Femeia și copacul: Vis de decembrie

Pusa Roth - Dincolo de curcubeu e lumea

Era o perioadă când pentru orice gând, evident unul aproape irealizabil, femeia dădea fuga la fereastră și se consulta cu copacul, judecând dacă are vreo șansă să-și ducă planul până la capăt. Tăcerea din jur o convingea că e mai bine să-și vadă de treabă, să găsescă altceva, evident, altceva care să aibă legătură cu realitatea din jurul ei. De la o vreme însă, femeia s-a ambiționat și  a ignorat copacul, sfetnicul ei de ani de zile, a fost acaparată de lumea virtuală, de întâmplările și oamenii acesteia, uitând câtă ficțiune poată să cuprindă.

Vezi articolul original 190 de cuvinte mai mult

Femeia și copacul: „Așteptarea, alt anotimp al vieții”

Pusa Roth - Dincolo de curcubeu e lumea

Se spune că „în viaţă nu contează unde te afli, ci pe cine ai alături”, adică familia şi prietenii devotaţi. Per­fect adevărată maxima lui Aristotel, în sensul că „nimeni nu poate trăi fără prieteni, chiar dacă stăpâneşte toate bunurile lumii”. Între naştere şi moarte, cele două mari evenimente ale vieţii pământene, omul este înconjurat de oameni, de familie, de prieteni şi de duşmani, pentru că aşa este construită fiinţa aceasta, zămislită din trup, suflet şi sentimente. Nu ne putem lepăda de propria noastră identi­tate, pentru că nu ne putem depărta de noi înşine.

Vezi articolul original 285 de cuvinte mai mult

Ziua Alzheimer

Pusa Roth - Dincolo de curcubeu e lumea

Se întâmplă ca într-o zi să descoperi că cineva din familia ta, mama, tata, frate, soră, soţ sau soţie, să rămână suspendată în timp, să nu mai înţeleagă prezentul, să nu mai cunoască pe cei pe care i-a iubit, să devină puţin câte puţin altcineva, un om pentru care nimic din ceea cel înconjoară să nu-i mai fie familiar. Ziua Alzheimer este momentul întoarcerii în tunelul timpului, este ziua în care prezentul nu-ți mai aparţine, este ziua durerii, a disperării, pentru că din acest moment începe drama. Drama omului ţintuit în Lumea Alzheimer, drama celorlaţi care nu pot accepta această crudă realitate. Omul Alzheimer nu mai are identitate precisă, pentru că el nu mai aparţine unui timp prezent, iar trecutul este ca o fereastră îngustă prin care răsar imagini disparate.

Vezi articolul original 286 de cuvinte mai mult

Femeia și copacul: Dincolo de iluzie

„Gândul meu pentru tine a murit într-o joi, fără explicații de ce și cum. La miezul nopții, când inima mă îndemna să te caut, am auzit cântecul cucului și, nedumerită, am fugit afară să văd păsărea ciudată ce cântă în crucea nopții, în noapte de decembrie. Alergând după ispită, m-am vindecat de întuneric, m-am vindecat de teama de întuneric, m-am vindecat de mine și de tine. S-a rupt vraja macului găsit într-un sfârșit de vară la margine de vis și de mare. Cam așa și cam atât ar trebui să-i scriu, fiindcă va înțelege că lumea noastră fragilă a fost înghițită de lumea reală. Știam de la început că totul nu e decât un vis, dar am avut răbdare să văd cât de puternică este iluzia, cât de mult poate inventa o minte omenească pentru a atinge «sublimul» prag al neputinței. Dar inima nu a vrut să asculte, e și ea de genul feminin, și s-a păcălit singură, crezând că poate, poate…”. Femeia stătea ghemuită în fotoliu și scria cu creionul, lucru rar, căci aproape nu mai folosea acest obiect, scria și făcea pauze mari, ca și cum orice cuvânt trebuia adus din altă dimensiune.

După un timp, femeia, ghemuită în visele ei, spuse cu glasul mic, de teamă, parcă, să nu se audă: „Sigur, nu-i voi trimite această scrisoare, pentru că nu are destinatar precis, e doar o încercare de a crea un personaj, un personaj care să completeze lista fragilă a sentimentelor omenești.” Se gândea la lumea pe care a cunoscut-o, la oamenii care i-au marcat viața, la cei cu care s-a intersectat într-un moment anume, la întâmplări demne de lăsat în urmă, dar și la celelalte întâmplări care par mai multe, dar nu le putea evita fiindcă nu trăise într-un turn de fildeș, ci în lumea această frumoasă/urâtă, dar de neînlocuit nici măcar în vis. Copacul din fereastră, căci spre el se îndreptase, era scăldat de soarele iernii, era nemișcat și aparent leneș, bucurându-se de lumină. Femeia a prins curaj și a început să scrie despre copilărie, despre întâmplările ei, a aruncat scrisoarea, nu avea destinatar, și s-a bucurat că are un prieten atât de devotat: copacul.

Pușa Roth

2 ianuarie 2016

Pușa Roth

Femeia și copacul: „Amăgire și dezamăgire”

Pusa Roth - Dincolo de curcubeu e lumea

E atât de ușor ca să amăgești pe cineva, spunându-i ce vrea să audă, cântându-i în strună, așa, să se creadă o ființă importantă, să mai trăiască o clipă fabuloasă, una falsă, evident, ca apoi să i se facă vânt de pe stânca nemiloasă a amăgirii, acolo unde se cocoțase și să cadă în gol. Sunt oameni care au făcut din asta o ,,profesiune de credință”, oameni care vor să-și atingă meschinul scop, călcând peste sentimentele celorlalți, strivind suflete și speranțe apărute din cine știe câtă cenușă de vise.

Vezi articolul original 402 cuvinte mai mult