Memo

Cine şi-ar fi imaginat, doamnelor şi domnilor, că descoperirea ochelarilor, mai bine zis, puterea de mărire a sticlei a însemnat un pas uriaş în istoria omenirii, ca multe alte descoperiri la care oamenii mileniului trei nici măcar nu se mai gândesc astăzi, fiindcă li se pare firesc să le folosească. Cine se mai gândeşte la faptul că sticla cu suprafaţă rotunjită a fost remarcată încă din Evul Mediu. Să ne reamintim, doamnelor şi domnilor, de fizicianul şi matematicianul arab Ibn al-Haztham ak-Hazin (965–1039), care în Cartea opticii, scrisă în anul 1028, emite primele idei asupra propagării luminii şi tratează pentru prima data problema folosirii lentilelor de cristal sau de sticlă pentru mărit şi citit. Tot el a remarcat fenomenul persistenţei imaginilor pe retină şi a descris principiul care, mai târziu, a stat la baza cinematografiei. Ce scurt pare drumul, dar câte secole au trecut peste această descoperire, până la apariţia cinematografului!

Dar, pentru că veni vorba de cinema, să ne amintim că cinematografia îşi are originile în Franţa. Nu este însă clar cine a fost primul care a făcut o peliculă de cinema, dar discuţiile se învârt în jurul a doi francezi, Louis Aimé Augustin şi Étienne Jules Marey. Primul ecran public de cinema pe care s-a derulat un film a fost făcut în martie 1895 de către fraţii Lumière în Paris.

Să revenim însă la istoria ochelarilor reamintind faptul că unii cercetători atribuie invenţia călugarului franciscan englez Roger Bacon (1215–1249) din Oxford. În jurul anului 1300, sticlarii au observat că persoanele în vârstă vedeau mai clar obiectele dacă priveau prin sticle cu suprafaţa convexă, iar persoanele cu miopie vedeau mai clar dacă priveau prin sticle cu suprafaţa concavă.

În 1280, Alessandro da Spina, un calugăr dominican, a avut ideea de a fixa lentilele pe o ramă de lemn ce stătea pe nas, adică ochelarii fără braţe, iar istoria îl consemnează pe el ca fiind inventatorul ochelarilor.

Câte s-au mai întâmplat de atunci şi până azi e o altă poveste.

Pușa Roth

Conrad von Soest, Apostolul cu ochelari

Ziua Alzheimer

furtuna-din-sufletul-tau

Se întâmplă ca într-o zi să descoperi că cineva din familia ta, mama, tata, frate, soră, soţ sau soţie, să rămână suspendată în timp, să nu mai înţeleagă prezentul, să nu mai cunoască pe cei pe care i-a iubit, să devină puţin câte puţin altcineva, un om pentru care nimic din ceea cel înconjoară să nu-i mai fie familiar. Ziua Alzheimer este momentul întoarcerii în tunelul timpului, este ziua în care prezentul nu-ți mai aparţine, este ziua durerii, a disperării, pentru că din acest moment începe drama. Drama omului ţintuit în Lumea Alzheimer, drama celorlaţi care nu pot accepta această crudă realitate. Omul Alzheimer nu mai are identitate precisă, pentru că el nu mai aparţine unui timp prezent, iar trecutul este ca o fereastră îngustă prin care răsar imagini disparate.

„Eu cine sunt?”, se întreabă Omul Alzheimer, privind în juru-i şi neînţelegând nimic. Nume, vârstă, acestea sunt valabile pentru ceilalţi, nu pentru el. Omul acesta trăieşte sau, mai bine spus, vieţuieşte, pentru că el este prizonierul propriei sale minţi. Omul Alzheimer doreşte mereu să ajungă acasă, deşi nimeni nu l-a îndepărtat de propria-i casă. Cei din jurul lui, condamnaţi la nefericire, la chinul zilnic, nu găsesc mereu formula prin care să se facă înţeleşi de Omul Alzheimer. Şi nici nu este posibil, pentru că trăiesc în lumi diferite, în lumi paralele. Boala aceasta nu este contagioasă, dar pentru familia Omului Alzheimer este distrugătoare, pentru că ea cucereşte, acaparează fără voie mintea, mai ales mintea. Omul Alzheimer pune aceleaşi întrebări, aproape la aceleaşi ore, despre aceleaşi persoane, de obicei dispărute, iar familia vrea să  explice care este situaţia. Or, realitatea, prezentul, care pentru Omul Alzheimer nu există, nu poate fi un răspuns convenabil.

furtuna ploaie fulger

Dacă intri în Jocul Alzheimer şi cauţi răspunsuri care să-l mulţumească, Omul Alzheimer doreşte să fie acolo, unde crede că este, şi de aici  nu mai există logică. Încet-încet Omul Alzheimer nu mai este singurul prizonier, ci întreaga familie, care devine la rându-i Familia Alzheimer. Boala aceasta fură identităţi, fură vieţi, fură libertatea, fură liniştea, fură tot ceea ce poate însemna echilibrul uman. Când Omul Alzheimer te priveşte, nu ştii dacă te vede pe tine cel de azi, sau dacă tu eşti altcineva, un om rătăcit în tunelul timpului. Este cea mai tristă constatare la care am ajuns, un strigăt de durere ce nu poate străpunge bezna minţii bolnavului de alzheimer. Da, poate fi un eseu despre prezentul care nu există, despre iubirea tranformată în durere, sau despre o realitate devenită ficţiune.

Pușa Roth

Pușa Roth

FEMEIA ȘI COPACUL:ESEU DESPRE FRICIRE

13418795_1168324236519470_3632504201630137472_n

 

Femeia citea zilnic despre fericire, iubire, despre oameni care au trecut prin viață fără urme de amărăciune și se gândea cum o fi să fii pe deplin fericit, mulțumit, să zâmbești ziua întreagă, să visezi colorat, să străbați dimensiunea timpului ca pasărea paradisului. Stătea la fereastra de la care privea dincolo de ea, asculta forfota lumii, își imagina cum zvâcnește seva copacului, prietenul ei vegetal, sevă ce i-a dat o nouă viață și se gândea la o soluție miraculoasă care să dea dimensiune planetară fericirii. Râdea singură de această năzdrăvănie și i se părea că și copacul o privește puțin contrariat, era doar o iluzie, a plecat aproape rușinată de la fereastră drept spre calculator și a început să scrie un eseu despre fericire. Cui să-l adreseze oare, se întrebă nedumerită ? După o îndelungă chibzuință femeia s-a hotărât. ,,Mi-l trimit mie !” După ce și-a dat seama de jocul pe care-l punea la cale a hotărât :„Nimănui și oricui vrea să citească!”.  După o asemenea decizie ,,înțeleaptă”, în opinia ei, femeia a început să scrie scrisoarea adresată nimănul, un eseu despre fericire.

,,Eu nu cred că firii umane îi pot fi ataşate criterii după care se măsoară fericirea, pentru că suntem oameni şi tot ceea ce este omenesc nu ne este străin. Eu cred că orice fel de criterii sunt ideale sau idealiste, pentru că viaţa nu este un turn de fildeş şi noi nu suntem îngeri. Nu cred în fericirea absolută pentru că ea este, cred eu, apanajul îngerilor. Or, omul fericit, deplin fericit ar trebui să aibe aripi, să aibe două inimi, cu una să fie om şi cu cealaltă întrupare divină. Dacă ar fi să aplic criterii cu ajutorul cărora să măsor fericirea, cu câteva excepţii, n-aş mai fi om, ci umbră. Până la urmă ce este fericirea? Este o stare sufletească perfectă aplicată peste imperfecţiunile noastre. Ar trebui să nu ne doară nimic, să nu ne deranjeze nimic, să nu ne gândim decât la noi înșine, să nu ne lipsească nimic etc. Dacă judecăm fericirea ca o bucurie, da,  eu sunt uneori fericită. Eşti fericit dacă ai lângă tine jumătatea perfectă, dar există această jumătate? Există, slavă Domnului, un strop de iubire, unul de înţelegere, de convieţuire înţeleaptă, de obişnuinţă, dar ele nu sunt suma fericirii absolute. Ca om ai momente de fericire, atunci când vine un copil, dacă ai hotărât ca cineva să-ţi urmeze, copilul fiind continuarea ta pământeană, dar apariţia lui mai înseamnă griji, nevoi, dorinţe, alături de imensa bucurie de a-l vedea crescând lângă tine. Da, poate aceasta este fericirea, sigur aceasta este fericirea, împlinirea sufletească a unui om, deşi mulţi nu înţeleg asta şi se hărţuiesc prin tribunale pentru ca puiul de om să aibă identitate, să fie recunoscut şi apărat. Copilul, după părerea mea, este cel mai frumos dar al vieţii, este parte din tine, carnea ta, inima ta, eşti tu, chiar tu, într-o altă dimensiune, într-o altă existenţă, într-un alt trup. Sigur, există excepţii, prea multe excepţii, dureroase excepţii, când copilul este o povară, o greşeală, o ruşine, dar acestea trebuie asumate, pentru că o viaţă nu este o consumabilă. Este plină lumea de copii fără părinţi, de copii fără identitate, de copii aruncaţi la coşul de gunoi, de copii ucişi de propriile mame sau taţi, dar aceştia nu pot fi consideraţi oameni, ci greşeli ale naturii, rebuturi.

Fericirea este o stare şi omul are nevoie să ştie că este fericit şi pentru asta s-a inventat, poate, cuvântul magic. Are un palat în care locuieşte, are maşini, iahturi, avion, conturi în bancă ? Atunci oamenii spun că acela e fericit, pentru că  toţi dorim ceva mai mult. Dar noi suntem egali, suntem identici? Nici egali, nici identici. Bucuria de a fi pe acest pământ, indiferent de starea fizică, de statut, aceasta poate fi fericirea supremă. „Trăiesc, deci exist!”,  acesta este punctul zero al demersului nostru pe acest pământ. Dacă toţi am fi egali, ar fi o mare tristeţe, pentru că dorinţa de depăşire, invidia sau chiar ura, în limitele constructive, înseamnă autodepăşire, înseamnă muncă, dorinţă de mai bine  şi nicidecum „să moară şi capra vecinului”. Numai Dumnezeu, în marea lui generozitate, iubeşte fără patimă, fără ură, fără ranchiună, căci el este Tatăl, el ne-a dăruit viaţa. Noi, ceilalţi, muritorii, avem la un loc toate calităţile dar şi toate defectele pământeşti, şi aşa construim parte din fericirea noastră efemeră.

 

 

 

Pușa ROTH – Proză scurtă

cultura de sambata

pusa_roth_741.„Clownul a murit!”

Bietul clown și-a petrecut viața pe scenă împărțind spectatorilor bucuria râsului, oferind fără reținere dragostea lui celor care îl aplaudau sincer, sau pentru că așa se obișnuiește la un spectacol. Nici măcar nu băgase de seamă că viața se scurgea între două măști și serile de aplauze, iar mirajul scenei îi furase bucuria de a fi alături de o ființă dragă. Dar cine să iubească un clown care toată viața nu a știut decât să aștepte serile sau diminețile în care intra în scenă, chiar dacă uneori gândul fugar al singurătății îi dădea târcoale?

Avea suflet de copil, imaginație debordantă, iar acest amestec îl făcea vulnerabil atunci când era fără mască. Lumea se schimbase, dar el continua să-și facă numărul de parcă timpul ar fi stat în loc, de parcă viața ar fi curs în ,,pas de melc”. Pentru că ,,nimic nu rămâne nepedepsit pe lumea asta”, bietul clown s-a îndrăgostit fără să-și dea seama, de tânăra acrobată sosită la teatru de puțin timp, o fostă gimnastă fascinată de luminile circului. La început a privit-o cu admirație cum ,,zbura” la trapez și fără să-și dea seama a simțit fluturi în stomac. A crezut că e doar emoție, însă bietul om nu dormea nopțile cu gândul la frumoasa gimnastă care îi arunca uneori un zâmbet fugar. A început să-i scrie poezii în nopțile de nesomn, poezii de dragoste, mirat fiind cum poate face asta, fiindcă niciodată nu-i trecuse prin cap că poate să scrie poezie, el care era obișnuit cu proza vieții. De câte ori repeta aleasa inimii lui, stătea ascuns după perdea și o privea fascinat, speriindu-se de micile ei ezitări, aplaudând-o în gând pentru splendidele ei salturi, pentru precizia cu care își executa numărul.

La spectacol fata a executat numărul fără plasă de protecție, iar clownul îndrăgostit era cât pe ce să leșine de emoție, ascuns fiind în colțul lui, pregătit să intre în scenă. Se gândea că dacă fata ar fi ratat, s-ar fi aruncat pe scenă să o salveze, fără să realizeze că era aproape imposibil. Ajunsese de dimineață în sală, scrisese câteva poezii, iar caietul îl vârâse în buzunar, grăbit să ajungă înaintea tuturor și să încerce și el un număr la înălțime. Dragostea îți dă aripi, forță, nebunie și inconștiență! Voia să îi atragă atenția, voia ca ea să facă un pas spre el, voia măcar să-i atingă mâna, voia să fie vizibil în ochii fetei de care se îndrăgostise. A urcat încet pe scară, fără teama că ar putea greși, avea aripi, era îndrăgostit, a prins trapezul, a privit înainte și a sărit. Cei care veniseră la  serviciu au auzit un zgomot ciudat, un țipăt, dar au crezut ca sunt animalele circului care se hârjonesc. Tânăra vedetă a venit la repetiții, a intrat în sală și a fost prima care l-a văzut pe bietul clown frânt, dar cu un zâmbet ciudat pe față. Repede, toată lumea a fost alertată, mulți aproape că nu îl cunoșteau, fiindcă nu prea îl văzuseră fără mască și nu au înțeles de ce a hotărât să-și curme zilele. Au găsit caietul, l-au deschis și au realizat că omul acela murise din dragoste. Impresionată, tânăra a privit lung și s-a depărtat de cel de care râsese împreună cu spectatorii, fiindcă era un clown talentat. Spectacolul s-a amânat pentru o zi, fiindcă imediat a sosit un altul care a continuat, confirmând parcă celebra replică brechtiană, ,,un om egal un om”. Așa e viața! Don’t worry, be happy!

2.Stăpânul rezervației

Într-o duminică, zi călduţă de primăvară – una dintre puţinele de anul acesta – m-am urcat într-un autobuz şi m-am aşezat pe unul dintre scaunele care are pereche în faţa lui. Nu era aglomerat, nici în maşină, nici pe stradă, aşa că mi-am văzut liniştită de gândurile mele, bucurându-mă de soare. Aproape că nu am observat când în faţa mea s-a aşezat un bărbat de vârstă medie îmbrăcat în ţinută militară, cu ghete noi, curate, cu raniţă în spate, ochelari de vedere prinşi cu un fir bleu, contrastând uşor cu verdele uniformei dar şi cu statura acestui om înalt şi cu o privire pătrunzătoare. Avea barbă, neîngrijită însă, părul destul de lung strâns sub o caschetă de pânză din acelaşi material cu cel al uniformei. Până aici nimic nu părea nefiresc, mai ales că bărbatul a început să caute ceva prin raniţă. Mi-am imaginat, iniţial, că face parte din vreun detaşament militar care a fost prin teatrele de război din Irak, Afganistan, sau pe unde vor mai fi fost militarii români. S-a oprit brusc din căutat, a privit atent la călători, mi s-a părut că s-a uitat spre mine şi imediat a început să povestească ceva. Am crezut că vorbeşte la mobil prin hands free dar mi-am dat seama repede că nu este aşa. Am devenit mai atentă crezând că m-a întrebat ceva, probabil de vreo staţie de autobuz unde ar fi trebuit să coboare, şi eu nu am înţeles.

„Mă scuzaţi, nu am fost atentă”, am spus cu jumătate de gură.

Nu a dat semne că m-ar fi auzit şi ridicând puţin tonul, a continuat de parcă nici nu aş fi existat pe scaunul din faţa lui. Brusc, am devenit mai atentă, la ceea ce omul povestea, agitându-se puţin.

„Poate nu ştiţi că eu sunt stăpânul rezervaţiei, că am fost bărbat şi acum sunt femeie?” Am crezut că este o glumă, de, era duminică, imediat după prânz, când unii au ceva mai mult chef de vorbă. Nu numai eu, dar şi ceilalţi oameni aflaţi pe scaunele de apropiere şi-au întors privirea spre acest bărbat care devenise dintr-o dată puţin ciudat. Când a realizat că are „public” , a continuat pe acelaşi ton: „Am avut sâni, dar mi-au pus cenuşă pe ei şi i-am pierdut! Ah, trebuie să mă însor, să mă tund, să mă dau cu sacâz şi vaselină ca să fiu frumos! Nu, nu, mai bine mă mărit, că ei m-au transformat în femeie!”

S-a oprit pentru o clipă, s-a uitat spre fereastră şi a continuat, de data asta, puţin emoţionat: „Vezi degetul acesta pe care am inelul?”, s-a adresat personajului pe care, acum sunt sigură că l-a văzut prin fereastra sau în fereastra autobuzului.

„A fost înlocuit cu un deget de plastilină!”, a continuat el. Dacă mi s-ar da Intercontinentalul eu l-aş refuza, dacă aş primi un microscop să-mi privesc celulele de la degetul mic.

Am vrut să mă mut pe alt scaun, ceva mai departe de el, dar am fost fascinată de „lumea” în care trăia acest om, de reacţiile lui, de spaimele lui, de grijile pe care le avea, şi, de ce nu, de ideile lui, desprinse parcă dintr-un roman SF. Starea omului s-a schimbat în câteva secunde şi, ca un copil, a început să plângă. A întins mâinile cerând ajutor oamenilor-fantasme cărora li se adresase până acum: „Daţi-mi două ace de gămălie, ca să pot să-mi salvez viaţa!”

Trebuia să cobor. Omul a rămas pe locul lui şi sunt sigură că nu avea o ţintă precisă. Ieşise, poate, la plimbare cu „prietenii”. Era departe de lumea noastră, cea pe care noi, cei mulţi, o numim lumea normală, dar nici lumea lui nu era mai liniştită decât a noastră. Să nu mai fi suportat această realitate? Posibil.

PUȘA ROTH este absolventă a Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, specializarea limba română – limba franceză, realizator Radio România, membră a Uniunii Scriitorilor din România, secţia dramaturgie…

 

Femeia și copacul: „Scrisoare către nimeni”

Femeia citea zilnic despre fericire, iubire, despre oameni care au trecut prin viață fără urme de amărăciune și se gândea cum o fi să fii pe deplin fericit, mulțumit, să zâmbești ziua întreagă, să visezi colorat, să străbați dimensiunea timpului ca pasărea paradisului. Stătea la fereastra de la care privea dincolo de ea, asculta forfota lumii, își imagina cum zvâcnește seva copacului, prietenul ei vegetal, sevă ce va da o nouă viață în primăvara ce se apropie vertiginos și se gândea la o soluție miraculoasă care să dea dimensiune planetară fericirii. Râdea singură de această năzdrăvănie și i se părea că și copacul o privește puțin contrariat – era doar o iluzie –, a plecat aproape rușinată de la fereastră drept spre calculator și a început să scrie un eseu despre fericire. Cui să-l adreseze oare, se întrebă nedumerită ? După o îndelungă chibzuință femeia s-a hotărât: ,,Mi-l trimit mie!” După ce și-a dat seama de jocul pe care-l punea la cale a hotărât: „Nimănui și oricui vrea să citească!”. După o asemenea decizie înțeleaptă, în opinia ei, femeia a început să scrie scrisoarea adresată nimănui, un eseu despre fericire.

scrisoare catre nimeni de pusa roth femeia si copacul

,,Eu nu cred că firii umane îi pot fi ataşate criterii după care se măsoară fericirea pentru că suntem oameni şi tot ceea ce este omenesc nu ne este străin. Eu cred că orice fel de criterii sunt ideale sau idealiste, pentru că viaţa nu este un turn de fildeş şi noi nu suntem îngeri. Nu cred în fericirea absolută, pentru că ea este, cred eu, apanajul îngerilor. Or, omul fericit, deplin fericit, ar trebui să aibă aripi, să aibă două inimi, cu una să fie om şi cu cealaltă întrupare divină. Dacă ar trebui să aplicăm criterii cu ajutorul cărora să măsurăm fericirea, cu câteva excepţii, n-am mai fi oameni, ci umbre. Până la urmă ce este fericirea? Este o stare sufletească perfectă aplicată peste imperfecţiunile noastre. Ar trebui să nu ne mai doară nimic, să nu ne mai deranjeze nimic, să nu ne mai gândim decât la noi înșine, să nu ne lipsească nimic etc. Dacă judecăm fericirea ca o bucurie, da, eu sunt uneori fericită. Eşti fericit dacă ai lângă tine jumătatea perfectă, dar există această jumătate? Există, slavă Domnului, un strop de iubire, unul de înţelegere, de convieţuire înţeleaptă, de obişnuinţă, dar ele nu sunt suma fericirii absolute. Ca om ai momente de fericire atunci când vine un copil, dacă ai hotărât ca cineva să-ţi urmeze, copilul fiind continuarea ta pământeană, dar apariţia lui mai înseamnă griji, nevoi, dorinţe, alături de imensa bucurie de a-l vedea crescând lângă tine. Da, poate aceasta este fericirea, sigur aceasta este fericirea, împlinirea sufletească a unui om, deşi mulţi nu înţeleg asta şi se hărţuiesc prin tribunale pentru ca puiul de om să aibă identitate, să fie recunoscut şi apărat. Copilul, după părerea mea, este cel mai frumos dar al vieţii, este parte din tine, carnea ta, inima ta, eşti tu, chiar tu, într-o altă dimensiune, într-o altă existenţă, într-un alt trup. Sigur, există excepţii, prea multe excepţii, dureroase excepţii, când copilul este o povară, o greşeală, o ruşine, dar acestea trebuie asumate, pentru că o viaţă nu este o consumabilă. Este plină lumea de copii fără părinţi, de copii fără identitate, de copii aruncaţi la coşul de gunoi, de copii ucişi de propriile mame sau taţi, dar aceştia nu pot fi consideraţi oameni, ci greşeli ale naturii, rebuturi.

Andrei Brănișteanu Inocență

Andrei Brănișteanu, Inocență

Fericirea este o stare şi omul are nevoie să ştie că este fericit şi pentru asta s-a inventat, poate, cuvântul magic. Ai un palat în care locuieşti, ai maşini, iahturi, avion, conturi în bancă? Atunci oamenii spun că acela e fericit, pentru că  toţi dorim ceva mai mult. Dar noi suntem egali, suntem identici? Nici egali, nici identici. Bucuria de a fi pe acest pământ, indiferent de starea fizică, de statut, aceasta poate fi fericirea supremă. «Trăiesc, deci exist!»,  acesta este punctul zero al demersului nostru pe acest pământ. Dacă toţi am fi egali, ar fi o mare tristeţe, pentru că dorinţa de depăşire, invidia sau chiar ura, în limitele constructive, înseamnă autodepăşire, înseamnă muncă, dorinţă de mai bine  şi nicidecum «să moară şi capra vecinului». Numai Dumnezeu, în marea lui generozitate, iubeşte fără patimă, fără ură, fără ranchiună, căci el este Tatăl, el ne-a dăruit viaţa. Noi, ceilalţi, muritorii avem la un loc toate calităţile dar şi toate defectele pământeşti, şi aşa construim parte din fericirea noastră efemeră.”

9 februarie 2016

Pușa Roth

Femeia și copacul: „Așteptarea, alt anotimp al vieții”

Se spune că „în viaţă nu contează unde te afli, ci pe cine ai alături”, adică familia şi prietenii devotaţi. Per­fect adevărată maxima lui Aristotel, în sensul că „nimeni nu poate trăi fără prieteni, chiar dacă stăpâneşte toate bunurile lumii”. Între naştere şi moarte, cele două mari evenimente ale vieţii pământene, omul este înconjurat de oameni, de familie, de prieteni şi de duşmani, pentru că aşa este construită fiinţa aceasta, zămislită din trup, suflet şi sentimente. Nu ne putem lepăda de propria noastră identi­tate, pentru că nu ne putem depărta de noi înşine.

Chiar dacă suntem doar nişte chiriaşi grăbiţi ai Planetei albastreproza de pusa roth trecerea noastră pământeană are şi ea un rost, iar unora le este dat să lase semne, să dea socoteală pentru câte au făptuit într-o viaţă de om. Le este dat să iubească și să fie iubiți, să urască (e tot un sentiment omenesc!), le este dat să trăiască în lumea aceasta și în lumea lor, făurită după propriile lor legi, adică sentimente, trăiri, vise, lume în care poate, dacă știi să pătrunzi, găsești fericirea mult căutată. Unii pot, alții nu văd calea, nu au puterea să o descopere și atunci rămân ancorați între lumea reală și lumea imaginată. Probabil că atunci începe nefericirea învinsului, învins de propria sa teamă, de neputința sa de a se depăși, de a-și imagina dincolo de real, adică de a trece cu privirea peste linia orizontului și de a făuri o lume nouă, numai a lui. Ceea ce ne definește pe toți este așteptarea, ca formă de expresie a identității noastre. În fiecare zi așteptăm ceva, pe cineva, așteptăm ca măcar întâmplarea să schimbe ceva, așteptăm răspunsuri la întrebări puse sau imaginate, așteptăm să treacă o zi, încă o zi, un anotimp, o viață, ca apoi să spunem adio așteptării, fiindcă până în ultima clipă omul așteaptă să se întâmple ceva, să se întâmple o minune a vieții.

Așteptarea alt anotimp al vieții femeia si copacul pusa roth

Femeia privea cerul fascinată de apusul de soare, fascinată de scurgerea lentă a luminii și  de zborul secundelor. Uitase că are un martor, unul vegetal, pentru care apusul e deocamdată o figură de stil (doar dacă oamenii nu se supără de prezența lui!), uitase, pentru că ea, femeia, aștepta răspunsuri de la ea însăși, despre ea și despre mâine.

19 februarie 2016

Pușa Roth