Proză

Femeia şi copacul (I)

Richard Strauss, Așa grăit-a Zarathustra

Dacă gândurile s-ar transmite, lumea ar fi într-un război permanent sau într-o tăcere absolută. Sau, cine ştie, mintea omenească ar inventa filtre, capcane, gânduri ascunse de altele, într-o învălmăşeală pe care nimeni n-ar mai înţelege-o. Vă închipuiţi ce repede s-ar şti cum şi ce invenţie a mai născocit cutare, ce gândesc marile puteri despre celelalte ţări, ce promisiuni fără acoperire se fac? Am fi oare mai bogaţi, mai săraci, mai liniştiţi sau mai neliniştiţi ca oricând? Ea citise de curând un articol despre gâlceava gaiţelor – un fel de parlamentari ai pădurii – şi pe loc se gândi ce minunat ar fi să ştie numai cei de-o teapă cu tine ce vorbeşti. Dacă s-ar citi gândurile, cine ar mai putea avea micile lui secrete? Cred că ar fi o tristeţe infinită, oftă ea. Stătea pe marginea ferestrei, atârnându-şi privirea de copacul ce aproape năvălise în casă, şi un gând năstruşnic îi trecu prin minte: dacă copacul acesta învaţă să vorbească, oare ce fel de conversaţie am putea duce? O să mă întrebe de libertatea de opinie? De preţuri? O fi curios de ce sunt oamenii din ce în ce mai trişti? De ce tinerii pleacă, de ce pensionarii – majoritatea – au devenit umbre? O să vrea să afle de ce sistemul sanitar este o ruină, de ce stau oamenii la cozi pentru medicamente compensate, de ce învăţământul este aproape o figură de stil? Ce înseamnă mileniu şi ce noutăţi mai poate aduce el? O fi mai bun sau mai rău decât celelalte? Va dori să afle dacă politica e politică? Dar dacă pune întrebări despre politicieni şi despre averile lor apărute ca frunzele primăvara sau ca melcii după ploaie? Poate vrea să-l duc la Parlament? Dacă stau să mă gândesc bine cred că s-ar mai găsi loc pentru un copac! Femeia era neliniştită şi-şi făcea o mie de gânduri. Oare ce ar putea să o întrebe copacul? Deodată se răsuci pe pervaz – locul de conversaţie – şi un zâmbet îi lumină chipul. Găsise în sfârşit răspunsul. O să vorbim – ea şi copacul – despre iubire. Se întristă însă şi îndoiala îşi făcu loc în inima ei. Despre iubire…? Păi ce, copacii ştiu să iubească? Şi cine mai are timp de iubire când ura ne-a pătruns oasele?! Simţi deodată o atingere uşoară pe mână şi privi cu surprindere în jurul ei. Copacul îşi plimba frunzele uşor, legănat, de parcă încerca să-i şteargă îndoiala. În acel moment a îngenuncheat-o un gând: dacă copacii iubesc?

Scris în nopţile de tranziţie, 22 nov. 2006

Puşa Roth

Femeia şi copacul (II)

Piet Mondrian, Copac roşu

Răutatea are miros precum coteţele de porumbei, iar oamenii răi te pândesc să-ţi transmită mirosul, să te ameţească, să te molipsească. Nimic nu se ia mai uşor ca răul. Este un miros pe care nu-l mai simţi după ce te contaminezi. Căile şi mijloacele de contaminare sunt diferite, perverse şi nu poţi – de cele mai multe ori – să le dibuieşti, să te fereşti, sau măcar să te ascunzi pentru o vreme, sperând că poate, poate, ai scăpat. Uneori, chiar dacă nu eşti slab de înger, te provoacă să te urci să prinzi porumbeii în cuib, iar tu, fără să realizezi, tentat ca orice om care nu adulmecă, ai intrat în imperiul mirosului şi, aproape cu voia ta, eşti victimă sigură. Mirosul de coteţ de porumbei ţi s-a prins de haine, de carne, de suflet şi, ca să poţi scăpa, trebuie să te arunci din coteţ, chiar dacă o vreme vei şchiopăta din pricina căzăturii. Oamenii răi se deghizează în porumbei până te duc în cuib şi, odată ajunşi lângă ei, te umplu de miros. Cum să zbori? Tu nu poţi să-ţi întinzi aripile fiindcă eşti victimă! Victimă de coteţ! Adevăraţii oameni, fragilii porumbei ai păcii sunt în pericol de moarte, fiindcă răul are aripi mari şi puteri uriaşe.

27 nov. 2006

Când am scris această tabletă aveam picioarele frânte iar mirosul  aproape că mă sufocase, dar astăzi am realizat – oare a câta oară? – că mirosul s-a înteţit, iar răniţii au ajuns în colonia singurătăţii. Mă tot întreb cât timp va mai trece până când fragilii porumbei răniţi îşi vor deschide aripile? Este un lucru demult ştiut: speranţa moare ultima.

Puşa Roth

Claudio Monteverdi, L’Orfeo, favola in musica. Uvertura toccata, Ritornello, Dal mio Permesso amato

Femeia şi copacul (III)

Femeia nu avea prea mulţi prieteni, fiindcă prietenia nu poate fi o legătură oarecare, o întâlnire la o cafea, o bârfă mică, o discuţie în parc despre politică, mâncare, haine, salarii etc. Stătea ca de obicei la fereastră şi privea spre copacul ce se dovedise cel mai fidel ascultător al ei. Nu o mai interesa de mult opiniile celorlalţi care cam cleveteau cum că femeia e cel puţin cu capul în nori. Viaţa, în opinia ei, e doar o sumă de vise, unele sau cele mai multe irealizabile. Dar ce minunat este să visezi la toate lucrurile pe care ai putea să le ai în viaţă! – şopti femeia spre interlocutorul ei. În fond, adăugă ea, toată lumea doreşte ceva! E interzis să visezi? Nici măcar singurătatea nu o mai întrista, fiindcă ajunsese aproape un privilegiu. În ţara asta unde politica se face pe la toate colţurile, unde corupţia face parte integrantă din cotidian, în ţara asta unde omul cinstit (cine mai crede într-o asemenea sintagmă!) nu are la dispoziţie decât radioul, televizorul, presa care scoate la lumină faptul că el este furat din toate părţile, el, omul cinstit devine prizonierul lumii în care trăieşte. Atunci ce-ţi mai rămâne de făcut – se întrebă ea. Nu ai decât o singură variantă ca să poţi să prinzi şi ziua de mâine: să visezi. Privi spre copac. Se cunoşteau bine. Femeia înţelese că a făcut o alegere bună.

10 ianuarie 2007

Puşa Roth

Adagio din baletul Spartacus de Aram Haciaturian. Irek Muhamedov (Spartacus), Liudmila Semeniaka (Frigia), Balşoi Teatr, Moscova

Femeia şi copacul (IV)

Am cunoscut o femeie, o disperată care voia cu tot dinadinsul să pară ceea ce nu este în realitate. Stăruinţa dar şi străduinţa ei m-au făcut să mă uit mai atent la oameni, să încerc să înţeleg mai bine şi mai repede nevoile lor. Nu mi-am propus aceasta pentru că aş avea vreo putere sau leacuri contra acestei afecţiuni – fiindcă este aproape o boală, să vrei să fii ceea ce nu eşti în realitate –, ci pentru a mă putea apăra de propriile-mi porniri nesăbuite, acelea de a dori să fiu altceva sau altcineva. Femeia umblă de parcă ar căra greul lumii pe umeri şi tot timpul, sau aproape tot timpul pare că o preocupă soarta lumii. De aceea citeşte, studiază, încearcă să pătrundă tainele unor meserii pentru care unii se străduiesc o viaţă.

Corneliu Baba, Portret de femeie, 1950

Uneori femeia chiar nimereşte cu leacurile pe care le recomandă, sau poate că bunul Dumnezeu ne iartă pentru greşelile noastre, dar nenorocirea este că de o vreme chiar crede că deţine adevăruri fundamentale. În dorinţa ei de a fi ceea ce nu este, femeia nu prea observă trecerea anotimpurilor, nu prea observă că lumea se schimbă în jurul ei, fiindcă nu are decât un gând: să treacă pe numele bărbatului alături de care stă de destul de mulţi ani.
Jupânul, aşa cum îl alintă femeia, nu are gânduri de însurătoare, e mai bine aşa, mai modern. Însă el, Jupânul, nu mai este ce a fost în urmă cu ani, deoarece femeia, în simplitatea ei omenească dar suficient de vicleană l-a făcut să o ia ca reper. Ea dictează modul de viaţă, prieteniile, relaţiile cu lumea. Jupânul repetă mecanic ceea ce ea susţine că ar fi adevărat. Om al dracului, Jupânul îşi mai aduce aminte, din când în când, de anii frumoşi ai tinereţii şi mai dispare uneori – din ce în ce mai rar – din raza de influenţă a femeii. Ea se preface că nu bagă de seamă, de teamă ca Jupânul să nu plece definitiv. De aceea femeia a luat calea bisericii să se roage ca inima bărbatului să se înmoaie şi să spună Da. Femeia a cucerit mintea bărbatului fiindcă el, Jupânul nu uită să spună ori de câte ori este la încurcătură, că femeia are mare dreptate. În dorinţa ei de a fi ceea ce nu este, femeia nu cred că a observat în tot acest răstimp că a trecut vreodată pe lângă un copac, fiindcă în lumea ei nu pot încăpea copacii.

20 ianuarie 2009

Puşa Roth

Femeia şi copacul (V)

Dormea pe o canapea de teamă să nu i se pară patul prea mare. Îşi micşora, credea ea, singurătatea. Dar pentru a se sprijini, avea nevoie (de ce oare?) de două perne. A doua, mereu nefolosită, era aşezată pe lângă perete ca un martor mut al viselor ei. N-avusese parte de somnul dulce, alintat care acum, după atâţia ani, îi rămăsese o necunoscută. Se uita uneori alături, la perna sprijinită de spătarul patului, aşteptând, parcă, un răspuns pe care nici ea nu credea că-l va primi vreodată. Alteori, în noapte, se ridica brusc, dorind să învingă tăcerea dormitorului şi să se convingă de beneficiile somnului de una singură. Fugi repede la fereastră în timp ce se gândea la singurătatea copacului ce-i sta martor de atâta amar de ani. Era un război rece şi dureros împotriva dorinţei de doi. Dar ce, copacii au perechi? – răsuflă ea uşurată, după ce a emis un asemenea adevăr. După o clipă de tăcere femeia începu să se ameninţe, spunându-şi vorbe grele. În cealaltă clipă, însă, se lumină. Alt adevăr ieşi la iveală. Chiar dacă toţi copacii cresc singuri, ei sunt de fapt pădurea! – exclamă aproape fericită. Viermele duplicitarei îndoieli o rodea cu o viteză uluitoare. „Dacă eşti femeie – îşi auzi propriul gând – trebuie să ai puterea să-ţi găseşti perechea!”. Clipe de aşteptare. Apoi, ca la un tribunal repede încropit, începu să pledeze cauza. „Sunt nevinovată! Ştie şi copacul! I-am mărturisit. Îl iau ca martor.” Avocatul acuzării s-a ridicat mult prea repede şi a decretat: „E vinovată şi de aceea e condamnată la singurătatea pe care şi-a căutat-o. Să nu o credeţi tocmai acum, în al cincilea ceas. E prea târziu.” Avocatul apărării a conchis, după un timp de gândire: „Suntem mulţumiţi de verdict. Pedeapsa e minimă.” Întorcându-se spre femeie: „Te-a salvat copacul”. Femeia se îndepărtează uşor de fereastră, murmurând: „Am salvat singurătatea.”

21 martie 2009

Puşa Roth

Gaetano Donizetti, Elixirul dragostei, «Una furtiva lagrima», Enrico Caruso, 1904 (versiune remasterizată a inregistrării din 1 februarie 1904, Sala 826, Carnegie Hall, New York)

„Una furtiva lagrima”, Luciano Pavarotti

Femeia şi copacul (VI)

Giuseppe Arcimboldo, Flora, 1591

Capul parcă i se dilata şi simţea o greutate smintită la tâmple… Dar cum să i se dilate capul, când afară e un frig de nu-ţi vine să-ţi „arunci” nici degetul în bătaia vântului? O fi posibil ca propriul ei cap să contrazică legile fizicii? Oricum, în capul unei femei (e şi ea om!) pot încăpea atâtea minuni, că te cuprinde uneori mirarea, cum de e posibil aşa ceva!? Bărbaţii susţin că femeile gândesc mai puţin, că sunt mai slabe de înger şi că doar cratiţa şi maternitatea le mai pot salva. „Numai un cap de bărbat poate gândi aşa de îngust” – îşi spuse ea, privind instinctiv pe fereastră, la copacul care, în mintea ei, aproape că îi devenise „partener” de gânduri ascunse. Era, până la urmă, singurul ei prieten! Fiindcă tot a venit vorba de prieteni, nu prea se putea lăuda că numără mulţi. Încet, încet s-a îndepărtat de lume, ascunzându-se după propiiile sale gânduri. Îşi făurise – costă ceva să-ţi imaginezi! – propriul său cerc de prieteni şi le vorbea despre visele ei, de dureri, de speranţe, de aşteptări. Totul petrecându-se aievea, nimeni nu se supăra, nimeni nu punea întrebări incomode – şi chiar dacă punea, nimeni nu aştepta răspuns – şi fiecare pleca atunci cînd i se cerea ieşirea din scenă. Ca la teatru. Dacă ar fi mărturisit cum îşi petrece clipele de răgaz, lumea ar fi zis (căci despre lume e vorba!): „Biata de ea! Şi ce fată bună era!” De „fată bună” ce era, a acceptat ca bunii ei prieteni să-i smintească sufletul, s-o rănească până când a ajuns ea însăşi o rană. Rana de suflet se poate ascunde, dar tristeţea şi singurătea îşi arată colţii şi te ţintuiesc în culcuşul de sânge. Speriată, femeia căută un refugiu. Frica de lume, de prieteni trebuie învinsă! Dar cum poţi învinge o asemenea putere? Poate doar devenind „frunză-n vânt”. În niciun caz copac.

11 mai 2009

Puşa Roth

Giuseppe Arcimboldo, Primăvara, 1573

Femeia şi copacul (VII)

Prinsă în vârtejul evenimentelor sociale, politice dar mai ales economice, femeia nu a mai avut răgazul de a visa, iar copacul nu i-a mai fost tovarăş de conversaţie aproape o iarnă. Cazuri de corupţie, spionaj, furturi, crime, accidente aviatice, feroviare, maritime, rutiere, violuri, abandonuri, români expulzaţi, condamnaţi, politicieni ce se muşcă între ei şi arată cu degetul acuzator către ceilalţi politicieni, deşi scena politică e cam aceeaşi de aproape 20 de ani, toate acestea combinate cu Doamna Criză Mondială, nu mai lasă aproape nimănui răgazul de a visa, de a spera, de a trăi momente de linişte. Peste toate acestea oamenii mai au încă o problemă: paşapoartele biometrice. În ţara asta sunt milioane de oameni care n-au avut niciodată un paşaport, alţii care nu mai au nevoie de paşaport, majoritatea circulând doar cu buletinul, cu treabă sau fără treabă prin Europa. Dar America? Oare mai doreşte omul românesc să meargă în „ţara tuturor posibilităţilor” în plină criză economică? Moare de poftă omul românesc să aibă aşa-zisele paşapoarte biometrice?

Nimfa, desen de Rudy Roth, 2008

Pentru a nu vorbi de una singură – nu se cade – femeia a pornit spre fereastra străjuită de vechiul prieten: copacul. I-a repetat tot ce avea de repetat dar prietenul ei, copacul, nu a dat semne că ar asculta-o. După lungul monolog despre „lumea de televizor”, despre întâmplările acestei lumi, femeia s-a retras mirată de la locul cu pricina. Concluzia, până la urmă, era evidentă. S-a convins că până şi copacul s-a săturat de această lume. O fi indiferenţa o formă de protest?

15 mai  2009

Puşa Roth

J. S. Bach, Choral „Jesus bleibet meine Freude” din Cantata nr. 147,  BWV 147. Dirijor: Nikolaus Harnoncourt

Să-mi ascult tăcerea vorbind

Cred, acum când sunt mai aproape de poarta spre cer – e mersul firesc al vieţii –, cred că nu am fost niciodată pe deplin fericită. Pot oare să cert pe cineva? Pot să cerşesc cuiva un strop de fericire? Timpul pentru fericirea mea a trecut, s-a epuizat, ca de altfel şi sufletul meu. Cred că numai voinţa mă face să zâmbesc, uneori tălâmb, fiindcă tot ce pot să fac e să calc pe frunze uscate. Nu mă plâng de nimic, fiindcă viaţa e cel mai frumos dar dat de Dumnezeu. Mă gândeam că dragostea este o permanenţă şi nu poţi să nu iubeşti ceva sau pe cineva în fiecare clipă. Mă uitam la televizor, într-o seară – e o posibilitate de a omorî timpul – şi am prins o secvenţă dintr-un interviu acordat de o foarte cunoscută cântăreaţă de muzică uşoară care nu a dorit să vorbească despre propriul ei copil pe care se pare că l-a abandonat de mulţi ani. Cum poate o mamă să??… a fost primul meu gând. Doamna cu pricina zâmbea precipitat, un zâmbet dureros şi trist. Reporterul a insistat să afle ceva despre relaţia mamă – copil, invocând glasul sângelui, dar artista s-a crispat, refuzând orice detaliu. La un moment dat a exclamat disperată:

„Chiar şi această relaţie trebuie să fie reciprocă!” N-am înţeles imediat sensul vorbelor ei, dar cred că, într-o oarecare măsură, avea dreptate. E dureroasă această duplicitate care poate ascunde adevăruri amare. Nimeni, dar absolut nimeni nu va putea să înţeleagă pe deplin acţiunile omeneşti, chiar dacă este participant sau martor. Avem dreptul să-i judecăm pe alţii? Avem atâta iscusinţă să putem descifra şi înţelege rosturile lumii? Ce înfricoşătoare distanţă punem noi, oamenii, între noi şi faptele noastre! De atunci, între mine şi Eul meu nu a mai avut loc nici un dialog. Cuvintele nu au mai avut putere, dar uneori, după acea întâmplare, am simţit nevoia să-mi ascult tăcerea vorbind.

Martie 2010

Puşa Roth

Stăpânul rezervaţiei

Într-o duminică, zi călduţă de primăvară – una dintre puţinele de anul acesta – m-am urcat într-un autobuz şi m-am aşezat pe unul dintre scaunele care are pereche în faţa lui. Nu era aglomerat, nici în maşină, nici pe stradă, aşa că mi-am văzut liniştită de gândurile mele, bucurându-mă de soare. Aproape că nu am observat când în faţa mea s-a aşezat un bărbat de vârstă medie îmbrăcat în ţinută militară, cu ghete noi, curate, cu raniţă în spate, ochelari de vedere prinşi cu un fir bleu, contrastând uşor cu verdele uniformei dar şi cu statura acestui om înalt şi cu o privire pătrunzătoare. Avea barbă, neîngrijită însă, părul destul de lung strâns sub o caschetă de pânză din acelaşi material cu cel al uniformei. Până aici nimic nu părea nefiresc, mai ales că bărbatul a început să caute ceva prin raniţă. Mi-am imaginat, iniţial, că face parte din vreun detaşament militar care a fost prin teatrele de război din Irak, Afganistan, sau pe unde vor mai fi fost militarii români. S-a oprit brusc din căutat, a privit atent la călători, mi s-a părut că s-a uitat spre mine şi imediat a început să povestească ceva. Am crezut că vorbeşte la mobil prin hands free dar mi-am dat seama repede că nu este aşa. Am devenit mai atentă crezând că m-a întrebat ceva, probabil de vreo staţie de autobuz unde ar fi trebuit să coboare, şi eu nu am înţeles.

„Mă scuzaţi, nu am fost atentă”, am spus cu jumătate de gură.

Nu a dat semne că m-ar fi auzit şi ridicând puţin tonul, a continuat de parcă nici nu aş fi existat pe scaunul din faţa lui. Brusc, am devenit mai atentă, la ceea ce omul povestea, agitându-se puţin.

„Poate nu ştiţi că eu sunt stăpânul rezervaţiei, că am fost bărbat şi acum sunt femeie?” Am crezut că este o glumă, de, era duminică, imediat după prânz, când unii au ceva mai mult chef de vorbă. Nu numai eu, dar şi ceilalţi oameni aflaţi pe scaunele de apropiere şi-au întors privirea spre acest bărbat care devenise dintr-o dată puţin ciudat. Când a realizat că are „public” , a continuat pe acelaşi ton: „Am avut sâni, dar mi-au pus cenuşă pe ei şi i-am pierdut! Ah, trebuie să mă însor, să mă tund, să mă dau cu sacâz şi vaselină ca să fiu frumos! Nu, nu, mai bine mă mărit, că ei m-au transformat în femeie!”

S-a oprit pentru o clipă, s-a uitat spre fereastră şi a continuat, de data asta, puţin emoţionat: „Vezi degetul acesta pe care am inelul?”, s-a adresat personajului pe care, acum sunt sigură că l-a văzut prin fereastra sau în fereastra autobuzului.

„A fost înlocuit cu un deget de plastilină!”, a continuat el. Dacă mi s-ar da Intercontinentalul eu l-aş refuza, dacă aş primi un microscop să-mi privesc celulele de la degetul mic.

Am vrut să mă mut pe alt scaun, ceva mai departe de el, dar am fost fascinată de „lumea” în care trăia acest om, de reacţiile lui, de spaimele lui, de grijile pe care le avea, şi, de ce nu, de ideile lui, desprinse parcă dintr-un roman SF. Starea omului s-a schimbat în câteva secunde şi, ca un copil, a început să plângă. A întins mâinile cerând ajutor oamenilor-fantasme cărora li se adresase până acum: „Daţi-mi două ace de gămălie, ca să pot să-mi salvez viaţa!”

Trebuia să cobor. Omul a rămas pe locul lui şi sunt sigură că nu avea o ţintă precisă. Ieşise, poate, la plimbare cu „prietenii”. Era departe de lumea noastră, cea pe care noi, cei mulţi, o numim lumea normală, dar nici lumea lui nu era mai liniştită decât a noastră. Să nu mai fi suportat această realitate? Posibil.

Aprilie 2010

Puşa Roth

Femeia şi copacul (VIII)

Nu scăpase de obiceiul de a se uita lung la copacul de lângă fereastra bucătăriei, la cei doi porumbei care şi-au trăit tinereţea împreună. Nu ştia că porumbeii sălbatici sunt monogami, credea că „orăşeni” fiind, au căpătat obiceiuri omeneşti – trăiesc pe la ferestrele noastre, nu-i aşa! – dar ei şi-au păstrat cuibul an de an, fără a se sinchisi de obiceiurile lumii moderne. Însă, spre surprinderea ei, cei doi şi-au găsit, evident pentru confortul zilnic, şi-au găsit câte o creangă pe post de camere de zi, dar noaptea stau lipiţi unul de celălalt ca şi acum 10-12 ani când i-a văzut pentru prima dată. A constatat, s-a mirat, a consemnat, dar nu a învăţat nimic din logica acestui cuplu căruia, într-o zi, autorităţile le-au cam stricat locuinţa, fiindcă ele, autorităţile au cam găsit de cuviinţă că acei copaci ce străjuiesc şi umbresc miile de cutii supranumite apartamente şi-ar fi luat „nasul la purtare” şi au crescut prea mult. Copacii trebuiau tăiaţi deoarece îngreunau vizibilitatea locatarului de la bloc, adică posibilitatea de a privi în balconul vecinului, spre fereastra acestuia sau, şi mai trist, pe acoperişul îmbâcsit de smoală. Tăierea copacilor din vara lui 2007, cea mai fierbinte şi mai fără de milă din câte au petrecut oamenii în ultima jumătate de veac. Încălzirea globală de care se face atâta caz nu a mai deranjat autorităţile dornice de a fi văzute mişunând prin faţa blocurilor, pentru că în 2007 românul trebuia să voteze europarlamentarii. S-au schimbat gardurile, s-au pus borduri (mândria primarului dar şi gheşeftul lui) deşi unele fuseseră schimbate în campania „borduriada”, iar gropile din asfalt s-au mai adâncit şi s-au mai înmulţit după această ispravă demnă de pana unui fabulist. Un ban pentru bordură, cinci în buzunarele aleşilor că de, îşi dau silinţa să ne facă viaţa mai rea. Zeus de Cotroceni ne-a proorocit că o să ne fie bine, „să trăiţi bine”, dar atât el cât şi ceilalţi aleşi ai neamului – fie ei de la putere sau din opoziţie – s-au întrecut şi se mai întrec încă să ne blestemăm zilele că am crezut în promisiuni şi i-am ales când pe unii, când pe alţii. Ce le pasă lor că noi o ducem prost? Am aflat despre corupţie şi corupţi, n-am văzut mari corupţi stând frumos la odihnă după gratii, însă am văzut cu toţii că o ducem mai rău.

Femeia se opri din scris şi se apropie iar de fereastră. Porumbeii şi-au extins proprietatea, observă ea în glumă, deşi copacul ciuntit nu mai oferea atât de mult spaţiu. În timp ce îi privea, a apărut o vrabie cam zăpăcită, s-a oprit şi ea pe o creangă, a privit lung la porumbeii care au fost vădit deranjaţi de această prezenţă şi şi-a luat repede zborul, poate de teamă că a încălcat proprietatea „porumbească”. Probabil că vrăbiile au învăţat mai uşor de la oameni cum stă treaba cu proprietatea şi că unii mai nevricoşi scot puşca şi… pac… pac… direct în zonele vitale, asta ca să se ştie că proprietatea e sfântă. Dar sfinţii aceştia de carton, obraznici, infatuaţi şi prost crescuţi scot biciul sau, şi mai grav, pun arma la ochi şi trag – chipurile să se apere – aşa cum se întâmpla la începuturile lumii americane. Ţară de baroni lacomi, fanarioţi fără caftan, ţară în care legea este ca un scenariu de film mut! Cineva mimează ceva, altcineva înţelege ce vrea. Boierii noştri sunt ca păsările călătoare, iarna la soare în ţările calde, vara la munte, la schi, fugind de capitala asta, de ţara asta ce s-a bezmeticit de tot. Ceilalţi, cei mulţi care nu mai aşteaptă nimic de la boieri, cei cărora disperarea le dă târcoale, au devenit tot un fel de păsări călătoare, muncind din greu la alţi stăpâni, mai europeni decât ai noştri, cel puţin în materie de bani. Muncesc pentru a aduce bani acasă, ca să aibă ce impozita politicienii-boieri din România. Femeia vorbea singură, de fapt vorbea cu porumbeii care o priveau cu mare tristeţe, dar şi cu o oarecare mirare. Se minunau cât de naivă era, că nu avea curajul să depăşească pragul casei, manifestându-şi nemulţumirea doar în faţa bieţilor porumbei sălbatici, domesticiţi şi ei de oraşul-capcană.

Iunie 2010

Puşa Roth

Claude Monet, Plimbarea

Femeia şi copacul (IX)

Îşi propusese, nu o costa nimic, să se depărteze de televizor, de radio, de internet, de politică şi să se concentreze asupra unor chestiuni care pot da o altă dimensiune vieţii. S-a gândit să scrie un roman, unul de dragoste, aşa cum îi stă bine unei femei cu oarece înclinaţii literare, dar romanul trebuie încadrat în realitate, într-o realitate şi, evident, aşa tot nu va scăpa de lumea pe care dorea să o evite. S-a hotărât că ar fi mai bine să scrie poezie, dar a constatat singură că nu prea o dădea talentul afară din casă. Şi-a dat seama că nu poate exista ruptă de realitate şi a găsit repede motivul să se „ancoreze” în lumea reală, să se informeze despre cum mai merg lucrurile în afara spaţiului ei vital. Prin urmare, fuga la informaţie. Radioul, televizorul, amândouă în acelaşi timp ca nu cumva să piardă ceva! Scandal de corupţie, altul decât cel de ieri, scandal la Parlament, acelaşi de câteva zile dar mai nuanţat, propuneri de arestări la nivel parlamentar, certuri, acuze reciproce despre interese de grup, grupări, partide etc. Minut de minut ştirea se schimbă de la vorbitor la vorbitor, de la gazetar la gazetar, în funcţie de interese de partid, de grup, de grupări, de naşi, fini, cumetri, părinţi, socri, soacre, cumnaţi, cumnate, fiice, nurori, gineri, fii, copii sau, pur şi simplu, de oameni fără nici o legătură cu categoriile enunţate, dar care au şi ei un cuvânt de spus. Păi ce, nu e democraţie!?

După vreo două ore femeia răsuflă uşurată, mustrându-se însă în gând că voia să meargă la teatru şi să părăsească „scena politică”. „Mai tare comedie ca asta, nu cred că aş fi văzut!”, exclamă ea, gândindu-se că a făcut şi o economie în seara respectivă, adică banii de bilet, benzina, parfumul, rujul, pudra etc. Femeia s-a gândit că dacă se plictiseşte de politică, schimbă canalul şi dă peste scandalurile „divelor” din showbiz, care mai de care mai importantă, doar sâni şi buze siliconate, rochii cât mai decoltate, voci de calculator dar cu pretenţii de soprane de coloratură, cu ochii după băieţii de bani gata, ca să-şi dea importanţă în faţa camerelor de luat vederi cum şi în cel fel au câştigat inima vreunuia, june sau mai copt (vârsta nu contează), dar cu buzunare pline de euro sau, mai popular spus, euroi. Grotescul atinge cote fabuloase şi ceea ce se cheamă sexy în opinia lor, e doar o prezentare mizeră a intimităţilor unor persoane (bărbaţi sau femei) care doresc cu tot dinadinsul să fie vedete. Mai bine la politică!

Iulie 2010

Puşa Roth

P. I. Ceaikovski, Poloneza din opera Evgheni Oneghin (actul III). Orchestra Filarmonicii din Berlin, dirijor: Claudio Abbado

Femeia și calul

Avea aproape patruzeci de ani şi născuse în prag de iarnă al treilea copil, o fetiţă. Era o femeie harnică, făcea tot ce era posibil, ca să-şi crească fetele mai bine decât crescuse ea. Era măritată cu un oltean gelos şi cam leneş, Dumnezeu să-l ierte, iar femeia suporta sudălmile şi chiar palmele zdravene care se abăteau asupra ei din te miri ce. Era o Fefeleagă de câmpie ce căra cărbuni cu sacoşa, să aibă ce pune în sobă. La câteva luni de la ultima naştere, în plină iarnă, femeia avu un gând straşnic: să găsească un cal, cu care să făcă treabă în gospodărie sau chiar să-l vândă să-şi mai rotunjească veniturile. Îi adusese olteanul, bărbată-su, peşte sărat de la Tulcea, pe vremea aia, mergeau oamenii să cumpere peşte, peşte sărat, pe care îl puneau apoi pe frânghie deasupra uşii, ca să îl bată vântul, să nu se strice. Peştele sărat era hrană de lux pentru oamenii de la ţară. Cu peştele deasupra uşii şi cu un cal în grajd, viaţa părea mai sigură, aşa gândea femeia. A luat o gură zdravănă de ţuică, să învingă frigul şi teama şi a luat-o uşor spre grajdurile CAP-ului, în căutarea unui cal. A ajuns, a deschis uşa grajdului, dar nu a văzut-o nimeni. A îndrăznit, a luat un cal de la iesle şi a plecat cu el acasă, fără să se grăbească, dar cu gândul că acel cal o va salva de bătaia bărbatului, dar şi de cărăuşia cu spatele. A dus calul într-o magazie, i-a dat fân –femeia avea şi o vacă– şi a intrat în casă cu braţele pline de lemne. N-a scos o vorbă până dimineaţa, când a îndrăznit să-i spună barbatului să meargă în magazie şi să vadă ce a adus ea acasă. Bărbatul a înţeles pe loc ce gest nebunesc a făcut femeia, dar a tăcut de teamă. Au ţinut calul în magazie toată iarna, dar spre primăvară au scos calul în curte. Într-o zi, îngrijitorul cailor din CAP a recunoscut nechezatul calului pe care l-a şi strigat, iar calul şi-a recunoscut vechiul stăpân şi îngrijitor. Omul a reclamat la Miliţie, femeia a spus că a cumpărat calul de la nişte oameni dintr-un alt sat, dar oamenii legii au luat calul, care a ajuns iar în grajdurile CAP-ului. Odată cu plecarea calului din curte, visul femeii s-a destrămat, iar pedeapsa din partea bărbatului a fost pe măsură.

Au trecut douăzeci şi ceva de ani de la această întâmplare şi femeia a găsit cu cale să povestească acum. Avea un zâmbet trist, probabil că acum realizase că gestul ei nebunesc a fost ca un castel de nisip. Uneori sărăcia te împinge la gesturi necugetate, deşi cred că în subconştient a crezut că i se cuvine, fiindcă bunica ei a fost nevoită să dea propriul cal la gospodăria colectivă ca bun al poporului. Poate că, pentru o clipă, femeia a crezut că şi-a luat „bunul” înapoi. Nebănuite sunt Căile Domnului!

Decembrie 2012

Puşa Roth

 

John Constable, Cal alb, 1819