Timpul care a învins teama

Decembrie 1989 – Decembrie 2007

Au trecut 18 ani de la Revoluţia Română şi nu putem lăsa ca istoria să treacă pe lângă noi, fără să ne amintim de zilele însângerate ale lui decembrie 1989. Cei mai mulţi ne-am luat „raţia de libertate”, mulţi au plătit libertatea cu sânge, alţii stau şi acum şi se întreabă ce resort intim a declanşat acea revărsare de forţă, ce a spulberat atotputernicul regim comunist? Emisiunile din decembrie 2007 au stat sub semnul restituirilor necesare, al adevărurilor nescrise, unele neconsemnate în vreun fel, adevărurile martorilor şi participanţilor la Revoluţia Română. Este dreptul fiecăruia, dar şi obligaţia faţă de istoria încă nescrisă a acestui eveniment – ce a schimbat soarta unui popor ce visa la libertate -, să participe la aflarea adevărului, dar şi la completarea paginilor încă albe ale acestui eveniment istoric. Au trecut 18 ani, iar copiii născuţi în acel decembrie de flăcări şi sânge pot merge liberi prin Europa, împlinind astfel visul generaţiilor dispărute, fără să înţeleagă sensul profund al revoltei populare din decembrie ’89. Mărturia fiecăruia este un act asumat în faţa istoriei, după 18 ani de la Revoluţia Română.

Cartea aceasta, omagiu adus Radioului la 80 de ani, are ca punct de plecare  emisiunile din 14–22 decembrie 2007, înregistrările care stau la baza acestora, adică materialul brut, deoarece spaţiul acordat nu l-a putut cuprinde în întregime. Aceste declaraţii, mărturii, amintiri ale celor prezenţi au fost adaptate, făcându-se corecturile necesare unui material scris, conform normelor limbii române, deşi intervenţiile nu au schimbat sensul frazelor. Am lăsat, pe cât e cu putinţă, vorbirea liberă, în aşa fel ca exprimarea fiecărui vorbitor să fie recognoscibilă.

În această carte vor fi şi alte declaraţii ale celor care nu au putut participa la înregistrări, dar fiecare segment va avea o notă privind data sau sursa de unde a fost extras materialul respectiv. De asemenea, sunt persoane care au considerat că mărturia lor ar fi incompletă şi au adăugat noi date, care să aducă lămuriri despre momentul sau momentele participării la Revoluţia Română. Şi în aceste cazuri s-au făcut precizările necesare. De ce sunt necesare toate aceste sublinieri? Pentru a nu exista nici un fel de dubii privind autenticitatea declaraţiilor, mărturiilor, amintirilor transcrise în carte. De altfel, aşa cum am mai spus, înregistrările reprezintă martorul acestor amintiri, declaraţii sau cum va dori fiecare să le socotească. Intervenţiile mele sunt doar simple fapte jurnalistice, fără comentarii pro sau contra, fără a influenţa răspunsul vreunui interlocutor.

Cartea are, evident, tentă subiectivă, mai ales că fiecare îşi exprimă punctul său de vedere, privitor la participarea sa sau a celorlaţi cu care a fost alături, sau cu care a acţionat într-un loc sau altul, în acele zile de decembrie. Mai adaug că, la emisiunile din 2007 a participat cine a crezut de cuviinţă, cine a crezut că mai are ceva de spus. Vor fi voci care vor afirma că altul este adevărul, alta a fost realitatea pe care ele au perceput-o, că evenimentele s-au derulat altfel. Aşa s-ar putea să fie, nu contest! Dar nimeni nu a oprit pe nimeni să se exprime. Am scris această carte având credinţa că va aduce încă puţină lumină  evenimentelor din 1989.

Nu sunt revoluţionară, nu am certificat de revoluţionar şi vreau să cred că am o calitate pe care să nu o pună nimeni la îndoială: calitatea de om care slujeşte în numele adevărului. Nu sunt vorbe mari, dar a face ceva înseamnă un pas înainte. Cine are nevoie de tăcere, să tacă. Cartea aceasta a văzut lumina tiparului, fiindcă mulţi oameni au fost dispuşi să vorbească. Despre un eveniment cum a fost Revoluţia Română nu putem spune că şi-a găsit locul în istorie, dar nici în conştiinţa oamenilor. Va mai trece mult timp, probabil, se vor mai scrie mii de pagini până când… Până când? La această întrebare nu am găsit răspuns.

Puşa Roth
3 august 2008

«Timpul care a învins teama» – articole din presă

După 19 ani de la Revoluţia Română din decembrie 1989, multe dintre evenimentele petrecute în acele zile sunt departe de a fi clarificate. Nelămuririle, pornind de la fapte neclare, adesea enigmatice, de la omisiuni şi suspiciuni, de la imposibilitatea practică de a înţelege multe aspecte, întrebările persistă. O primă întrebare se referă la încadrarea şi definirea propriu-zisă a evenimentelor: a fost sau nu a fost revoluţie, în sensul bine determinat al termenului, în decembrie 1989?

O contribuţie importantă la clarificarea multora dintre acestea o reprezintă volumul recent apărut la Editura Ars longa din Iaşi, Timpul care a învins teama. Martori ai istoriei, Decembrie 1989–Decembrie 2007, carte publicată cu sprijinul Radio România şi al membrilor Asociaţiilor de revoluţionari (coordonator de proiect: Gheorghe Ivaşcu, preşedintele Asociaţiei „Club 22 Radio”). Ediţia alcătuită cu multă rigoare de Puşa Roth include o serie lungă de mărturii ale unor participanţi la Revoluţie dar şi texte cu caracter teoretic – un studiu al profesorului univ. dr. Nicolae Jurca şi o amplă convorbire a realizatoarei ediţiei cu istoricii Dan Berindei şi Ioan Scurtu.

„Cartea aceasta, omagiu adus Radioului la 80 de ani – scrie Puşa Roth în Argument. Decembrie 1989–Decembrie 2007 – are ca punct de plecare emisiunile din 14–22 decembrie 2007, înregistrările care stau la baza acestora, adică materialul brut, deoarece spaţiul acordat nu l-a putut cuprinde în întregime. Aceste declaraţii, mărturii, amintiri ale celor prezenţi au fost adaptate, făcându-se corecturile necesare unui material scris, conform normelor limbii române, deşi intervenţiile nu au schimbat sensul frazelor. Am lăsat, pe cât e cu putinţă, vorbirea liberă, în aşa fel ca exprimarea fiecărui vorbitor să fie recognoscibilă.
În această carte vor fi şi alte declaraţii ale celor care nu au putut participa la înregistrări, dar fiecare segment va avea o notă privind data sau sursa de unde a fost extras materialul respectiv. De asemenea, sunt persoane care au considerat că mărturia lor ar fi incompletă şi au adăugat noi date, care să aducă lămuriri despre momentul sau momentele participării la Revoluţia Română. Şi în aceste cazuri s-au făcut precizările necesare. De ce sunt necesare toate aceste sublinieri? Pentru a nu exista nici un fel de dubii privind autenticitatea declaraţiilor, mărturiilor, amintirilor transcrise în carte.

De altfel, aşa cum am mai spus, înregistrările reprezintă martorul acestor amintiri, declaraţii sau cum va dori fiecare să le socotească. Intervenţiile mele sunt doar simple fapte jurnalistice, fără comentarii pro sau contra, fără a influenţa răspunsul vreunui interlocutor. Cartea are, evident, tentă subiectivă, mai ales că fiecare îşi exprimă punctul său de vedere, privitor la participarea sa sau a celorlalţi cu care a fost alături, sau cu care a acţionat într-un loc sau altul, în acele zile de decembrie. Mai adaug că, la emisiunile din 2007 a participat cine a crezut de cuviinţă, cine a crezut că mai are ceva de spus. Vor fi voci care vor afirma că altul este adevărul, alta a fost realitatea pe care ele au perceput-o, că evenimentele s-au derulat altfel. Aşa s-ar putea să fie, nu contest! Dar nimeni nu a oprit pe nimeni să se exprime. Am scris această carte având credinţa că va aduce încă puţină lumină  evenimentelor din 1989. Nu sunt revoluţionară, nu am certificat de revoluţionar şi vreau să cred că am o calitate pe care să nu o pună nimeni la îndoială: calitatea de om care slujeşte în numele adevărului. Nu sunt vorbe mari, dar a face ceva înseamnă un pas înainte. Cine are nevoie de tăcere, să tacă.
Cartea aceasta a văzut lumina tiparului fiindcă mulţi oameni au fost dispuşi să vorbească. Despre un eveniment cum a fost Revoluţia Română nu putem spune că şi-a găsit locul în istorie, dar nici în conştiinţa oamenilor. Va mai trece mult timp, probabil, se vor mai scrie mii de paginii până când… Până când? La această întrebare nu am găsit răspuns.”

Premisele menţionate  de autoarea ediţiei sunt întru totul respectate în volumul cu titlu atât de sugestiv, Timpul care a învins teama. Studiul introductiv al istoricului Nicolae Jurca, A fost sau nu a fost Revoluţie în decembrie 1989?, este scris dintr-o perspectivă amplă asupra evenimentelor din Europa anului 1989, aşezând aşadar în context, cu rigoare analitică şi documentaţie la zi, momentul 22 decembrie. Citez câteva pasaje semnificative: „Modul neobişnuit, cu ieşire din tiparele clasice, în care s-au derulat evenimentele revoluţionare din 1989, a pus în dificultate lumea ştiinţifică în tentativa ei de-a le defini şi încadra în conceptul clasic de Revoluţie. Faptul că în toate ţările europene ex-comuniste s-au produs schimbări radicale ale ordinii sociale existente (elitele conducătoare au fost înlăturate de către noi elite), a prevalat însă asupra reticenţelor de încadrare tipologică. Vechiul concept de revoluţie a fost reconsiderat, iar evenimentele din 1989 au fost definite ca «revoluţii democratice» sau «revoluţii noi». […] Definirea evenimentelor din 1989, atât din România, cât şi din celelalte state ex-comuniste europene, va sta multă vreme de acum înainte pe agenda cercetării ştiinţifice. Aceasta, atât datorită complexităţii acelor procese, a existenţei unei diversităţi de criterii teoretice, cât şi a eternului partizanat şi subiectivism.

În răstimpul, de aproape două decenii, care s-a scurs de la evenimentele din decembrie 1989 ele au fost definite în cele mai diverse feluri: revoluţie (de istorici şi participanţi la evenimente), revoluţie cu adjective («regizată», «confiscată» etc., de unii ziarişti, oameni politici), lovitură de stat (de istorici amatori sau jurnalişti, de indivizi legaţi de fostul regim), revoltă populară etc. Emiterea a fel şi fel de teze şi ipoteze de acest fel, expresie a unor interese partizane, dar şi reflexul unei societăţi postcomuniste profund scindate, a creat un halou de mister şi de neîncredere în autenticitatea Revoluţiei Române. Drept consecinţă, s-a ajuns ca unii cercetători (străini îndeosebi) să-şi reconsidere convingerile ştiinţifice anterioare. […] Specificitatea cea mai frapată a Revoluţiei Române a constituit-o violenţa ei. Pe această temă s-a speculat, insinuându-se că aceasta ar ţine şi de nivelul scăzut de cultură şi civilizaţie al societăţii româneşti. Nimic mai fals. Şi în România, începând cu Timişoara şi continuând cu Capitala şi celelalte oraşe din ţară, pretutindeni, revoluţionarii au făcut apel la non-violenţă. Refuzul dictatorului de a angaja dialog cu demonstranţii, de a părăsi puterea şi folosirea forţei au determinat, ca ultimă soluţie, violenţa. […]
Ideea acestui studiu a fost să răspundem la întrebarea ce am trăit în decembrie 1989? Cum am dat un răspuns, inevitabil subiectiv şi incomplet, ne considerăm eliberaţi de a face alte posibile consideraţii.

În pofida atâtor neîmpliniri şi imperfecţiuni, bilanţul Revoluţiei Române din decembrie 1989 poate fi considerat pozitiv. În România s-a instituit un regim democratic; societatea se modernizează în toate planurile, iar prin aderarea la NATO şi Uniunea Europeană s-a dat curs voinţei poporului român, exprimată mai clar decât în oricare altă ţară. Pentru prima dată în istoria lor învolburată, românii au garantată securitatea naţională, de atâtea ori ameninţată şi încălcată, şi sunt încadraţi organic în Occidentul european, cu care au aspirat tot timpul să fie sincronici. ”

Mărturiile propriu-zise, exprimate în emisiunile amintite, din decembrie 2007, documentele (declaraţii şi memorii ale unor participanţi la revoluţie, publicate acum pentru prima dată) sunt grupate pe capitole. În primele sunt rememorate evenimente petrecute în Iaşi, Timişoara, Braşov, Cluj, Lugoj, Craiova, Constanţa, Târgovişte, Sibiu. Un capitol de peste 100 de pagini este rezervat felului în care au trăit Revoluţia angajaţii Radioului (Noi, oamenii Radioului), un altul este dedicat mărturiilor din Televiziunea Română. Capitole distincte sunt consacrate depoziţiilor participanţilor în alte puncte fierbinţi din decembrie 1989, Comitetul Central şi Palatul Telefoanelor. Dosarele Revoluţiei: Procesul de la Târgovişte este un interviu cu generalii Dan Voinea, Andrei Kemenici, fostul comandant al Garnizoanei Târgovişte în decembrie 1989, şi Ioan Nistor. Reproduc o mărturie a generalului Andrei Kemenici:

„Puşa Roth: Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost judecaţi, au fost condamnaţi la moarte de un tribunal constituit din oameni care făceau această meserie.
Andrei Kemenici: Meseria lor, într-adevăr. Mă puneţi într-o situaţie foarte complicată. Şi m-aţi luat şi prin surprindere. Oamenii aceştia erau de meserie, dar ei, istoria încă nu spune că trebuie să aibă şi ei nişte circumstanţe. Dar vreau totuşi să le dau o circumstanţă atenuantă acestor oameni, eu i-am văzut, doamnă, cum le tremurau pantalonii, în holul comandamentului militar, unde au fost adunaţi după coborârea din elicoptere. Domnul Voican Voiculescu le-a spus aşa, şi vă rog să reţineţi că asta însemnă că ei nu ştiau: «Cei doi terorişti pe care îi judecaţi astăzi, acum, sunt Nicolae şi Elena Ceauşescu.» Întâi a fost o linişte mormântală, erau toţi acolo, erau vreo 15 inşi şi asistenţa, au rămas toţi înmărmuriţi. Şi începuseră să tremure. Atunci s-a greşit, zic acum, aşa cum sună proverbul: «După război mulţi viteji se arată.» Dacă se punea întrebarea: «Cine vrea să judece?», mulţi sau poate majoritatea ar fi vrut să judece. Dar a fost un şoc. Ei, ştiţi cum a sunat enunţul următor? «Aveţi 15 minute – gândiţi dumneavoastră, 15 minute! – pentru a întocmi documentele necesare să faceţi acest proces». Doamnă, sunt borfaşi de ultima speţă din România, care fraudează, care fură miliarde şi duc procesele 4, 5, 7 ani, deşi noi toţi suntem convinşi că aceia sunt escroci!
Nu aveau nici hârtie de scris la ei şi atunci generalul Victor Stănculescu mi-a ordonat să aduc hârtie. Spre ruşinea mea, că eram în mare economie, n-aveam atâta hârtie de scris, m-am dus în birou, am luat câteva hârtii şi m-am gândit: «N-or fi de ajuns astea» şi-am trimis la birou unde se găseau, la documente secrete, hârtiile care ne veneau pentru unitate şi din care împărţeam aşa, numărând foile, la compartimente. Atunci mi-am zis: «Dom’le, să mai aduc un top de hârtie.» Şi m-am dus şi i-am arătat hârtia de scris generalului, care mă dirija, cui s-o împart, spunându-mi: «Dă-i şi lui (pe urmă am aflat că era procuror), dă-i şi ăstuia că e judecător, lui că e preşedintele Comitetului de Judecată.» Nu le spun numele, deşi cred că până acum le-aţi aflat. Şi ajung la un om amărât. Nu-l uit toată viaţa. Şi generalul zice: «Dă-i şi lui.» Am vrut să-i dau acelaşi număr de foi ca şi celorlalţi, dar respectiva persoană zice: «Dă-i mai multe.» Am rămas surprins, apoi am înţeles că era grefierul. Îl chema Tănase. I-am dat mai multă hârtie de scris. După ce-am împărţit hârtiile, domnul Voican Voiculescu zice: «Aveţi 15 minute să scrieţi acolo tot ce aveţi nevoie pentru procesul acesta.» Apoi domnul general Stănculescu îmi spune să-i repartizez într-o cameră ca să fie linişte, ca să-şi facă oamenii ce trebuia să facă, unul acuzarea, celălalt apărarea. În fine, domnul Voican Voiculescu adaugă: «Aveţi acest timp scurt pentru că e clar, ăştia au fost nişte criminali. Să nu le daţi posibilitatea să se apere, să fiţi duri, pentru că trebuie să terminăm într-un timp foarte scurt cu aceşti oameni care au distrus România.» Aceasta se întâmpla în hol, în picioare, într-o stare de tensiune extraordinar de mare. Procurorul Voinea a întrebat cine are Codul Penal şi unul dintre asistenţi, Mugur Florescu, i-a dat Codul Penal şi Codul de Procedură Penală. Şi i-am repartizat într-o încăpere, iar în timpul acesta am stabilit cu ofiţerii, care erau în aşa-zisul pluton de execuţie, era de fapt o grupă de execuţie formată din paraşutiştii de la Boteni, locul unde se va desfăşura execuţia, în caz că sentinţa va fi condamnare la moarte. Şi am făcut instruirea şefului, era căpitan, îl cheamă Boeru. A fost întrebat dacă vrea şi a răspuns afirmativ şi s-a dus şi a recunoscut locul respectiv, unde vor fi executaţi, dacă tribunalul va hotărî.

Puşa Roth: Se spune, domnule general Kemenici, că la Târgovişte ar fi fost sosia lui Ceauşescu…
Andrei Kemenici: E o prostie! Eu am ordinul de zi pe unitate în care scrie că au fost 1237 de oameni, iar din aceştia, cam 550-600 au văzut această execuţie. Vă spun categoric, fiindcă aceştia erau oamenii. Aproape 300 erau în comandament, comandament care s-a transformat în, nu zic tribunal, că în tribunal mai vorbeşte unul cu altul, în biserică pentru că acolo nu se vorbeşte. Era o linişte desăvârşită la cele două niveluri, la parter şi la etaj. Erau în cazarmă vreo 100-150 care, la fel, nu s-au mişcat din loc, erau şi în dispozitiv, după clădiri etc. Eu nu le-am spus, pentru că oricare, care avea ceva cu Ceauşescu aşa cum am avut şi eu dar nu am spus la nimeni, putea să facă vreun gest. Au ascultat toţi, fiindcă nu au ştiut ce se va întâmpla. Lumea se uita în sus şi a văzut 5 elicoptere, a văzut cum două au aterizat pe terenul unde făceam adunarea zilnic, dimineaţa şi seara. Toţi oamenii erau cu ochii pe cer, pe aceste două elicoptere şi până au aterizat jos, toţi erau curioşi ce se întâmplă. Atunci eu m-am dus cu un transportor blindat la elicopter. N-au vrut să-i ia de acolo pe cei doi – înţelegerea aşa a fost – şi asta e de o gravitate extraordinară. Eram colonel, comandant de unitate, comandant de garnizoană. Nu puteam fi minţit ca ultimul trecător de pe stradă. Înţelegerea era că vin cu două elicoptere şi că îi iau de aici pentru proces, ăsta a fost crezul meu, patru zile şi trei nopţi şi le-am spus şi lor că nu sunt două ulcioare cu apă, nu se poate ca cei doi să dispară fără proces. Acesta a fost legământul meu şi al vieţii mele. Am făcut tot ce am putut, pentru care am tras extraordinar de mult. Tuturor le plăcea să scape de Ceauşescu. Reţineţi, e foarte important, de sus, de sus şi până jos, cu excepţiile de rigoare, doreau să scape de aceşti Ceauşescu. Nu mai erau admişi de nimeni. Ştiţi de ce vă spun lucrurile acestea ? Eu credeam că Ceauşescu e apărat de multe forţe de securitate, speciale. N-a fost apărat de nimeni. Au fost trădaţi, au fost abandonaţi de toţi, doamnă, de toţi.

Puşa Roth: Domnule general, se spune, iarăşi se spune, pentru că toate acestea au intrat aproape în folclor. Se spune că Ceauşeştii au murit mai devreme de 25 decembrie.
Andrei Kemenici: Exclus. Revin la ceea ce v-am spus. Erau 500-600 de oameni care stăteau ochi şi urechi pe uşă şi pe transportorul blindat de acolo. Eu am crezut că vor fi luaţi din garnizoană, erau îmbrăcaţi corect. A văzut aproape toată lumea şi în cinci minute, hai să zic zece, toţi cei 1237 de oameni ştiau că în garnizoană se află Nicolae şi Elena Ceauşescu. Mai ales că se întrebau toţi ce căutau elicopterele acolo.

Puşa Roth: Eu mă refeream la momentul execuţiei.
Andrei Kemenici: Imediat. Toţi erau ochi şi urechi, doamnă, după stâlpi, pe la geam, peste tot, se uitau acolo unde erau elicopterele şi unde era transportorul să vadă ce se întâmplă. A durat vreo două ore şi acum mă întreb cât e de greu pentru un om să stea două ore după un stâlp. Nu? Aproape nemişcat şi să observe tot timpul. Ceauşescu era cineva, el nu era Gheorghe al nu ştiu cui. Şi toţi, văzând că intră în cazarmă, aşteptau să şi iasă. Ei, după aceste două ore îi văd că ies legaţi, aduşi de braţe şi dintr-o parte şi din alta – de fapt au fost luaţi aproape pe sus – şi merg la zid. După care aud armele. Au fost peste 500 de oameni care au văzut execuţia, iar de auzit, au auzit 1237, dar nu pun blocurile din jur, cu toţi oamenii la ferestre. Tot timpul erau oameni care strigau la cei de la blocuri să nu iasă la fereastră că riscă să fie împuşcaţi. O femeie n-a respectat acest ordin. Ştiţi ce s-a întâmplat cu femeia aceea? A fost omorâtă. Omorâtă de oamenii din cazarmă. Soldaţii or fi crezut că e inamic sau terorist. Şi-au tras şi-au omorât femeia.

Puşa Roth: Domnule general, cine a comandat foc, când au fost omorâţi cei doi?
Andrei Kemenici: Nimeni. Acel ofiţer, vă spune un om care a văzut şi vă pot da mulţi, mulţi, dar vă dau personalităţi din astea mari, mari, mari, chiar din frunte: generalul Stănculescu, procurorii, aici aş putea să fac o paranteză să ştiţi de ce s-a omorât Gică Popa, dar nu o fac. Aceşti oameni fiind sub o tensiune extraordinară, ştiau că trebuie să-i omoare, fiindcă au fost instruiţi înainte. Când au ajuns la aproximativ un metru sau un metru şi jumătate, legaţi fiind, i-a întors cu spatele spre perete – nu ştiu de ce nu i-a lăsat aşa – dar acesta a fost avantajul lor, al Elenei şi al lui Nicolae Ceauşescu, că au văzut moartea cu ochii. După aceea au făcut nu mai mult de patru-cinci paşi înapoi, armele le aveau la umăr, în poziţia de tragere din picioare, au întors cureaua şi au tras, au tras cu arma de la şold. Primul a tras căpitanul, apoi Cârlan şi Gheorghiu. Ordinul a fost să tragă toţi trei, tot încărcătorul, adică 90 de cartuşe. Unuia i s-a blocat arma şi nu a tras tot şi până să remedieze incidentul, un locţiitor al meu, Mareş Ion, a strigat: «Nu mai trage nimeni!», fiindcă cei doi erau morţi, ciuruiţi înainte de a ajunge la pământ. Ne-a fost frică, fiindcă erau acolo sute de oameni. Imaginaţi-vă că o bucată din haina Elenei Ceauşescu a fost pur şi simplu retezată, ca şi cum ar fi fost tăiată cu cuţitul. O altă problemă este că au murit legaţi la mâini. Nu ştiu de ce, pentru că atunci când li s-a citit sentinţa, au rămas trăzniţi. Elena Ceauşescu i-a zis lui Nicolae Ceauşescu: «Cum, măi Nicule, se omoară în România?» El i-a răspuns: «Da, mă, uite, vezi! Trădarea e de lângă noi.» Acei ofiţeri şi subofiţeri, paraşutişti, erau instruiţi dinainte, ştiau că trebuie să-i lege. Ei ar fi mers la execuţie nelegaţi. Întâi au vrut să lege pe Nicolae şi să-l ducă la execuţie, apoi pe Elena, acesta era scenariul iniţial, aşa cum s-a procedat şi la vizita medicală, întâi el şi pe urmă ea. Dar ea a spus: «Nu, am luptat împreună, murim împreună!» Căpitanul, politicos, l-a întrebat pe domnul Stănculescu ce să facă, iar Stănculescu a spus: «Dacă vor să moară împreună, să moară împreună!» El nu s-a opus când a fost legat, însă ea s-a opus. Aş vrea să reţineţi că la execuţia celor doi au fost prezenţi reprezentanţii Revoluţiei Române. Au fost: Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu, generalul Victor Stănculescu etc. Eu i-am predat pe cei doi Ceauşescu reprezentanţilor Revoluţiei, reprezentanţilor Armatei şi reprezentanţilor Justiţiei.Vreau să vă mai spun că Târgovişte a fost singura reşedinţă de judeţ care nu a fost apărată de Armată. Ce părere aveţi? Au fost diferenţe între oraşe. La Cluj, Sibiu, Timişoara, Cisnădie, Bucureşti, Armata a tras. În Târgovişte, revoluţionarii au intrat peste tot, fără să se opună nimeni, fiindcă unii au fugit ca potârnichile, iar alţii s-au pus la dispoziţiia Revoluţiei.”

În ultimul capitol, Semnături celebre… pe o pagină de istorie, istoricul Ioan Scurtu afirmă tranşant că evenimentele din decembrie 1989 se înscriu „în tiparul unei Revoluţii mai mult decât oricare altă Revoluţie din celelalte ţări europene.” Academicianul Dan Berindei ia în discuţie, printre altele, şi problema manualelor de istorie: „Acum este foarte complicat pentru că la unele clase s-a ajuns să se predea istoria numai o oră pe săptămână. În această situaţie nu se poate să se vorbească prea mult despre orice eveniment istoric. Pe de altă parte, nu ştiu cum ar putea să se vorbească despre acest eveniment cu seninătate, cu obiectivitate şi fără înflorituri. Mereu am spus că fiecare cetăţean al acestei ţări ar trebui să ştie măcar 10 pagini din istoria ei, dar care să cuprindă lucrurile esenţiale. Cât despre Revoluţie, detaliile pe care le doreşte fiecare, mai ales prin motivaţii personale, se vor afla foarte greu sau printr-o întâmplare.”

Fiecare dintre mărturiile cuprinse în Timpul care a învins teama merită atenţia cercetătorului atât prin faptele relatate, multe dintre ele necunoscute sau cunoscute parţial, greşit, cât şi prin starea de spirit care rezultă din parcurgerea lor, foarte semnificativă pentru a identifica resorturile psihologice şi sociale ale participanţilor la Revoluţie, în general atmosfera din decembrie 1989, modul de organizare, uneori spontană, efortul extraordinar şi mobilizarea unor oameni care au trecut prin situaţii-limită, poate inimaginabile cu puţin timp înainte. Cred că, pe lângă informaţie şi încercarea de elucidare a multor aspecte, acesta este principalul merit al ediţiei alcătuite de Puşa Roth.

Cartea, tipărită în excelente condiţii grafice, cuprinde şi un amplu material iconografic, fiecare capitol fiind precedat, uneori şi urmat de pagini cu fotografii din acele zile, multe dintre ele rare (reproducem câteva în acest comentariu), devenite la rândul lor mărturii cât se poate de preţioase.

Volumul va fi lansat luni 22 decembrie, la ora 11,00, la Centrul de Presă al Societăţii Române de Radiodifuziune, în cadrul manifestărilor dedicate Revoluţiei Române.

Costin Tuchilă, Amos News, 19 decembrie 2008

Fotografii de la lansarea volumului Timpul care a învins teama