bulandra: Comedia erorilor de William Shakespeare (1963).

Teatrul Giuleşti: Soldatul fanfaron de Plaut, Doi tineri din Verona de W. Shakespeare, Slugă la doi stăpâni de Carlo Goldoni, Chiriţa în provincie de V. Alecsandri (regie semnată împreună cu Horea Popescu), Pălăria florentină de Labiche, Puntila şi Matti de B. Brecht, Se caută urgent un Shakespeare de Kiphardt.

Teatrul Nottara: Sonet pentru o păpuşă de Sergiu Fărcăşan (1964), Henric al IV-lea de Luigi Pirandello (1966), Henric al IV-lea de W. Shakespeare, O casă onorabilă de Horia Lovinescu (1968), Jocul dragostei şi al morţii (2003) după Romain Roland.

Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ: Băiatul din banca a doua de Alecu Popovici (1961), Jocul dragostei şi-al întâmplării de Marivaux (1962), Trei generaţii de Lucia Demetrius (1964).

Teatrul Sică Alexandrescu din Braşov: Icre negre sau fasole de Ghiulio Scanici şi Renzo Tarabusi (1967).

Teatrul Naţional din Cluj: Şcoala bârfelilor de Richard Sheridan, 1967.

Teatrul Naţional Radiofonic: Lecţia de Eugène Ionesco (1968), Rinocerii de Eugène Ionesco (2003), Ucigaş fără simbrie de Eugène Ionesco (2008).

Montări în lume: Opera de trei parale de Bertolt Brecht, Teatrul Regal, Copenhaga, Danemarca; Cercul de cretă caucazian de Bertolt Brecht, Århus Teater, Copenhaga, Svejk în al doilea război mondial de Bertolt Brecht, Teatrul Satiric, Sofia, Bulgaria; Şi caii se-mpuşcă de Mc. Coy, Malmö Stadsteater, Suedia; „Androcles şi leul” de Aurand Harris, Teatrul Naţional al Tineretului, Tel Aviv, Israel; Regele căcănarilor de Wolinski – Confortes, atelier Teater Göteborg, Suedia; Binefăcătorii de M. Frayn, Malmö Stadsteater, Suedia; Tandreţe de G. Bellon, Drama Teater Göteborg, Suedia; Zbor deasupra unui cuib de cuci de K. Kessey, Malmö Stadsteater, Suedia; Mirosul florilor de Saunders, Theater der Stadt Bonn, Germania; Nu plătim! de Dario Fo, Århus Teater; Băiatul din banca a doua de Alecu Popovici, Theater der Freundschaft, Berlin, Germania; Jacques sau supunerea de Eugène Ionesco, Århus Teater; Cântăreaţa cheală de Eugène Ionesco, Århus Teater; Rinocerii de Eugène Ionesco, STS, Aarhus, Danemarca; Fanny de Pagnol, Teatrul Municipal, Haifa, Israel; Henric al IV-lea de L. Pirandello, Teatrul Naţional Finlandez, Helsinki; Pelicanul de A. Strindberg, Teatrul Regal, Copenhaga; „Ubu” de A. Jarry, Malmö Stadsteater; „Trei surori” de A. P. Cehov, Teatrul Regal, Copenhaga; Domnul vânător de Feydeau, Århus Teatr; Domnul vânător de Feydeau, Teatrul Naţional Finlandez, Helsinki; Nopţi la Madrid de Calderón de la Barca, Malmö Stadsteater; Femeile savante de Molière, Théâtre du Bois de Coulonge, Québec, Canada; Dom Juan de Molière, Århus Teater; Henric al IV-lea de W. Shakespeare, Århus Teater; Lysistrata de Aristofan, Studio STS, Copenhaga.

Turnee, festivaluri: Svejk în al doilea război mondial de Bertolt Brecht – URSS; Cercul de cretă caucazian de Bertolt Brecht – Rusia, Ucraina; Rinocerii de Eugène Ionesco – R. F. Germania, Cehoslovacia, „Théâtre des Nations” – Franţa, Israel; Ucigaş fără simbrie de Eugène Ionesco – Polonia, „Finlanda Festival”, „Festival BITEF” – Iugoslavia; Cher Antoine de Jean Anouilh – Ungaria, Bulgaria; Dispariţialui Galy Gay de Bertolt Brecht, „Berliner Festwoche” – Germania, Suedia, Ungaria, Bulgaria; Buffalo Bill şi indienii de Arthur Kopit, „Berliner Festwoche” – Germania, Suedia; O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale, „Berliner Festwoche” – Germania, Suedia, Danemarca, Rusia; Platonov de A. P. Cehov – Suedia, Danemarca; Croitorii cei mari din Valahia de Al. Popescu – Ungaria, Bulgaria; Livada de vişini de A.P. Cehov – Serbia, Slovenia; Plicul de Liviu Rebreanu, Rusia, Ucraina.

Spectacolul Galy Gay sau Un om egal un om de Bertolt Brecht, care a avut premiera oficială duminică 30 septembrie 2007, a marcat revenirea la Teatrul de Comedie a regizorului Lucian Giurchescu, care a primit, cu ocazia premierei, titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului Bucureşti.

Lucian Giurchescu a montat în cariera sa zece spectacole Brecht, dintre care patru pe scena Teatrului de Comedie: Svejk în al doilea război mondial – 1962, Dispariţia lui Galy Gay – 1969, Mutter Courage – 1972, Cercul de cretă caucazian – 1977. Noua montare cu Galy Gay îl are în rolul principal pe George Ivaşcu. Din distribuţia de acum 38 de ani au rămas Dumitru Rucăreanu (care interpretează acelaşi rol, Fairchild) şi Eugen Racoţi.

Puşa Roth: Maestre Lucian Giurchescu, v-aţi dedicat întreaga viaţă promovării culturii româneşti în lume, în special în domeniul teatrului, contribuind la afirmarea identităţii spirituale româneşti în special în spaţiul nordic. Aş dori să pornim discuţia noastră de la perioada în care aţi lucrat ca regizor la Teatrul de Comedie şi aţi pus în scenă, pentru prima dată în România, două piese ale lui Eugen Ionescu: Rinocerii şi Ucigaş fără simbrie.

Lucian Giurchescu: Prima piesă pe care am pus-o în scenă a fost Rinocerii, urmată de Ucigaş fără simbrie. Directorul teatrului era Radu Beligan care a şi jucat rolurile principale în ambele piese, care au avut succes mare la public. Rinocerii s-a jucat foarte mult, au fost peste 250 de spectacole. Cu Rinocerii am fost în turnee la Paris, Tel Aviv, Berlinul de Vest, Praga dar şi în Berlinul de Est. Aici nu ni s-a dat voie să jucăm Eugen Ionescu, pentru că îl considerau duşman de clasă. Nimeni din ţară nu a protestat, toată lumea s-a făcut că plouă, iar noi ne-am plimbat câteva zile prin Berlin şi i-am lăsat pe ceilalţi să joace Shakespeare şi Alexandru Mirodan.

P. R.: Să revenim la turneul Teatrului de Comedie la Paris. Cred că a fost o întâmplare fericită a existenţei dvs. ca regizor, pentru că martori oculari, dar şi unii actori care au participat la acest turneu spun că a fost un mare succes, iar cronicile vremii susţin aceasta.

L. G.: A fost un succes. Dar au mai fost şi alte voci care au contestat. De exemplu, cronicarul unui ziar important a venit cu o pretenţie, care ar fi putut fi reală dacă eram francezi, englezi sau americani, dar nu noi, veniţi dintr-o ţară comunistă, care mai trebuia să ne şi întoarcem. El a spus că dacă tot am făcut piesa, trebuia să fi făcut din ea un spectacol antistalinist. Dar am avut şi cronici foarte bune, fiindcă am jucat bine. Eu nu consider şi nici nu cred că un succes înseamnă o unanimitate de voci. Louis Jouvet, mare om de teatru francez, probabil uitat astăzi, vorbea despre acest lucru cu actorul Pierre Renoir, spunând printre altele că „nu e bine ca toată lumea care vine la spectacol, să-i placă”. Câteodată, unanimitatea poate să fie egală şi cu mediocritatea. Eugen Ionescu mi-a spus că Rinocerii montat de mine a fost cel mai bun spectacol pe care l-a văzut. Eu nu ştiu dacă a fost cel mai bun, dar l-am priceput, fiindcă era foarte românesc, dar şi foarte franţuzesc în acelaşi timp.


P. R.: Cum era Eugen Ionescu ca om şi ca artist?

L. G.: Nu l-am cunoscut atât de bine, fiindcă ne-am întâlnit de câteva ori, dar Eugen Ionescu a fost obligat de viaţă, ca foarte mulţi oameni de altfel, să-şi schimbe locul în care a trăit. Un om, după părerea mea, un pic nesigur de el, dar nu mărturisea acest lucru. În pofida faptului că scrisese mult, exista o mică teamă să nu fie luat de român, el considerându-se francez. Eu înţeleg, pentru că sunt de aproape 30 de ani în altă ţară şi ştiu ce mult contează de ce naţionalitate eşti, mai ales dacă vrei să fii şi membru al Academiei acelei ţării. E mult mai bine dacă eşti nativ al ţării respective, decât dacă eşti un venetic. Eu cred că Ionescu era foarte român în felul lui, atât cât l-am cunoscut, dar era şi foarte francez. Se născuse la Slatina şi nu la Versailles, debutase în România, acesta este adevărul. Dacă n-ar fi fost al doilea război mondial, dacă nu ar fi fost tot ce a fost în acele timpuri, probabil că Eugen Ionescu n-ar fi fost niciodată scriitor francez. E un mare scriitor francez de origine română.

P. R.: În urmă cu mulţi ani aţi cerut azil politic în Danemarca. Ce v-a îndemnat, ce v-a forţat să părăsiţi România? Sigur că întrebarea este un pic retorică fiindcă mulţi gândeau aşa, dar foarte puţini aveau curajul de a se expune la un asemenea risc.

L. G.: Nu am fost nici erou şi nici măcar disident. Am fost, cred eu, un om cinstit. Nu mai cinstit decât majoritatea şi nici mai ticălos decât majoritatea. Aici nu trăiam o viaţă dublă, ci una triplă, fiindcă una spuneam, alta credeam şi alta făceam. Or, această viaţă triplă te făcea la un moment dat să spui că acest slalom între politică şi viaţă s-ar putea ca într-o zi să nu mai meargă. S-ar putea ca într-o zi să cazi, să faci o prostie şi să-ţi rupi gâtul. Şi atunci de ce să-ţi rupi gâtul? Şi am plecat. Am plecat în Danemarca fiindcă mai lucrasem acolo de câteva ori, dar nu-mi trecuse prin cap că o să mă stabilesc tocmai în acea ţară. Am rămas totuşi, în primul rând fiindcă pusesem în scenă nişte piese, dar şi pentru că existau nişte legi destul de clare. Am cerut azil în prima ţară sigură, adică unde mă mai cunoştea cineva. N-am regretat, pentru că la 50 de ani câţi aveam atunci, nu mai aveam timp să aleg. Poate că nu aş mai alege aceeaşi ţară, dacă aş mai avea o dată 30 de ani. Nu am nimic cu nimeni şi, din multe puncte de vedere, le voi mulţumi mereu că m-au primit atunci.

P. R.: Cum v-au primit?

L. G.: Pe mine m-au primit foarte bine, dar a fost o întâmplare, mai ales pentru acea perioadă destul de dificilă. Din momentul în care ai acordul să stai şi ai şi toate drepturile oferite de lege, înseamnă că ai fost bine primit. Dar să ştiţi că plecarea într-o altă ţară este delicată, fiindcă trebuie să înveţi limba ţării respective şi, chiar dacă o ştii, tot nu este uşor, pentru că s-ar putea ca tu, străinul, să iei locul unuia de-al lor. Am să vă dau un exemplu grăitor în acest sens, ca să vedeţi că nu este chiar uşor să trăieşti într-o altă ţară. Regina Danemarcei este căsătorită cu un francez care vorbeşte foarte multe limbi, printre care chineză, vietnameză şi alte limbi mai deosebite, dar nu are cel mai bun accent în limba daneză, cum nu au avut nici regii noştri până la Carol al II-lea. Danezii sunt un popor mic şi au o mică supărare pe popoarele mai mari. Atunci au început să se lege de prinţul consort din cauza accentului. Şi acum, dacă scoţi zece cuvinte în daneză, ai surpriza să ţi se spună că vorbeşti mai bine decât prinţul. Nu este adevărat, pentru că nu poţi vorbi mai bine ca prinţul nici după 20 de ani. În film nu e necesar să cunoşti bine limba, dar în teatru e imposibil. Am să vă spun ce i s-a întâmplat lui Ingrid Bergman în Anglia. Ea şi-a făcut cariera în America dar, la un moment dat, s-a măritat – nu ştiu al câtelea mariaj – cu un englez, mare producător de teatru. El a adus-o să joace la Londra, dar presa britanică a atacat-o scriind: „Ingrid Bergman ar trebui să ştie că la Londra urci pe scenă când vorbeşti perfect englezeşte.” Dacă nici Ingrid Bergman nu vorbea bine englezeşte, atunci nu vorbea nimeni bine.

P. R.: Când aţi făcut prima regie de teatru, după ce v-aţi stabilit în Danemarca?

L. G.: Prima regie de teatru, sau mai bine spus, primele patru le-am făcut înainte de a mă stabili definitiv în Danemarca, aşa cum am mai spus. Am cerut azil politic pe data de 2 ianuarie, am primit acordul în 11 februarie, dar pe data de 9 februarie începusem să repet la Teatrul Regal Pelicanul de Strindberg.

P. R.: Aţi fost cel de al doilea director al Teatrului de Comedie din Bucureşti, după Radu Beligan, între 1969–1979, apoi şi între 1990–1994… Dintre piesele pe care le-aţi regizat, aş vrea să ne referim la creaţiile lui Brecht, fiindcă e meritul dvs. că publicul din România a putut să ia contact cu piesele acestui mare dramaturg şi, în egală măsură, cu cele ale lui Eugen Ionescu.

L. G.: În 1994 m-au dat afară, dar asta e altă poveste. Dacă ne referim la regie, aş putea spune că eu am adus Brecht şi Ionescu în România. Aş mai fi pus Ionescu dar nu a mai fost voie. Teatrul lui Ionescu nu a fost interzis o vreme fiindcă autorităţile de aici credeau că autorul le va face jocul. Eugen Ionescu a refuzat şi bine a făcut. Pe Ionescu l-am pus înainte de a fi director. Atunci era Radu Beligan care a fost un director excelent şi care a ştiut să folosească autoritatea sa în folosul nostru, al tuturor, iar Teatrul de Comedie putea să joace nişte piese pe care alte teatre nu aveau cum să le includă în repertoriul lor. În timpul directoratului meu, am pus în scenă Dispariţia lui Galy Gay, Mutter Courage, Cercul de cretă caucazian de Brecht. Era a treia oară când montam Cercul de cretă caucazian, fiindcă îl pusesem în scenă la Teatrul Naţional din Bucureşti dar şi la Teatrul Municipal din Århus, Danemarca. Foarte interesant a fost Plicul de Liviu Rebreanu, pe care l-am pus în scenă din întâmplare. Voiam să punem în scenă Capul de răţoi de G. Ciprian şi am vorbit cu fiul autorului, actor şi el, care a fost de acord cu decupajele dar până la urmă ne-a reclamat că ne batem joc de piesa tatălui său şi am renunţat. Căutând ceva românesc, scris între cele două războaie mondiale, am dat de Plicul lui Liviu Rebreanu, care, iniţial, nu ne-a prea convins dar am găsit o formă modernă de a o pune în scenă, evident am mai tăiat pe ici, pe colo şi am avut succes. Vreau să vă spun că tăieturile le-am făcut eu fiindcă nu a fost o cenzură politică. Adjunctul de ministru al culturii care a venit la audiţie şi care era oarecum specialist în domeniu a avut ideea să punem nişte colinde. Eu am fost surprins şi l-am întrebat de ce trebuie să punem colinde, iar el mi-a răspuns că existau în versiunea care nu a apărut niciodată pentru scenă. Ei, a fost bine totul!


P. R.: Maestre Giurchescu, aţi primit Ordinul Cultural în grad de Mare Ofiţer pentru promovarea culturii româneşti în lume, în special în spaţiul nordic…

L. G.: Am primit două decoraţii de acest fel, prima, înainte de a pleca de la Teatrul de Comedie. Preşedintele Emil Constantinescu mi-a dat prima decoraţie dar eu nici nu am ştiut. Am aflat de la fratele meu, care aflase şi el din Monitorul Oficial. După vreo doi ani eram la Bucureşti, la Teatrul Naţional şi am primit un telefon că am fost căutat prin Suedia şi că n-am fost de găsit. Ca să vedeţi şi dvs. cum am dispărut eu fără urmă! M-am dus într-o dimineaţă la Ministerul Culturii şi după vreo 20 de minute a coborât cineva şi mi-a spus că în pachet se află diploma mea. Fără comentarii! Pentru cea de-a doua decoraţie, Ambasada României de la Copenhaga a făcut tot ceea ce trebuie pentru acest moment. De fapt, aşa cum era normal să fie, fiindcă a onora un om cu o asemenea distincţie trebuie să fie şi o ceremonie şi nu dată decoraţia la un colţ de stradă.


P. R.: Se vorbeşte tot mai mult şi mai des, maestre Giurchescu, de un mare teatru european. Din punctul dumneavoastră de vedere care ar fi locul teatrului românesc în acest context?

L. G.: Teatrele sunt foarte naţionale pentru că fiecare teatru joacă în limba ţării lui. Prin urmare oamenii nu pot înţelege. Nu vorbim de specialişti cum este şi cazul meu, pentru care contează limbajul scenic. Ca să înţelegem ce înseamnă teatrul european nu este de ajuns să mergem la festivaluri. Ar trebui ca nişte specialişti să meargă prin teatrele Europei şi să înţeleagă fenomenul, să vadă la ce vine publicul, la ce aplaudă marele public sau de ce nu vine publicul. Noi facem un reţetar şi spunem că acesta este teatrul modern şi gata. Nu e adevărat. Teatrul nu se poate face la fiecare în bucătărie şi nici nu trebuie să încercăm să facem teatru în bucătărie. Publicul vine la teatru şi pentru poveste, iar modernismul nu ţine dacă nu joci povestea.

P. R.: Viaţa este frumoasă, maestre Giurchescu?

L. G.: Avem cu ce să o schimbăm?

Puşa Roth

© Puşa Roth

Mirel Iancovici: «Muzica vorbeşte sufletului»


Originar din România, violoncelistul Mirel Iancovici a studiat sub îndrumarea lui Serafim Antropov la Conservatorul din Bucureşti, apoi cu Radu Aldulescu şi Paul Tortelier. A câştigat numeroase competiţii internaţionale importante, precum: „Gaspar Cassado” de la Florenţa, Italia, Premiul I şi alte câteva premii speciale la „International Cello Competition” Bristol, Mare Britanie, Premiul I şi Medalia de Aur la „Pablo Casals Centenary”, Barcelona, Spania. A făcut numeroase turnee prin Europa şi Statele Unite, precum şi înregistrări la Radio şi Televiziune dar şi înregistrări discografice.

A susţinut concerte la Carnegie Hall, Concertgebouw Amsterdam, Lincoln Center New York, Philharmonie Berlin, Palau de la Musica Barcelona, Kennedy Center Washington, Royal Festival Hall, Wigmore Hall. A participat la festivaluri ca „Yehudi Menuhin Festival” de la Gstaad, „Upper Galilee Chamber Music Days” (Israel), Festivalul „George Enescu” Bucureşti şi Festivalul de Muzică de Cameră din Kuhmo – Finlanda. De-a lungul carierei sale a colaborat cu mari artişti precum Claudio Abbado, Philippe Entremont, Herman Krebbers, Silvia Marcovici, Raphaël Oleg, Gennady Rojdestvenski, Yoav Talmi, Paul Tortelier, Han de Vries, Gerard Wyss.

Mirel Iancovici este în prezent profesor de violoncel la Conservatorul Superior de Muzică din Maastricht şi la Conservatorul din Brabant (Olanda). A susţinut cursuri în Franţa, Coreea de Sud, Germania, Italia, Irlanda, Olanda, Polonia, România şi SUA.

Puşa Roth: Maestre Mirel Iancovici, de câţi ani sunteţi în Olanda?

Mirel Iancovici: În Olanda locuiesc de peste 20 de ani, dar am început să lucrez ca angajat al Conservatorului Superior de Muzică din Maastricht, din anul 1985. În primii ani am locuit în Elveţia şi făceam un fel de navetă între cele două ţări, combinând munca pedagogică cu concertele. A fost o perioadă de patru ani foarte stresantă, după care eu şi familia ne-am decis să ne stabilim în Olanda în anul de graţie 1989.

P. R.: Se spune, pe bună dreptate, că muzica nu are frontiere, totuşi facem parte din lumi diferite, noi, cei din Europa. Care a fost impactul cu publicul olandez?

M. I.: Faptul că locuiesc în Olanda nu înseamnă că mă limitez numai la teritoriul olandez şi, trebuie să adaug, pentru mine, contactul cu publicul olandez s-a petrecut în 1978, când am plecat să dau o serie de recitaluri în Olanda şi Luxemburg. E drept că şi atunci am fost destul de impresionat de receptivitatea publicului, de înaltul grad de cultură muzicală care se observă în modul în care publicul se manifestă, în modul în care ascultă. Noi, interpreţii, avem o capacitate de a simţi, de la primele note, dacă publicul este cu noi sau nu, dacă publicul este prezent în actul nostru de creaţie sau e pur şi simplu în trecere prin sala de concerte. Pot să spun că publicul olandez este unul calificat. Sigur că există diferenţe în modul de manifestare a unui public olandez sau al unuia spaniol, italian sau finlandez ş.a.m.d., dar constat că, de fiecare dată când mă aflu în faţa unui public, indiferent de ţara în care mă aflu, contactul se declanşează din ceea ce transmit eu.

P. R.: Se spune că violoncelul imită cel mai bine vocea umană, că plânge şi râde aproape la fel ca noi. Se întâmplă ca publicul din lumea aceasta să perceapă exact acest sentiment sau poate este privilegiul unui anumit public?

M. I.: N-aş putea să spun că sunetul violoncelului ar putea să declanşeze atât de clar aceste două stări dar, ca orice instrument, este un medium, un medium care poartă tot ce există în muzică, în conţinutul muzical, de la idee până la expresie, de la expresie până la sentiment. Poate că violoncelul este într-un fel mai apropiat de vocea umană, asta e şi teoria mea, prin faptul că are un ambitus atât de mare. E un instrument care poate porni de la basul cel mai grav şi poate să ajungă în registrul cel mai înalt al sopranei. Întrebarea este foarte pertinentă, pentru că violoncelul are în plus o notă specială, aş zice că este mult mai înclinat către melancolie şi către introspecţie, dar şi pentru faptul că vorbeşte foarte direct unui auditoriu cunoscător şi interesat.

P. R.: Aţi cântat pe marile scene ale lumii, sunteţi o personalitate cunoscută şi recunoscută pe plan mondial, nu vă fac un compliment, fiindcă nu este cazul. Este greu să ai succes într-o lume plină de muzicieni foarte buni?

M. I.: Evident că este greu. O carieră se construieşte pe diferiţi parametri. În afara faptului că trebuie să fii bine pregătit, trebuie să ai caracteristici personale foarte serioase, pe care să le dezvolţi din copilărie şi până la finalul carierei. Nu trebuie să te opreşti niciodată să înveţi şi să te şlefuieşti. Cariera depinde şi de mulţi alţi factori externi, factori de marketing, factori de conjunctură, dar peste toate, după părerea mea, când depăşeşti aceste stadii, caracteristica principală a unui artist o constituie originalitatea care poate să-l detaşeze de masa de artişti de foarte bună calitate, care există în momentul de faţă în lume. Concurenţa este foarte mare şi nu apelezi la o originalitate excentrică, ci la sinceritate, pentru că muzica vorbeşte sufletului. Muzica poate fi uşor manipulată pentru că, în momentul în care, cu un sunet frumos de depărtezi de adevărul partiturii, care este de fapt esenţa muzicală şi o prezinţi cu candoare şi dăruire, poţi să ai succes la public. Cu alte cuvinte, e greu să afirmi cine spune adevărul şi cine spune minciuni. Publicul poate fi uşor cucerit.

P. R.: Sunteţi profesor la două mari instituţii de învăţământ, mă refer la Conservatorul de la Maastricht şi la cel de la Brabant, aţi susţinut cursuri în Franţa, Coreea de Sud, Germania, Italia, Irlanda, Olanda, Polonia, România, SUA etc., aţi lucrat cu foarte mulţi tineri. Din această pleiadă aţi remarcat diferenţele, dar şi scopurile lor imediate. Unii au fost trimişi de părinţi, alţii au venit din pasiune şi, probabil, sau sigur, mai există şi o altă categorie… Aţi avut vreodată vreo discuţie cu cei care au venit să studieze şi nu sunt pregătiţi pentru o viaţă cu violoncelul?

M. I.: Aceste categorii există, dar ele operează la o vârstă mult mai fragedă decât a acelora care sunt sub îndrumarea mea. Pot să spun că în momentul în care nişte tineri sunt admişi în Conservator – fiindcă examenele sunt foarte dure – decizia fundamentală, dragostea pentru muzică şi pentru instrument a fost luată. Dar mi se întâmplă destul de des să intru în contact cu tineri sub vârsta de 18 ani, deoarece chiar în cadrul conservatoarelor unde funcţionez, există aşa-zisa „clasă specială” de tineri care au posibilitatea să studieze de la 15 ani, dar în aceste cazuri este vorba de talente speciale. Or, în momentul în care este vorba de asemenea talente, alegerea a fost făcută dinainte. Există două tendinţe, ca în oricare alt domeniu: revelaţia absolută a copilului în faţa muzicii, determinarea de a studia acest instrument, combinată şi cu ambiţiile părinţilor. E drept că în Olanda este o situaţie specială, fiindcă foarte mulţi tineri sunt îndrumaţi să cânte la un instrument. Situaţia este similară şi în Germania sau Belgia, unde am predat cinci ani, la Conservatorul de la Anvers. Aş putea să fac o comparaţie destul de interesantă între două ţări pe care le cunosc atât de bine: Olanda şi România. În România, copilul este dus la şcoala de muzică atunci când părinţii descoperă că este vorba de un talent (mi-amintesc de propria mea situaţie), şi atunci viaţa e trasată. El va deveni profesionist. Acest lucru a făcut ca puţini copii să poată avea contact cu muzica clasică, aceştia fiind realmente determinaţi pentru profesiune. În Olanda nu există copil, nu există familie unde să nu se cânte la un instrument, fără să se aibă în vedere că muzica poate deveni o profesiune. S-au făcut cercetări care au demonstrat că cei care practică muzica sunt mult mai abili la celelalte materii, au atenţie distributivă şi o capacitate mai mare de a studia diferite alte materii, decât cei care nu ajung la muzică. Prin urmare, nu cred că există un copil în Olanda care să nu cânte la un instrument, la fel ca şi părinţii şi bunicii lor.

P. R.: Oameni care au cu totul alte meserii, alte îndeletniciri?

M. I.: Fără discuţie. Structurarea orizontală a muzicii are avantajul că pune pe toată lumea în contact cu arta, dar pe de altă parte limitează naşterea de vârfuri, pentru că în momentul în care realizează că ar avea talent şi că ar putea să facă din muzică o meserie, foarte des e prea târziu. În România, învăţământul inferior muzical, liceul de muzică, este atât de intens încât produce nişte elemente deja calificate, înainte de a începe studiul superior, ceea ce în Olanda nu se întâmplă.

P. R.: Aceasta ar explica, într-o oarecare măsură, faptul că în marile orchestre ale lumii sunt foarte mulţi muzicieni români?

M. I.: Calitatea muzicienilor români este indiscutabilă şi este rodul unei calificări excepţionale.


P. R.: Maestre Mirel Iancovici, aţi avut şansa să trăiţi în cealaltă parte a Europei, înainte ca România să facă parte integrantă din Europa unită. Cum credeţi că se va acorda cultura românească la celelalte culturi europene, unele dintre ele recunoscute ca fiind mari culturi?

M. I.: Eu cred, ca unul care a crescut şi a învăţat aici, că toate culturile Europei ar trebui cunoscute, deşi România, prin reprezentanţii ei din varii domenii culturale, îşi are locul ei bine stabilit printre culturile lumii, dincolo de cultura politică şi economică la modă astăzi. Dacă aş menţiona numai numele lui Brâncuşi şi al lui Enescu, aş putea spune că vorbim de valori universale, nu numai europene.

Puşa Roth

© Puşa Roth

Ion Dodu Bălan: «Oamenii au înfăţişarea locurilor în care s-au născut»

Critic şi istoric literar, folclorist, poet, prozator, profesor universitar, Ion Dodu Bălan s-a născut la 5 octombrie 1929, în satul Vaidei, judeţul Hunedoara. A urmat cursurile liceului din Orăştie, fiind apoi elev la Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti. În 1953 a absolvit Facultatea de Filologie din Bucureşti. Doctor în filologie (1968). A lucrat în redacţiile revistelor „Viaţa românească”, „Tânărul scriitor” şi „Luceafărul”. Profesor universitar de literatură română la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, apoi la Universitatea „Spiru Haret”. În perioada 1967–1969, a fost lector de limba română la Universitatea din Toulouse.

A debutat editorial cu studiul Influenţe folclorice în poezia noastră actuală (1955). A manifestat un interes deosebit pentru opera lui Octavian Goga, căreia i-a consacrat o amplă exegeză (1971), lucrare de referinţă, a cărei ediţie a doua a fost premiată de Academia Română. „Criticul demonstrează că, în peisajul liricii româneşti de la începutul secolului al XX-lea, Octavian Goga a erupt vulcanic, zguduind sensibilităţile şi dinamizând energia contemporanilor săi, transmiţând un mesaj nou, de impresionantă reverberaţie şi forţă emoţională, impunându-se în primul rând ca tălmăcitor al pătimirii românilor din Transilvania şi totodată ca o expresie vaticinară a suferinţelor şi aspiraţiilor întregului popor. Ion Dodu Bălan argumentează că Octavian Goga a cântat pătimirea neamului său nu pe un ton clamoros, ci arborând calmul aparent al îndurării, în sonorităţi de vibraţie psalmodică; suferinţele şi năzuinţele semenilor săi au fost astfel exprimate în ritmuri de copleşitoare gravitate, cu inflexiuni stilistice de tulburătoare atmosferă religioasă.” (Teodor Vârgolici)

Volume publicate: Influenţe folclorice în poezia noastră actuală, Bucureşti, 1955; Delimitări critice, Bucureşti, 1964; Octavian Goga, Bucureşti, 1966; Valori literare, Bucureşti, 1966; Condiţia creaţiei, Bucureşti, 1968; Cuvintele au cuvântul, Iaşi, 1971; Octavian Goga, Bucureşti, 1971; ed. 2, Bucureşti, 1975; Ethos şi cultură sau Vocaţia tinereţii, Bucureşti, 1972; La Politique culturelle en Roumanie, Paris, 1974; Copilăria unui Icar, Bucureşti, 1974; Artă şi ideal, Bucureşti, 1975; În focarul timpului, Bucureşti, 1977; Neliniştea fântânii, Bucureşti, 1978; Constelaţii diurne, Bucureşti, 1979; Resurecţia unui poet: Aron Cotruş, Bucureşti, 1981; ed. Aron Cotruş, Bucureşti, 1995; Arbori pentru veşnicii, Bucureşti, 1981; Ţara omeniei şi oamenii săi, Bucureşti, 1983; Ioan Slavici sau Roata de la Carul Mare, Bucureşti, 1985; Pietre pentru templul lor, Bucureşti, 1985; Peisaj interior, Bucureşti, 1986; Ei l-au cunoscut pe Aurel Vlaicu, Bucureşti, 1986; Repere critice, Bucureşti, 1988; Momente ale liricii româneşti în secolul XX, Bucureşti, 2000.

Ediţii: Vasile Alecsandri, Poezii populare, prefaţă, ediţie, Bucureşti, 1956; Mihai Eminescu, Literatura populară, pref., edit., Bucureşti, 1956; Spiridon Popescu, Pagini alese, pref., edit., Bucureşti, 1959; Moş Gheorghe la expoziţie, pref., edit., Bucureşti, 1962; Mioriţa. Balade populare, pref., edit., Bucureşti, 1961; I. I. Mironescu, Furtună veteranul, pref., edit., Bucureşti 1961; Ion Slavici, Teatru, pref., edit., Bucureşti, 1963; G. Coşbuc, Balade şi idile, pref., edit., Bucureşti, 1964; Octavian Goga, Opere, I–III, introd., edit., Bucureşti, 1967–1972; Precursori, introd., edit., Bucureşti, 1989; Costache Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanu, postfaţă, edit., Bucureşti, 1973; Barbu Nemţeanu, Stropi de soare, pref., edit., Bucureşti, 1973; Cartea înţelepciunii populare, pref., edit., Bucureşti, 1974; St. O. Iosif, Poezii, Bucureşti, 1975; Panait Cerna, Poezii, postfaţă, edit., Bucureşti, 1976; Eugen Goga, Cartea facerii, pref., edit., Bucureşti, 1984; Două Siberii, pref., edit., Bucureşti, 1997; Aron Cotruş, Versuri, postfaţă, edit., Bucureşti, 1985.

Puşa Roth: În ce măsură credeţi că pasiunea poate schimba destinul unui om? Dar înainte de toate, credeţi în ideea de destin?

Ion Dodu Bălan: Cred în ideea de destin şi cred în faptul că pasiunea poate schimba destinul unui om. Depinde de tipul de pasiune. Dar eu dau accepţiunii de pasiune un sens etimologic foarte strict şi străvechi. Pasiune vine din verbul latinesc patior, pati, passus sum, a suferi. O pasiune nobilă care are capacitatea de a schimba destinul unui om, pasiunea pentru muzică, pentru carte, pentru cercetare ştiinţifică, pentru călătorii ş.a.m.d. Fireşte, dacă această pasiune este împlinită, poate schimba în bine destinul unui om.

P. R.: Pasiune înseamnă suferinţă în sensul iniţial, cel de dicţionar, dar până astăzi, în anul 2008, pasiunea mai păstrează acest sens, acest semn?

I. D. B.: Părerea mea e că, în nucleul ei, ar trebui să-l păstreze. Orice pasiune îndeplinită presupune o anumită jertfă, o anumită suferinţă, o răpire din tine, o smulgere din cursul evenimentelor banale, insignifiante, fără finalitate. Deci acest efort implică în el o durere, aşa, i-aş zice eminescian, dureros de dulce.

P. R.: Şi durerea de a iubi?

I. D. B.: Nu există iubire autentică fără un dram de durere. Mi-aduc aminte o definiţie pe care ilustrul meu profesor, Tudor Vianu, a dat-o generaţiei sale, vorbind despre iubirea de patrie: „Iubirea noastră de patrie a fost dureroasă ca toate iubirile mari. Orice iubire presupune un invizibil altar pe care ard elemente ale vieţii noastre spirituale. Pasiunile minore, pasiunile rele, josnice pot să schimbe destinul unui om în rău, pot să-l desfigureze. Eu cred că pasiunile fac parte integrantă din personalitatea unui om, îl conduc spre împlinire, spre rotunjirea ei sau îl pot duce spre destrămarea ei.”

P. R.: Omul este o sumă de pasiuni?

I. D. B: Desigur. Un om fără pasiuni este searbăd, plicticos, inexpresiv, e meschin în ultimă instanţă. Omul de o corectitudine, aşa, ca la carte, ca la dogma religioasă, este un om neîmplinit, un om plicticos.

P. R.: Trebuie să greşeşti în viaţă, domnule profesor, ca să poţi trece mai departe? Şi greşeala face parte din viaţă.

I. D. B.: Absolut. M-aţi adus cu gândul la celebrul dicton latin care acoperă cele două coordonate ale noţiunii de pasiune: „errare humanum est…”

P. R.: Perseverare diabolicum est. Daţi-mi voie, domnule Ion Dodu Bălan, să deschid o cale spre biografia dumneavoastră, pentru că, vorbind despre biografia dumneavoastră, vorbim şi despre biografia unui loc. Locul în care v-aţi născut nu este unul oarecare, ci un loc al istoriei.

I. D. B.: Mă bucură foarte mult întrebarea dumneavoastră, îndemnul de a vorbi despre acest lucru, fiindcă am ferma convingere că oamenii au înfăţişarea locurilor în care s-au născut. Nu vreau să fetişizez teoria spaţiului mioritic…

P. R.: O, dar cât de frumos spunea Creangă: „Locul naşterii mele”…

I. D. B.: Oamenii poartă chipul locului în care s-au născut. Dar fiindcă discutăm de destin, iar omul este o realitate concretă, palpabilă, şi nu o abstracţiune din pagini de morală, de filosofie, nici chiar de literatură, abordez problema destinului pe care nu am evitat să o abordez teoretic prin fapte foarte concrete. M-am născut într-o toamnă, într-o zi de 5 octombrie, o zi de târg, când oamenii din toate satele din jurul Orăştiei se îndreptau spre târgul de la Sân-Mihai să-şi cumpere lucruri pentru iarnă. Dar, apropo de destin, puteam să nu fi fost tot ce am fost până acum, bun sau rău, dacă destinul lucra împotriva mea. Atât părinţii mei, cât şi bunica mea au plecat la Orăştie cu o căruţă, mama era însărcinată (nu vreau să fac asemănări cu Alecsandri, care, deşi boier, s-a născut în aceleaşi condiţii) şi când au ieşit de pe drumul sătesc în drumul ţării, cum i se zicea şoselei naţionale, fulgerător mama m-a născut. Era pustiu în jur, vizavi era un canton de cale ferată şi atunci tata s-a dus repede la cantonier – care avea şi oi – şi a cerut nişte foarfece. Cantonierul i-a dat nişte foarfece mari, de tuns oile şi cu ele mi-au tăiat buricul, cu cheutorile, cu aţa de la ciupagul bunicii mele mi l-au legat şi au făcut cale întoarsă. Zgâlţâit pe drum, se pare că am devenit cam tuciuriu. Şi când am ajuns acasă, în mentalitatea aceasta rurală şi plină de superstiţii, nişte mătuşi au spus să mă bage sub o căldare, să mă descânte. Dacă mai stăteam mult sub căldare, stăteam pentru eternitate. Vreau să vă spun că ajunsesem lector universitar şi nici o vacanţă nu mi-o petrecusem la mare sau la munte, pentru că îndată ce scăpăm de Bucureşti, mergeam acasă şi îmi duceam viaţa împreună cu consătenii mei. Am ascultat la şezători, la clăci cântece pe care mai târziu, într-o epocă în care folclorul era socotit naţionalist, reacţionar, anacronic, student fiind, le-am cules într-un caiet. Sunt cântece de o admirabilă frumuseţe şi aş aminti Cântecul bradului (în câteva variante), pe care profesorul meu Constantin Chiţimia, care lucra cu Călinescu pe vremea aceea, l-a şi publicat în revista Institutului, comentându-l pe larg pentru originalitatea lui. Am ascultat şi am cântat colinde, romanţe. Eram elev de liceu şi mergeam seara şi cântam la ferestrele fetelor, care, dacă aprindeau un chibrit, ştiam că – aşa, ca la biserică – era primit omagiul nostru. Eu cred că toată viaţa satului meu şi a satelor din jur se topea până la urmă în cântec. Într-o dimineaţă, citeam un fragment dintr-o lucrare a filosofului Karl Jaspers şi ascultam muzică. Citind şi ascultând muzică, parcă nu mai eram eu, nu mai aveam trecut, viitor, raporturi cu contingentul. Am rămas cu gândul la acel fragment pe care am să vă rog să-mi îngăduiţi să-l citesc, pentru că sunt convins că în intimitate fiecare om îşi pune problema pe care şi-o punea şi Jaspers şi pe care ne-o punem şi noi, vorbind despre locul şi despre timpul în care ne-am născut. „De ce în spaţiul infinit trăim şi ne făurim istoria, tocmai în acest loc, pe acest minuscul fir de praf al universului ca într-un colţ îndepărtat? De ce în timpul infinit, ce a declanşat istoria noastră…”, întrebări pe care şi le pune fiecare om atunci când devine conştient de sine şi când vrea să-şi dezlege enigmele care îl duc de la leagăn la mormânt.

P. R.: Vaidei este axa lumii dumneavoastră?

I. D. B.: Da. Nu numai a mea. Lucian Blaga are o splendidă demonstraţie în Spaţiul mioritic, unde spune că „satul în care te naşti devine axa lumii”. Şi tot el mai spune că „adevărata copilărie nu poate fi trăită decât la sat şi adevăratul sat nu poate fi evocat, descris decât cu ochii copilului.”

P. R.: Idee susţinută şi de Slavici.

I. D. B.: Din Slavici aş vrea să amintesc o observaţie foarte pertinentă şi care cred că poate ghida foarte bine discuţia noastră. Zice Slavici: „Cu naşterea se începe numai viaţa trupească, cea sufletească e plămădită încetul cu încetul, potrivit cu felul de a fi al acelora cu care ne petrecem zilele copilăriei şi ale tinereţelor.” Şi eu adaug: ne petrecem toată viaţa, viaţa noastră spirituală, care este mult peste cea fizică.

P. R.: De fapt, noi trăim fiecare mai multe vieţi într-o singură viaţă.

I. D. B.: Aveţi foarte mare dreptate. Revenind la satul meu, acesta este unul dintre cele mai vechi. În monumentala sa lucrare Getica, Vasile Pârvan vorbeşte despre descoperirea unor podoabe, a unor obiecte de argint pe teritoriul satului meu, datând din epoca latină. Deşi e un sat pierdut pe o vale între munţii Sebeşului şi munţii Orăştiei, foarte aproape de cetăţile lui Decebal, este un sat de o mare frumuseţe, înainte de toate, morală, de o mare bogăţie spirituală. Există un folclor absolut antologic. Satul acesta cu asemenea trecut îl evocă, în Trei viteji, şi genialul Ion Budai Deleanu, care este de peste Mureş, de la Cigmău. Un mare istoric de artă francez spune că folclorul românesc nu supravieţuieşte cum se întâmplă în Occident, ci este un mod de existenţă.

P. R.: Dumneavoastră, domnule profesor, aţi scris despre influenţa şi statutul folclorului în literatura cultă.

I. D. B.: Când am terminat facultatea, în prima iarnă, am scris o broşură şi cu ea renăştea o preocupare prezentă în cultura românească în perioada interbelică, dar şi mai demult, la marii clasici, dar care după 1944 se pierduse total. Am făcut foarte multe lucruri, multe acte de curaj fără să fiu un bătăios. Am fost conştient de valoarea pe care o poate avea gestul întreprins de mine în spiritualitatea românească. După ce am scris cartea Influenţe folclorice în poezia noastră actuală, am găsit o formulă (pentru că folclorul nu se studia în facultate) şi am intervenit la edituri, republicând ediţii din folclorul cules de Eminescu, de Alecsandri, din basmele culese de Vasiliu şi am deschis colecţia „Mioriţa”, care a durat multă vreme şi unde au publicat mulţi.

P. R.: Domnule profesor Ion Dodu Bălan, ştiu că aţi cunoscut-o pe Maria Tănase şi că aţi fost fascinat de cântecele interpretate de ea.

I. D. B.: Într-o seară, am stat multe ceasuri în preajma ei. Era foarte bună prietenă cu Eugen Jebeleanu, cu Radu Boureanu, cu George Macovescu. În acea perioadă, în casa în care a locuit Eugen Barbu şi în care am locuit şi eu o vreme, era cantina scriitorilor, unde din când în când se făceau petreceri. A fost invitată să cânte împreună cu Fărâmiţă Lambru, pe care îl diviniza. Maria Tănase nu era de loc teatrală, ci era de un firesc extraordinar. Am fost obsedat o lungă perioadă de vocea Mariei Tănase, având certitudinea unei mari valori. Când a venit Ima Sumak la Bucureşti, am avut ocazia s-o ascult şi am comparat-o cu Maria Tănase. Şi Ima Sumak avea o voce fantastică, prin care copleşea munţii de unde venea. De o originalitate inimitabilă, la fel ca şi Maria, care era un geniu al cântecului înnăscut, nu făcut. Maria Tănase avea un mod cam trăsnit de a se exprima, dar cruditatea verbală era acoperită de frumuseţea cântecului.

P. R.: Vă propun se ne reîntoarcem la Vaidei, pentru a reaminti câteva personalităţi plecate de pe aceste meleaguri.

I. D. B.: Din Vaidei a plecat un eminent traducător din limba maghiară, istoric al literaturii maghiare şi române, cu un destin tragic, cu mulţi ani petrecuţi fără vină în închisoare. Este vorba de profesorul Avram P. Todor. Am să vă spun acum un fapt foarte puţin cunoscut. Din comuna Romoz a plecat Ion Lupaş, uitat de istoria literaturii dar şi de istorie. Aici, în secolul al XV-lea s-a născut Cristian Kloz, supranumit studentul din Romoz. El a învăţat la Sebeş, dar la o invazie a turcilor a fost luat prizonier şi dus în Turcia, unde a stat 21 de ani. După multe încercări eşuate, a reuşit în cele din urmă să evadeze. El a scris o carte intitulată Tratatul despre moravurile, condiţiile de viaţă şi lipsa de consideraţie a turcilor, fireşte în limba latină, dar lucrarea a trezit un interes extraordinar, circulând în Italia, Franţa, Germania. El este o primă pre¬zenţă nu a comunei Romoz, ci a spaţiului românesc în apusul Europei.

P. R.: Aţi fost elev la liceul din Orăştie…

I. D. B.: Un liceu model de organizare, unde nu se pierdea nici o clipă. Totul era programat: scularea la oră fixă, o jumătate de oră, dimineaţa, se revedeau lecţiile, apoi toţi elevii erau încolonaţi ca în Roşu şi negru, pentru a ajunge la micul dejun, după aceea clasele se aranjau la rând, de la clasa întâi până la a opta. Existau ductori, aleşi fiind dintre cei mai buni elevi, iar cel mai bun elev din liceu era prefect. După cursuri era o oră de joacă, la prânz, apoi meditaţii (aveam şi condiţii), la ora patru era o pauză, când elevii primeau o bucată de pâine cu marmeladă. De la ora cinci până la şapte învăţam, apoi urma masa de seară. După cină, împreună cu ductorii (am fost şi eu ductor un an), învăţam până la ora nouă. Ductorii aveau putere şi dacă nu erai bine pregătit, te puteau pedepsi. O şcoală nu poate funcţiona normal fără organizare serioasă, fără exigenţă.

P. R.: Aţi fost profesorul multor generaţii de studenţi, dar aţi predat şi în străinătate şi amintesc Universitatea din Toulouse. Aţi predat generaţiilor din două epoci diferite. Ce noutăţi a adus democraţia faţă de şcoala de la Orăştie, de Universitatea din Bucureşti sau de cea din Toulouse? Mă refer la acelaşi spaţiu geografic, la aceleaşi instituţii însă în alt mileniu.

I. D. B.: Liceul de la Orăştie a fost extraordinar de bun. Când a fost desfiinţat şi a trebuit să vin la Bucureşti, deşi am ajuns la „Sfântu Sava”, considerat cel mai bun liceu din ţară, vă spun cu mâna pe inimă că nu era cu nimic mai bun decât cel de la care venisem. Primul avea şi o activitate culturală, o societate de lectură, unde erau Dominic Stanca, Tiberiu Utan. Făceam echipe de teatru. Am jucat şi eu în Omul cu mârţoaga, piesa lui George Ciprian. Am jucat rolul lui Chirică, eroul principal, alături de Ileana Ploscaru, Victor Cimbru, care e actor la Arad, Miron Raţiu, dirijor la Oradea. La un moment dat, întâmplarea a făcut că am jucat în faţa lui Petru Groza. La „Sfântu Sava” am avut un handicap, vorbeam cam ardeleneşte şi asta îi irita pe unii profesori. În clasa mea eram doar doi copii de ţărani, restul erau din familii înalte. Premiantul clasei noastre era Nicolae Noica, un admirabil elev. Tot aici, dar în ultimul an de studiu, era şi fostul preşedinte al României, domnul Ion Iliescu, care venise de la Spiru Haret. Tot aici era elev, dar mai mic cu un an, Dan Grigorescu, un elev eminent. La Toulouse, a doua universitate ca vechime din Franţa, înfiinţată pe la 1230, rigoarea didactică regla toate celelalte. Or, din nefericire, în învăţământul românesc, una dintre tarele cele mai nesuferite este sistemul de pile. Sigur, s-a câştigat ceva extraordinar, libertatea de gândire, de acţiune şi de exprimare.

P. R.: Dar rigoarea, domnule profesor?

I. D. B.: Un lucru pe jumătate bun, care începe să fie pe jumătate prost: mulţi oameni foarte valoroşi nu au putut să promoveze pentru că era o stupizenie în capul de la cabinetul doi, care susţinea că sunt prea mulţi profesori universitari. Au rămas asistenţi, lectori oameni de valoare excepţională. La catedra la care eu am fost şef, Nicolae Manolescu era lector, Eugen Simion, conferenţiar. Meritau cu prisosinţă să fie profesori.

S-a terminat cu această nenorocire, însă, oricât s-ar supăra cineva, eu spun foarte răspicat că foarte mulţi au profitat şi s-au trezit din lector profesor sau chiar rector. E o modificare fonetică, dar e prea mult. La Ministerul Învăţământului cred că se fac prea multe reforme deodată, ineficiente pentru că nu se fac reforme de esenţă. Prima problemă este revederea cu seriozitate a programelor analitice şi nu micşorarea numărului de învăţători sau de profesori. E salutar că s-a introdus calculatorul în şcoli, dar învăţământul românesc nu are finalitate. Oamenii termină şi, ca păsările călătoare, îşi iau zborul iar cei care rămân aici nu găsesc de lucru, sau nu găsesc pe măsura pregătirii lor. Şi-mi aduc aminte de o frază dintr-un fermecător roman, Marile cimitire sub lună: „Să fim atenţi, când temperatura tineretului scade, celor în vârstă încep să le clănţăne dinţii.”

P. R.: Domnule profesor, vă invit să deschidem un alt capitol din viaţa dumneavoastră: cel al presei. Aţi fost şi continuaţi să fiţi un om de presă. Care credeţi că trebuie să fie rolul presei într-o societate?

I. D. B.: Într-o societate modernă, este de neconceput dezvoltarea unei vieţi spirituale, sau chiar a unei vieţi economice, sociale normale, fără presă. Presa este un plămân prin care respiră o naţiune. Octavian Goga zicea că presa este un mijloc de coagulare a simţirii indivizilor dispersaţi, de creare a unei unităţi şi de împlinire a unor idealuri naţionale. Vreau să spun că istoria s-a făcut prin trudă, prin jertfe, prin tăişul sabiei, dar în egală măsură istoria noastră, de la cronicari încoace, s-a înfăptuit cu ascuţişul condeiului, cu forţa creaţiei.

P. R.: Presa poate schimba faţa unei societăţi?

I. D. B.: Poate schimba foarte mult. De pildă, presa românească a pregătit marile momente, marile evenimente din istoria noastră. Eu cred că atunci când se încalcă deontologia, când dispare din preocupările zilnice pregătirea profesională, este mare pericol.

P. R.: Deşi sunteţi o personalitate cunoscută şi recunoscută, regula jocului impune să reamintim măcar câteva dintre titlurile lucrărilor dumneavoastră: Delimitări critice, Valori literare, Eseuri asupra literaturii române, Condiţia creaţiei. Portrete, Cuvintele au cuvântul, Octavian Goga. Monografie, laureată cu Premiul „Bogdan Petriceicu Hasdeu” al Academiei Române, Ethos şi cultură sau vocaţia tinereţii, Copilăria unui Icar, distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor, tradusă în maghiară şi germană, Artă şi ideal, În focarul timpului, Neliniştea fântânii, Constelaţii diurne, Ioan Slavici. Micromonografie, Resurecţia unui poet: Aron Cotruş, pe care l-aţi redat literaturii române, Pietre pentru templul lor, Peisaj interior (poezii), Repere critice etc. Aţi scris multe studii introductive, aţi ajutat mulţi tineri să se afirme…

I. D. B.: …când eram la „Luceafărul”, şef al secţiei de critică şi redactor şef adjunct, în perioada când la conducere se afla Eugen Barbu.

P. R.: Despre domnia voastră au scris Nichifor Crainic, Şerban Cioculescu, Mihai Beniuc, Alexandru Piru, Nicolae Balotă, Constantin Ciopraga etc. Ce faceţi astăzi, domnule profesor?

I. D. B.: Astăzi încerc să fac ce am făcut de mult, să lucrez cu dorinţa de a lăsa ceva literaturii române.

P. R.: Domnule Ion Dodu Bălan, cum ar fi lumea fără literatură?

I. D. B.: Ar fi sălbatică sau ar fi pustie. Ar fi rea, ar fi incapabilă să aibă un ideal şi să finalizeze un ideal, ar fi fără iubire, fără încredere în aproapele ei, fără grija de aproapele ei, una din cerinţele fundamentale ale rostului omului pe lume. Pentru a deveni o societate sănătoasă, fiecare trebuie să poarte povara celuilalt.

Puşa Roth

© Puşa Roth

Emisiunea Semnături celebre. Invitat: Liviu Lucaci. Realizator: Puşa Roth. Data difuzării: 7 februarie 2008, ora 21,05, Radio România Actualităţi.

difuzor-bun Ascultă Semnături celebre – Liviu Lucaci

***

Dialogul cu celălalt. Invitat: Liviu Lucaci. Realizator: Puşa Roth. Data difuzării: 24 mai 2006, ora 23,05, Radio România Actualităţi.

Participă: Radu Penciulescu şi Marina Constantinescu


difuzor-bun Ascultă interviurile cu Radu Penciulescu şi Marina Constantinescu

***

Gavroche de România

Pușa Roth în dialog cu Florin Vieru. Radio România Actualităţi, 22 decembrie 2009

Anunțuri

10 gânduri despre „Interviuri

  1. Pingback: La Vulpea Roşie « Pusa Roth – Dincolo de curcubeu e lumea

  2. Pingback: Pusa Roth – Dincolo de curcubeu e lumea

  3. Pingback: Pusa Roth: Interviuri cu scriitori romani din US | vetiver

  4. Pingback: Puşa Roth: Cum am scris această carte « Pusa Roth – Dincolo de curcubeu e lumea

  5. Pingback: Liber sa spun - Dorel Vişan, nominalizat în finala concursului de poezie mistică Premio Mundial „Fernando Rielo”

  6. Pingback: Pusa Roth: Interviuri cu scriitori si ziaristi români din Statele Unite

  7. Pingback: Liber sa spun - George G. Potra: „Pentru a da sens vieţii, trebuie să căutăm adevărul”

  8. Pingback: George G. Potra sau despre căutarea adevărului care dă sens vieții | Liber sa spun

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s