Femeia și copacul: „Scrisoare către nimeni”

Femeia citea zilnic despre fericire, iubire, despre oameni care au trecut prin viață fără urme de amărăciune și se gândea cum o fi să fii pe deplin fericit, mulțumit, să zâmbești ziua întreagă, să visezi colorat, să străbați dimensiunea timpului ca pasărea paradisului. Stătea la fereastra de la care privea dincolo de ea, asculta forfota lumii, își imagina cum zvâcnește seva copacului, prietenul ei vegetal, sevă ce va da o nouă viață în primăvara ce se apropie vertiginos și se gândea la o soluție miraculoasă care să dea dimensiune planetară fericirii. Râdea singură de această năzdrăvănie și i se părea că și copacul o privește puțin contrariat – era doar o iluzie –, a plecat aproape rușinată de la fereastră drept spre calculator și a început să scrie un eseu despre fericire. Cui să-l adreseze oare, se întrebă nedumerită ? După o îndelungă chibzuință femeia s-a hotărât: ,,Mi-l trimit mie!” După ce și-a dat seama de jocul pe care-l punea la cale a hotărât: „Nimănui și oricui vrea să citească!”. După o asemenea decizie înțeleaptă, în opinia ei, femeia a început să scrie scrisoarea adresată nimănui, un eseu despre fericire.

scrisoare catre nimeni de pusa roth femeia si copacul

,,Eu nu cred că firii umane îi pot fi ataşate criterii după care se măsoară fericirea pentru că suntem oameni şi tot ceea ce este omenesc nu ne este străin. Eu cred că orice fel de criterii sunt ideale sau idealiste, pentru că viaţa nu este un turn de fildeş şi noi nu suntem îngeri. Nu cred în fericirea absolută, pentru că ea este, cred eu, apanajul îngerilor. Or, omul fericit, deplin fericit, ar trebui să aibă aripi, să aibă două inimi, cu una să fie om şi cu cealaltă întrupare divină. Dacă ar trebui să aplicăm criterii cu ajutorul cărora să măsurăm fericirea, cu câteva excepţii, n-am mai fi oameni, ci umbre. Până la urmă ce este fericirea? Este o stare sufletească perfectă aplicată peste imperfecţiunile noastre. Ar trebui să nu ne mai doară nimic, să nu ne mai deranjeze nimic, să nu ne mai gândim decât la noi înșine, să nu ne lipsească nimic etc. Dacă judecăm fericirea ca o bucurie, da, eu sunt uneori fericită. Eşti fericit dacă ai lângă tine jumătatea perfectă, dar există această jumătate? Există, slavă Domnului, un strop de iubire, unul de înţelegere, de convieţuire înţeleaptă, de obişnuinţă, dar ele nu sunt suma fericirii absolute. Ca om ai momente de fericire atunci când vine un copil, dacă ai hotărât ca cineva să-ţi urmeze, copilul fiind continuarea ta pământeană, dar apariţia lui mai înseamnă griji, nevoi, dorinţe, alături de imensa bucurie de a-l vedea crescând lângă tine. Da, poate aceasta este fericirea, sigur aceasta este fericirea, împlinirea sufletească a unui om, deşi mulţi nu înţeleg asta şi se hărţuiesc prin tribunale pentru ca puiul de om să aibă identitate, să fie recunoscut şi apărat. Copilul, după părerea mea, este cel mai frumos dar al vieţii, este parte din tine, carnea ta, inima ta, eşti tu, chiar tu, într-o altă dimensiune, într-o altă existenţă, într-un alt trup. Sigur, există excepţii, prea multe excepţii, dureroase excepţii, când copilul este o povară, o greşeală, o ruşine, dar acestea trebuie asumate, pentru că o viaţă nu este o consumabilă. Este plină lumea de copii fără părinţi, de copii fără identitate, de copii aruncaţi la coşul de gunoi, de copii ucişi de propriile mame sau taţi, dar aceştia nu pot fi consideraţi oameni, ci greşeli ale naturii, rebuturi.

Andrei Brănișteanu Inocență

Andrei Brănișteanu, Inocență

Fericirea este o stare şi omul are nevoie să ştie că este fericit şi pentru asta s-a inventat, poate, cuvântul magic. Ai un palat în care locuieşti, ai maşini, iahturi, avion, conturi în bancă? Atunci oamenii spun că acela e fericit, pentru că  toţi dorim ceva mai mult. Dar noi suntem egali, suntem identici? Nici egali, nici identici. Bucuria de a fi pe acest pământ, indiferent de starea fizică, de statut, aceasta poate fi fericirea supremă. «Trăiesc, deci exist!»,  acesta este punctul zero al demersului nostru pe acest pământ. Dacă toţi am fi egali, ar fi o mare tristeţe, pentru că dorinţa de depăşire, invidia sau chiar ura, în limitele constructive, înseamnă autodepăşire, înseamnă muncă, dorinţă de mai bine  şi nicidecum «să moară şi capra vecinului». Numai Dumnezeu, în marea lui generozitate, iubeşte fără patimă, fără ură, fără ranchiună, căci el este Tatăl, el ne-a dăruit viaţa. Noi, ceilalţi, muritorii avem la un loc toate calităţile dar şi toate defectele pământeşti, şi aşa construim parte din fericirea noastră efemeră.”

9 februarie 2016

Pușa Roth

Femeia și copacul: „Așteptarea, alt anotimp al vieții”

Se spune că „în viaţă nu contează unde te afli, ci pe cine ai alături”, adică familia şi prietenii devotaţi. Per­fect adevărată maxima lui Aristotel, în sensul că „nimeni nu poate trăi fără prieteni, chiar dacă stăpâneşte toate bunurile lumii”. Între naştere şi moarte, cele două mari evenimente ale vieţii pământene, omul este înconjurat de oameni, de familie, de prieteni şi de duşmani, pentru că aşa este construită fiinţa aceasta, zămislită din trup, suflet şi sentimente. Nu ne putem lepăda de propria noastră identi­tate, pentru că nu ne putem depărta de noi înşine.

Chiar dacă suntem doar nişte chiriaşi grăbiţi ai Planetei albastreproza de pusa roth trecerea noastră pământeană are şi ea un rost, iar unora le este dat să lase semne, să dea socoteală pentru câte au făptuit într-o viaţă de om. Le este dat să iubească și să fie iubiți, să urască (e tot un sentiment omenesc!), le este dat să trăiască în lumea aceasta și în lumea lor, făurită după propriile lor legi, adică sentimente, trăiri, vise, lume în care poate, dacă știi să pătrunzi, găsești fericirea mult căutată. Unii pot, alții nu văd calea, nu au puterea să o descopere și atunci rămân ancorați între lumea reală și lumea imaginată. Probabil că atunci începe nefericirea învinsului, învins de propria sa teamă, de neputința sa de a se depăși, de a-și imagina dincolo de real, adică de a trece cu privirea peste linia orizontului și de a făuri o lume nouă, numai a lui. Ceea ce ne definește pe toți este așteptarea, ca formă de expresie a identității noastre. În fiecare zi așteptăm ceva, pe cineva, așteptăm ca măcar întâmplarea să schimbe ceva, așteptăm răspunsuri la întrebări puse sau imaginate, așteptăm să treacă o zi, încă o zi, un anotimp, o viață, ca apoi să spunem adio așteptării, fiindcă până în ultima clipă omul așteaptă să se întâmple ceva, să se întâmple o minune a vieții.

Așteptarea alt anotimp al vieții femeia si copacul pusa roth

Femeia privea cerul fascinată de apusul de soare, fascinată de scurgerea lentă a luminii și  de zborul secundelor. Uitase că are un martor, unul vegetal, pentru care apusul e deocamdată o figură de stil (doar dacă oamenii nu se supără de prezența lui!), uitase, pentru că ea, femeia, aștepta răspunsuri de la ea însăși, despre ea și despre mâine.

19 februarie 2016

Pușa Roth

Femeia și copacul: „Amăgire și dezamăgire”

E atât de ușor ca să amăgești pe cineva, spunându-i ce vrea să audă, cântându-i în strună, așa, să se creadă o ființă importantă, să mai trăiască o clipă fabuloasă, una falsă, evident, ca apoi să i se facă vânt de pe stânca nemiloasă a amăgirii, acolo unde se cocoțase și să cadă în gol. Sunt oameni care au făcut din asta o ,,profesiune de credință”, oameni care vor să-și atingă meschinul scop, călcând peste sentimentele celorlalți, strivind suflete și speranțe apărute din cine știe câtă cenușă de vise.

femeia si copacul amagire dezamagire pusa roth

Femeia stătea la fereastra la care își găsise loc de refugiu, se uita la copac, recunoscând (pentru a câta oară!) că iar a greșit dăruindu-și sufletul, fără să stea prea mult pe gânduri. Citise pe undeva despre relația omului cu copacul, despre deosebirea dintre cele două entități, ca mai apoi să  înțeleagă că omul și copacul au în comun ceva esențial care se cheamă viața. ,,Noi oamenii arătăm destul de diferit faţă de un copac. Fără îndoială noi percepem lumea diferit faţă de un copac. Dar în profunzime, în «inima» moleculară a vieţii, copacii şi noi suntem în esenţă, identici.”

Citatul aparține lui Carl Sagan (9 noiembrie 1934–20 decembrie 1996), astronom și astrofizician american, care și-a adus o mare contribuție la promovarea și popularizarea științei. A fost pionier al exobiologiei și fondator al programului de căutare a inteligenței in. Este cunoscut în lumea întreagă datorită cărților sale cu temă științifică, dar mai ales datorită serialului de televiziune Cosmos: Călătorie în Univers, cel mai vizionat program al televiziunii PBS înainte de 1990. O mare parte din cariera sa și-a petrecut-o pe postul de profesor de astronomie la Universitatea Cornell, unde s-a și ocupat de Laboratorul de Studii Planetare. Interesantă teorie, gândi femeia cu glas tare, s-ar putea să fie adevărată! După ce a mai cugetat o clipă la această teorie și-a dat seama că cel mai bine e să îmbrățișezi un copac, ținând cont de identitatea moleculară comună. Copacul-ființă are toate atributele vieții omenești, are inimă, dar nu  are ,,inimă” să te facă să suferi. Copacul, în măreția lui, nu amăgește, dar nici nu dezamăgește pe nimeni, chiar dacă într-un an nu rodește din cine știe ce motive care nu țin de voință, ci de natura vieții. Am căutat sinonime pentru acest cuvânt, amăgire, prea des folosit în ultima perioadă și am adăugat: înșelare, seducere, iluzie, (livr.) himeră, (fig.) minciună. Antonimul primului este dezamăgire care are sensul de a decepționa, a deziluziona, (fam. fig.) a dezumfla.

proza scurta pusa roth

,,Asta li se întâmplă visătorilor care sunt mereu cu capul în nori și aleargă după himere”, concluzionă femeia. Se ridică  brusc, ieși pe ușă ca o furtună cu gândul frumos de a îmbrățișa copacul, simțindu-se salvată de ,,identitatea moleculară comună”. Râdea, râdea de gestul năstrușnic, gest acompaniat de privirile curioase ale vecinilor, râdea fiindcă știa că prietenul ei, copacul, nu o va amăgi și, evident, nu o va dezamăgi.

7 martie 2016

Pușa Roth

Mihai Mălaimare în „Dialog imaginar cu Anton Pann” de Pușa Roth

Duminică, 28 februarie 2016, la ora 14.00, la Radio România CulturalTeatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați spectacolul Dialog imaginar cu Anton Pann, scenariu radiofonic de Pușa Roth, cu muzică originală de George Marcu, în regia artistică a lui Vasile Manta. În rolul lui Anton Pann: Mihai Mălaimare. În distribuție: Mircea Constantinescu, Iulia Dumitru, Marius Călugărița, Ion Mărgescu, Ioana Calotă, Julieta Strâmbeanu Weigel, Cristian Simion. Redactor și producător: Costin Tuchilă. Coloana sonoră: Vasile Manta. Regia de montaj: Florina Istodor. Regia de studio: Janina Dicu și Renata Rusu. Muzica originală şi regia muzicală: George Marcu. La cobză: Mihai Călușaru. La vioară: Marian Grigore. Înregistrare difuzată în premieră în 12 mai 2015, ora 19.00, la Radio România Cultural.

 

teatru radiofonic pusa roth

Grafică CD: Ion Andrei Puican

Figură emblematică a culturii române din prima jumătate a secolului al XIX-lea, Anton Pann (1796–1854) și universul creației sale reprezintă subiectul scenariului scris special pentru Teatrul Național Radiofonic de Pușa Roth. Autoarea reconstituie atmosfera deceniilor de mijloc ale acestui secol, pornind de la Povestea vorbei și Spitalul amorului și folosind episoade biografice care dau un plus de farmec textului dramatic (de exemplu, cele trei căsătorii ale lui Anton Pann, drumurile sale prin țară, relația cu biserica). Textul are forma unui dialog la o șezătoare, eveniment obișnuit în lumea lui Anton Pann, din care nu lipsește umorul specific acestui scriitor și muzician. Personajul Anton Pann punctează rememorarea episoadelor de viață prin cântece. Nu este uitat nici episodul legat de compunerea muzicii imnului de astăzi al României, Deșteaptă-te, române!.

anton pann

Formulările cu caracter de proverb și vorbă de duh ale lui Anton Pann, unele dintre ele mai puțin citate în comentarii sau în „folclorul” creat în jurul scriitorului-muzician, sunt folosite cu măsură, punctând eficient din punct de vedere artistic imaginea personajului și a lumii sale. Autoarea realizează astfel un portret teatral-radiofonic plin de substanță, aplecându-se cu multă sensibilitate asupra lumii pitorești, balcanice din vremea lui Anton Pann, recreat ca seducător personaj de teatru. Scenariul, inedit prin abordare și realizare, a constituit premisa unui musical de succes, în premieră absolută la Teatrul Național Radiofonic.

Pușa Roth

Pușa Roth

Muzica originală a lui George Marcu este compusă în stilul epocii, pornind de la armonia modală a cântecelor culese sau create de Anton Pann, dar folosind ca versuri fragmente din opera literară a scriitorului, ceea ce constituie de asemenea o noutate.

Rolul lui Anton Pann i-a fost încredințat lui Mihai Mălaimare, actor cu o largă paletă stilistică, excelent în conturarea atât teatrală cât și muzicală a personajului, așa cum se desprinde din dialogul imaginat de Pușa Roth.

Costin Tuchilă

mihai-malaimare-vasile-manta

Mihai Mălaimare, Vasile Manta la înregistrarea spectacolului Dialog imaginar cu Anton Pann în studioul „Mihai Zirra” al Radiodifuziunii, 9 martie 2015.

Rendez-vous cu finul lui Pepelea

A fost odată un bulgar. Un suflet balcanic născut la sud de Dunăre, într-o familie de aromâni, fiul unui căldărar plecat înainte de vreme, lăsându-şi nevasta văduvă cu trei copii. Peste câţiva ani a început războiul. Mama şi-a luat copiii şi s-a mutat mai sus, la nord, spre Chişinău. Fraţii lui au plecat la luptă. O luptă din care nu s-au mai întors niciodată. Mai târziu a plecat şi bulgarul nostru. A luat-o de nevastă pe Zamfira, o fată fără zeste, şi-au avut un fiu. După şapte ani s-au despărţit şi bulgarul s-a îndrăgostit de nepoata Platonidei, stareţa Mănăstirii Dintr-un Lemn. Pe bulgarul acesta îl chema Antonie Pantoleon-Petroveanu.

dialog imaginar cu anton pann pusa roth teatru radiofonic

Aşa începe povestea uneia dintre cele mai pitoreşti şi complexe personalităţi ale culturii române, un folclorist şi scriitor, protopsalt, dascăl şi compozitor, bun cunoscător al literaturilor balcanice şi vorbitor a cinci limbi străine, care prin 1843 a devenit proprietarul unei renumite tipografii în Bucureşti. Din acel moment nenumăratele cărţi  pe care le-a editat aveau să poarte inscripţia „În tipografia lui Anton Pann”. O poveste cât un roman, o istorie plină de farmec, aventură şi amoruri, suişuri şi coborâşuri, bucurii şi tristeţi, dezmoşteniri şi conflicte. O poveste proverbială a unui bulgar aflat printre întemeietorii României culte şi a cărui viaţă şi operă au rămas înscrise în două istorii, cea a literaturii române şi cea a Bisericii Ortodoxe Române.

Anti-romanticul Anton Pann a ales între literatura europenizată pe care o considera ca fiind biruită de sentimentalisme şi confesiuni exagerate şi cultura literară răsăriteană. Cu alte cuvinte, a ales între tradiţia populară, generatoare de verb, şi cea occidentală. Clasat de literaţii interbelici ca fiind unul dintre reperele culturale ale secolului al XIX-lea, numit chiar geniu de Hasdeu, Anton Pann a fost un personaj spectaculos. Un scormonitor în comoara înţelepciunii populare, priceput într-ale istoriilor bizantine, antice şi medievale, Pann avea să fie precursorul lui Creangă, Sadoveanu şi Caragiale şi asta numai dacă ne referim la caracterul de document al operei sale literare.

piesa de teatru anton pann de pusa roth

Spitalul amorului de Anton Pann, ediția a II-a, București, 1852

La începutul lunii mai, Teatrul Naţional Radiofonic ne-a pregătit o surpriză de proporţii, invitându-ne în spaţiul său imaginar la un rendez-vous cu finul lui Pepelea, aşa cum l-a numit Eminescu. Întâlnirea, pusă la cale de scriitoarea Puşa Roth cu al său Dialog imaginar cu Anton Pann, regizorul Vasile Manta şi Costin Tuchilă ca producător, este inedită. Şi spun aceasta pentru că scenariul radiofonic a fost pus sub semnul spiritului lui Pann şi nu al unei cronologii romanţate. Această premieră a Teatrului Naţional Radiofonic nu este o simplă biografie, ci s-a născut dintr-o complicitate cu personajul căruia îi este dedicată, păstrându-se cu acurateţe registrul existenţial al ntăreţului de giumbuşuri, lăutarului literar al petrecerilor, ghiduşului de ietacuri, amorezatului care căuta la ferestruiele căsuţelor de mahala, cum inspirat îl numea Iorga pe autorul celebrei Poveşti a vorbii.

Scenariul Puşei Roth nu este o exegeză teatrală ci o invitaţie în lumea lui Pann cu chichirezul ei, cu umorul, cu ludicul unei existenţe desprinse parcă din pagini levantine. Ritmul pe care-l impune regizorul Vasile Manta îi dă spectacolului o candidă jovialitate humorescă, situându-l undeva la graniţa dintre snoavă balcanică şi creaţie erudită.

anton pann episoade de viata

Dialogul imaginar al Puşei Roth nu este doar un fragmentarium rememorator şi savuros al unor episoade biografice, pline de peripeţii amoroase şi chisnovăţii, ci şi un încântător buchet de proverbe şi vorbe de duh plăsmuite de Anton Pann şi traduse muzical de compozitorul George Marcu, printr-o excelentă creaţie originală, atent documentată stilistic şi ideal armonizată la tipicul melodic al vremurilor.

Mihai Mălaimare in rolul lui anton pann

Mihai Mălaimare

Splendida partitură actoricească a rolului lui Anton Pann i-a revenit maestrului Mihai Mălaimare care se desfăşoară cu o uşurinţă formidabilă ca şi cum, în chip văzut, şi-ar fi cunoscut personajul. Vorbim în ceea ce-l priveşte despre un colocvial dialog între actor şi dublul său teatral. Ascultându-l ai senzaţia că el ar fi putut fi… Anton Pann. Şi poate că aşa şi e, pentru că în teritoriul teatrului radiofonic acest rendez-vous se întâmplă undeva între déjà şi vu, între intuiţia actorului şi acea infimă unitate de măsură a impactului pe care îl are la nivel auditiv interpretarea sa.

ion-margescu-mircea-constantinescu-iulia-dumitru-mihai-malaimare

Ion Mărgescu, Mircea Constantinescu, Iulia Dumitru, Mihai Mălaimare la înregistrarea spectacolului Dialog imaginar cu Anton Pann în studioul „Mihai Zirra” al Radiodifuziunii, 9 martie 2015. Fotografie de Renata Rusu

O distribuţie aleasă şi bine croită ne face cunoştinţă cu o Cucoană Aristiţă cuceritoare, în interpretarea Iuliei Dumitru, o stareţă Platonida viguroasă, desprinsă parcă din realitate, în interpretarea Julietei Strâmbeanu Weigel, o Anică încântătoare, adusă în undă de Ioana Calotă, însoţite de alte câteva personaje masculine care întregesc tablourile radiofonice gândite de Puşa Roth.

Dialogul imaginar cu Anton Pann este aşadar o poftire cu gust de Bizanţ, o întâlnire fastuoasă cu ilustrul norocit al literaturii române, pe care posteritatea îl nedreptăţeşte prin ignoranţă, dar fără de care vorba n-ar fi avut o poveste, beţivii n-ar fi avut un îndreptar, amorul n-ar fi avut un spital, iar lui Nastratin Hogea n-am fi avut cine să-i consemneze năzdrăvăniile.

Cristina Chirvasie

Cronică de teatru radiofonic, Revista Teatrală Radio, 20 mai 2015

Și pisicile plâng, nu-i așa?

Nu vă spun eu un secret că vedeta Facebook-ului este pisica, de toate rasele și culorile, surprinsă în toate ipostazele. Pisica jucăușă, calină, dansatoare, maseuză, pisica maidaneză dar și pisica aristrocrată. Pisică cu fundiță, fără fundiță, cu costumașe sau fără, oricum animalul acesta formidabil ne bucură inimile și ne este prieten devotat.

Pisicuța mea, pe care am botezat-o după  Mițilica Fâțoianca, celebrul personaj al prozei cu același nume semnată de I. L. Caragiale, a primit acest nume din cauza „fițelor” și a răsfățului fără margini.

pisica neagra facebook

Astăzi, un mare artist, Nicu Alifantis făcea apel la iubitorii de animale să adopte o pisicuță, dar lumea iubitoare nu a fost prea mișcată de  soarta bietei negruțe, care a stat cuminte la fotografie, doar-doar s-o îndura cineva să o ia acasă. Artistul a fost, pe bună dreptate, necăjit, poate și pentru faptul că mesajele primite nu erau încurajatoare. Aș lua-o și nu prea, aceasta a fost esența multelor mesaje de la iubitorii felinelor.

pisica trista

Umblam pe FB în căutare de fotografii cu pisici și am găsit una extraordinară: o pisicuță care plânge cu lacrimi mari, rotunde, ca ale oamenilor. M-am gândit la pisicuța care  așteaptă un stăpân bun și iubitor și mi-am imaginat că și ea ar putea să plângă ca și pisicuța din fotografie. Și așa, din amintire în amintire, am ajuns la titlul unui film celebru: Și caii se împușcă, nu-i așa? În cazul nostru am putea afirma la modul serios: Și pisicile plâng, nu-i așa?

Pușa Roth

Și bărbații plâng, câteodată

Aproape uitasem că, uneori, și bărbații plâng, dacă zilele astea un tânăr bărbat cu ochii în lacrimi nu mi-ar fi adus adus aminte că ele, lacrimile, nu sunt doar pentru ochii femeilor și copiilor. Fără doar și poate, pentru o clipă am fost tentată să îl căinez, dar m-am răzgândit destul de repede, realizând că bărbatul cu pricina, politician, fost ministru, avea lacrimi de neputință, de furie sau, poate chiar de rușine, față de situația ingrată în care se află.

La urma urmei, chiar dacă drumul de la Parlament la Pușcărie pare un pas uriaș, e greu să accepți că, în realitate, e doar un pas. Un pas, pentru a ajunge la Beci, supranumit Beciul Domnesc, la fel ca un hoț de buzunare sau un găinar, unul care, asemenea vulpilor, fură găini de prin cotețele oamenilor. Un pas, determinat de faptul că unii dintre colegii tăi au dat voie justiției să-și facă datoria și tu, bărbatul miruit și izbăvit cu altă ocazie, nu ai mai avut sanșa ca gestul să se repete.

Politica, doamnelor și domnilor, este o provocare a ta, dar și a istoriei. Îți poate oferi șansa să poți să rămâi în analele sale, ca unul care a făcut ceva pentru țara lui. Dar nu pot să nu mă întreb și să vă întreb: ce vor face istoricii, nu cei de serviciu, se înțelege, când va trebui să scrie despre această perioadă, despre oamenii care au condus această țară? Dacă respectă adevărul, și va trebui să-l respecte, vor scrie că domnul sau doamna cutare, a fost în Guvernul României, fiind apoi arestat(ă) pentru luare de mită, sau pentru corupție, la fel ca și alții și altele dintre colegii lor, ajunși la răcoare, pentru fapte mai mult sau mai puțin similare.

Sunt mulți care spun că vina se uită sau se prescrie, după o vreme rămâi curat și bogat, aștepți o perioadă și o iei de la capăt. Banul este ochiul dracului și, în opinia multora, mai bine să fii bogat, decât sărac și curat! Da, poate. Dar conștiința este trează, sau așa ar trebui să fie, și te gândești că lași moștenire țării și urmașilor tăi ani de pușcărie pentru fapte de corupție și nu pentru fapte mărețe. Vorbesc despre conștiință, și mă gândesc că unii care au stat la Beci, au ieșit, s-au spălat de păcate (în opinia lor), și acum ies la televiziuni și-i înfierează pe ceilalți care au ajuns fix în situația în care ei înșiși au fost doar cu foarte puțin timp în urmă. Cu „sinceră” mânie, cu lacrimi în ochi, dar și cu frica-n sân, ei ajung să spună despre ceilalți că au făcut fapte reprobabile, că au furat și au jefuit biata noastră țară săracă/bogată. Câtă ironie, doamnelor și domnilor! E decembrie, e luna în care ne-am luat „rația de libertate” acum 26 de ani, și peste lacrimile urmașilor celor uciși în 1989, curg acum lacrimile neputinței noastre.