Mihai Mălaimare în „Dialog imaginar cu Anton Pann” de Pușa Roth

Duminică, 28 februarie 2016, la ora 14.00, la Radio România CulturalTeatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați spectacolul Dialog imaginar cu Anton Pann, scenariu radiofonic de Pușa Roth, cu muzică originală de George Marcu, în regia artistică a lui Vasile Manta. În rolul lui Anton Pann: Mihai Mălaimare. În distribuție: Mircea Constantinescu, Iulia Dumitru, Marius Călugărița, Ion Mărgescu, Ioana Calotă, Julieta Strâmbeanu Weigel, Cristian Simion. Redactor și producător: Costin Tuchilă. Coloana sonoră: Vasile Manta. Regia de montaj: Florina Istodor. Regia de studio: Janina Dicu și Renata Rusu. Muzica originală şi regia muzicală: George Marcu. La cobză: Mihai Călușaru. La vioară: Marian Grigore. Înregistrare difuzată în premieră în 12 mai 2015, ora 19.00, la Radio România Cultural.

 

teatru radiofonic pusa roth

Grafică CD: Ion Andrei Puican

Figură emblematică a culturii române din prima jumătate a secolului al XIX-lea, Anton Pann (1796–1854) și universul creației sale reprezintă subiectul scenariului scris special pentru Teatrul Național Radiofonic de Pușa Roth. Autoarea reconstituie atmosfera deceniilor de mijloc ale acestui secol, pornind de la Povestea vorbei și Spitalul amorului și folosind episoade biografice care dau un plus de farmec textului dramatic (de exemplu, cele trei căsătorii ale lui Anton Pann, drumurile sale prin țară, relația cu biserica). Textul are forma unui dialog la o șezătoare, eveniment obișnuit în lumea lui Anton Pann, din care nu lipsește umorul specific acestui scriitor și muzician. Personajul Anton Pann punctează rememorarea episoadelor de viață prin cântece. Nu este uitat nici episodul legat de compunerea muzicii imnului de astăzi al României, Deșteaptă-te, române!.

anton pann

Formulările cu caracter de proverb și vorbă de duh ale lui Anton Pann, unele dintre ele mai puțin citate în comentarii sau în „folclorul” creat în jurul scriitorului-muzician, sunt folosite cu măsură, punctând eficient din punct de vedere artistic imaginea personajului și a lumii sale. Autoarea realizează astfel un portret teatral-radiofonic plin de substanță, aplecându-se cu multă sensibilitate asupra lumii pitorești, balcanice din vremea lui Anton Pann, recreat ca seducător personaj de teatru. Scenariul, inedit prin abordare și realizare, a constituit premisa unui musical de succes, în premieră absolută la Teatrul Național Radiofonic.

Pușa Roth

Pușa Roth

Muzica originală a lui George Marcu este compusă în stilul epocii, pornind de la armonia modală a cântecelor culese sau create de Anton Pann, dar folosind ca versuri fragmente din opera literară a scriitorului, ceea ce constituie de asemenea o noutate.

Rolul lui Anton Pann i-a fost încredințat lui Mihai Mălaimare, actor cu o largă paletă stilistică, excelent în conturarea atât teatrală cât și muzicală a personajului, așa cum se desprinde din dialogul imaginat de Pușa Roth.

Costin Tuchilă

mihai-malaimare-vasile-manta

Mihai Mălaimare, Vasile Manta la înregistrarea spectacolului Dialog imaginar cu Anton Pann în studioul „Mihai Zirra” al Radiodifuziunii, 9 martie 2015.

Rendez-vous cu finul lui Pepelea

A fost odată un bulgar. Un suflet balcanic născut la sud de Dunăre, într-o familie de aromâni, fiul unui căldărar plecat înainte de vreme, lăsându-şi nevasta văduvă cu trei copii. Peste câţiva ani a început războiul. Mama şi-a luat copiii şi s-a mutat mai sus, la nord, spre Chişinău. Fraţii lui au plecat la luptă. O luptă din care nu s-au mai întors niciodată. Mai târziu a plecat şi bulgarul nostru. A luat-o de nevastă pe Zamfira, o fată fără zeste, şi-au avut un fiu. După şapte ani s-au despărţit şi bulgarul s-a îndrăgostit de nepoata Platonidei, stareţa Mănăstirii Dintr-un Lemn. Pe bulgarul acesta îl chema Antonie Pantoleon-Petroveanu.

dialog imaginar cu anton pann pusa roth teatru radiofonic

Aşa începe povestea uneia dintre cele mai pitoreşti şi complexe personalităţi ale culturii române, un folclorist şi scriitor, protopsalt, dascăl şi compozitor, bun cunoscător al literaturilor balcanice şi vorbitor a cinci limbi străine, care prin 1843 a devenit proprietarul unei renumite tipografii în Bucureşti. Din acel moment nenumăratele cărţi  pe care le-a editat aveau să poarte inscripţia „În tipografia lui Anton Pann”. O poveste cât un roman, o istorie plină de farmec, aventură şi amoruri, suişuri şi coborâşuri, bucurii şi tristeţi, dezmoşteniri şi conflicte. O poveste proverbială a unui bulgar aflat printre întemeietorii României culte şi a cărui viaţă şi operă au rămas înscrise în două istorii, cea a literaturii române şi cea a Bisericii Ortodoxe Române.

Anti-romanticul Anton Pann a ales între literatura europenizată pe care o considera ca fiind biruită de sentimentalisme şi confesiuni exagerate şi cultura literară răsăriteană. Cu alte cuvinte, a ales între tradiţia populară, generatoare de verb, şi cea occidentală. Clasat de literaţii interbelici ca fiind unul dintre reperele culturale ale secolului al XIX-lea, numit chiar geniu de Hasdeu, Anton Pann a fost un personaj spectaculos. Un scormonitor în comoara înţelepciunii populare, priceput într-ale istoriilor bizantine, antice şi medievale, Pann avea să fie precursorul lui Creangă, Sadoveanu şi Caragiale şi asta numai dacă ne referim la caracterul de document al operei sale literare.

piesa de teatru anton pann de pusa roth

Spitalul amorului de Anton Pann, ediția a II-a, București, 1852

La începutul lunii mai, Teatrul Naţional Radiofonic ne-a pregătit o surpriză de proporţii, invitându-ne în spaţiul său imaginar la un rendez-vous cu finul lui Pepelea, aşa cum l-a numit Eminescu. Întâlnirea, pusă la cale de scriitoarea Puşa Roth cu al său Dialog imaginar cu Anton Pann, regizorul Vasile Manta şi Costin Tuchilă ca producător, este inedită. Şi spun aceasta pentru că scenariul radiofonic a fost pus sub semnul spiritului lui Pann şi nu al unei cronologii romanţate. Această premieră a Teatrului Naţional Radiofonic nu este o simplă biografie, ci s-a născut dintr-o complicitate cu personajul căruia îi este dedicată, păstrându-se cu acurateţe registrul existenţial al ntăreţului de giumbuşuri, lăutarului literar al petrecerilor, ghiduşului de ietacuri, amorezatului care căuta la ferestruiele căsuţelor de mahala, cum inspirat îl numea Iorga pe autorul celebrei Poveşti a vorbii.

Scenariul Puşei Roth nu este o exegeză teatrală ci o invitaţie în lumea lui Pann cu chichirezul ei, cu umorul, cu ludicul unei existenţe desprinse parcă din pagini levantine. Ritmul pe care-l impune regizorul Vasile Manta îi dă spectacolului o candidă jovialitate humorescă, situându-l undeva la graniţa dintre snoavă balcanică şi creaţie erudită.

anton pann episoade de viata

Dialogul imaginar al Puşei Roth nu este doar un fragmentarium rememorator şi savuros al unor episoade biografice, pline de peripeţii amoroase şi chisnovăţii, ci şi un încântător buchet de proverbe şi vorbe de duh plăsmuite de Anton Pann şi traduse muzical de compozitorul George Marcu, printr-o excelentă creaţie originală, atent documentată stilistic şi ideal armonizată la tipicul melodic al vremurilor.

Mihai Mălaimare in rolul lui anton pann

Mihai Mălaimare

Splendida partitură actoricească a rolului lui Anton Pann i-a revenit maestrului Mihai Mălaimare care se desfăşoară cu o uşurinţă formidabilă ca şi cum, în chip văzut, şi-ar fi cunoscut personajul. Vorbim în ceea ce-l priveşte despre un colocvial dialog între actor şi dublul său teatral. Ascultându-l ai senzaţia că el ar fi putut fi… Anton Pann. Şi poate că aşa şi e, pentru că în teritoriul teatrului radiofonic acest rendez-vous se întâmplă undeva între déjà şi vu, între intuiţia actorului şi acea infimă unitate de măsură a impactului pe care îl are la nivel auditiv interpretarea sa.

ion-margescu-mircea-constantinescu-iulia-dumitru-mihai-malaimare

Ion Mărgescu, Mircea Constantinescu, Iulia Dumitru, Mihai Mălaimare la înregistrarea spectacolului Dialog imaginar cu Anton Pann în studioul „Mihai Zirra” al Radiodifuziunii, 9 martie 2015. Fotografie de Renata Rusu

O distribuţie aleasă şi bine croită ne face cunoştinţă cu o Cucoană Aristiţă cuceritoare, în interpretarea Iuliei Dumitru, o stareţă Platonida viguroasă, desprinsă parcă din realitate, în interpretarea Julietei Strâmbeanu Weigel, o Anică încântătoare, adusă în undă de Ioana Calotă, însoţite de alte câteva personaje masculine care întregesc tablourile radiofonice gândite de Puşa Roth.

Dialogul imaginar cu Anton Pann este aşadar o poftire cu gust de Bizanţ, o întâlnire fastuoasă cu ilustrul norocit al literaturii române, pe care posteritatea îl nedreptăţeşte prin ignoranţă, dar fără de care vorba n-ar fi avut o poveste, beţivii n-ar fi avut un îndreptar, amorul n-ar fi avut un spital, iar lui Nastratin Hogea n-am fi avut cine să-i consemneze năzdrăvăniile.

Cristina Chirvasie

Cronică de teatru radiofonic, Revista Teatrală Radio, 20 mai 2015

Și pisicile plâng, nu-i așa?

Nu vă spun eu un secret că vedeta Facebook-ului este pisica, de toate rasele și culorile, surprinsă în toate ipostazele. Pisica jucăușă, calină, dansatoare, maseuză, pisica maidaneză dar și pisica aristrocrată. Pisică cu fundiță, fără fundiță, cu costumașe sau fără, oricum animalul acesta formidabil ne bucură inimile și ne este prieten devotat.

Pisicuța mea, pe care am botezat-o după  Mițilica Fâțoianca, celebrul personaj al prozei cu același nume semnată de I. L. Caragiale, a primit acest nume din cauza „fițelor” și a răsfățului fără margini.

pisica neagra facebook

Astăzi, un mare artist, Nicu Alifantis făcea apel la iubitorii de animale să adopte o pisicuță, dar lumea iubitoare nu a fost prea mișcată de  soarta bietei negruțe, care a stat cuminte la fotografie, doar-doar s-o îndura cineva să o ia acasă. Artistul a fost, pe bună dreptate, necăjit, poate și pentru faptul că mesajele primite nu erau încurajatoare. Aș lua-o și nu prea, aceasta a fost esența multelor mesaje de la iubitorii felinelor.

pisica trista

Umblam pe FB în căutare de fotografii cu pisici și am găsit una extraordinară: o pisicuță care plânge cu lacrimi mari, rotunde, ca ale oamenilor. M-am gândit la pisicuța care  așteaptă un stăpân bun și iubitor și mi-am imaginat că și ea ar putea să plângă ca și pisicuța din fotografie. Și așa, din amintire în amintire, am ajuns la titlul unui film celebru: Și caii se împușcă, nu-i așa? În cazul nostru am putea afirma la modul serios: Și pisicile plâng, nu-i așa?

Pușa Roth

Și bărbații plâng, câteodată

Aproape uitasem că, uneori, și bărbații plâng, dacă zilele astea un tânăr bărbat cu ochii în lacrimi nu mi-ar fi adus adus aminte că ele, lacrimile, nu sunt doar pentru ochii femeilor și copiilor. Fără doar și poate, pentru o clipă am fost tentată să îl căinez, dar m-am răzgândit destul de repede, realizând că bărbatul cu pricina, politician, fost ministru, avea lacrimi de neputință, de furie sau, poate chiar de rușine, față de situația ingrată în care se află.

La urma urmei, chiar dacă drumul de la Parlament la Pușcărie pare un pas uriaș, e greu să accepți că, în realitate, e doar un pas. Un pas, pentru a ajunge la Beci, supranumit Beciul Domnesc, la fel ca un hoț de buzunare sau un găinar, unul care, asemenea vulpilor, fură găini de prin cotețele oamenilor. Un pas, determinat de faptul că unii dintre colegii tăi au dat voie justiției să-și facă datoria și tu, bărbatul miruit și izbăvit cu altă ocazie, nu ai mai avut sanșa ca gestul să se repete.

Politica, doamnelor și domnilor, este o provocare a ta, dar și a istoriei. Îți poate oferi șansa să poți să rămâi în analele sale, ca unul care a făcut ceva pentru țara lui. Dar nu pot să nu mă întreb și să vă întreb: ce vor face istoricii, nu cei de serviciu, se înțelege, când va trebui să scrie despre această perioadă, despre oamenii care au condus această țară? Dacă respectă adevărul, și va trebui să-l respecte, vor scrie că domnul sau doamna cutare, a fost în Guvernul României, fiind apoi arestat(ă) pentru luare de mită, sau pentru corupție, la fel ca și alții și altele dintre colegii lor, ajunși la răcoare, pentru fapte mai mult sau mai puțin similare.

Sunt mulți care spun că vina se uită sau se prescrie, după o vreme rămâi curat și bogat, aștepți o perioadă și o iei de la capăt. Banul este ochiul dracului și, în opinia multora, mai bine să fii bogat, decât sărac și curat! Da, poate. Dar conștiința este trează, sau așa ar trebui să fie, și te gândești că lași moștenire țării și urmașilor tăi ani de pușcărie pentru fapte de corupție și nu pentru fapte mărețe. Vorbesc despre conștiință, și mă gândesc că unii care au stat la Beci, au ieșit, s-au spălat de păcate (în opinia lor), și acum ies la televiziuni și-i înfierează pe ceilalți care au ajuns fix în situația în care ei înșiși au fost doar cu foarte puțin timp în urmă. Cu „sinceră” mânie, cu lacrimi în ochi, dar și cu frica-n sân, ei ajung să spună despre ceilalți că au făcut fapte reprobabile, că au furat și au jefuit biata noastră țară săracă/bogată. Câtă ironie, doamnelor și domnilor! E decembrie, e luna în care ne-am luat „rația de libertate” acum 26 de ani, și peste lacrimile urmașilor celor uciși în 1989, curg acum lacrimile neputinței noastre.

 

Realitățile conjuncturale și pernele de tandrețe

Stătea în fața calculatorului și visa, pentru că spațiul virtual e nemărginit și toate visele, vis sau doar aievea, pot deveni realități conjuncturale sau, mai degrabă, virtuale. Își imagina sau visa, pragul între realitate și vis este extrem de fragil, că în toți anii în care a trăit sub semnul desfrâului de singurătate (se poate, ideal vorbind!) a strâns atâta tandrețe încât și-a construit un refugiu în care tronează pernele de tandrețe.

Om virtual poate deveni oricine, își poate permite luxul de a inventa stări de bine și chiar de fericire absolută, poate visa la lucruri și fapte, aproape imposibil de realizat în lumea reală. Se poate transforma, poate deveni mai bogat, mai sărac, mai frumos, mai tânăr, mai urât, mai bătrân, poate deveni ceea ce nu poate fi în realitate.

Calculatorul o răpise de lângă fereastra de la care aproape că atingea copacul, prietenul și confidentul ei de atâția amar de ani! Era nemișcat, bătut de ploaia de noiembrie, cu un cuib părăsit în vârf, dovadă că și păsările și-au găsit alt adăpost. Gândea, râzând, că o să vină vremea când și păsările o să dorească să intre în lumea virtuală, gând nebun, dar niciodată nu putem spune aprioric, nu se poate. Ideea a cam speriat-o, poate fi dovadă de nebunie, la o adică!, și a deschis televizorul cu gândul de a fi mai aproape de lumea reală.

Sigur că nu poți fi departe, când lângă tine se fură, se minte, se înșeală! Doctorate, plagiat, funcții importante în stat, un guvern tehnocrat.

Femeia a ajuns la concluzia că la baza sutelor de teze de doctorat (nu generalizează că sunt și persoane care au muncit din greu, dar acelea nu pot accede spre vârful piramidei, că nu fac parte din sistem, deși normal așa ar trebui!) stau câteva care sunt multiplicate indecent, schimbându-se doar ici și colo, prin punctele neesențiale, câteva pasaje care să dea impresia de noutate. Noi sunt doar titlurile (uneori, nici acestea!) și, evident, numele. Altă teză, alt doctor, același subiect! Ce mai contează când ești important? Contează ca să nu se afle, dar chiar dacă se află, ce importanță mai are? Se găsește cineva, o comisie-două, care să pună lucrurile la punct și să spună, fără să demonstreze, că teza e originală. Și așa, doamnelor și domnilor, vin ai noștri, pleacă ai noștri! A mai văzut un acuzat, doi, sau mai mulți, numărul nu mai contează, care au luat mită, dar care nu recunosc nici în ruptul capului, clamându-și toți nevinovația, a închis televizorul, s-a așezat în fața calculatorului, a trecut cu bucurie pragul în lumea virtuală, odihnindu-se fără teamă pe pernele de tandrețe. Dar nu a avut stare să stea departe de evenimente și a părăsit iar locul călduț gândindu-se la realitatea din jurul ei, care nu este de neglijat, fiindcă fiecare, visător sau nu, este afectat. Trebuie să recunoașteți că în țara lui „nu sunt eu acela”, mai bine visezi, decât să te superi. Nenorocirea este că tu, omul obișnuit, poți muri de supărare, când vezi marele și interminabilul jaf, când observi că numărul bănuiților crește, averile uluitoare ies la iveală, și când ajungi la concluzia că un an sau doi de pușcărie nu mai sperie pe nimeni.

Milionarul, fie el politician sau doar prieten și colaborator al primului, stă frumos la celulă, devine scriitor de penitenciar, vorbește frumos, se odihnește, televiziunile nu îl lasă să se „piardă” în mulțime, este ,,cineva” cu milioane în cont, și după mica vacanță de după gratii iese mai proaspăt, mai viguros și critică pe ceilalți, care îi iau locul la celulă etc., etc.

Femeia fugi iar la fereastră, la copac, dar dialogul se stinsese, fiindcă nici copacul nu mai avea replică, imaginară, se înțelege. Înapoi, la pernele de tandrețe!

realitatile conjucturale, pernele de tandrete, politica, comentariu

Umanism și alteritate în islam

Dacă ne referim la umanism în islam, ne aflăm în epoci diferite, în secole diferite, pentru că umanismul islamic s-a desăvârșit – așa cum afirmă și autorul volumului de față*), filosoful Christian Tămaș – ,,între secolele al VIII-lea și al XII-lea, epoca clarificărilor etice și morale, a traducerilor și a filosofilor, a cărei efervescență a lăsat urme greu de contestat asupra Europei apusene”. Cât despre alteritate – tulburător cuvânt pentru mileniul trei! – aceasta definește ființa umană privită din punct de vedere al relației cu semenii săi. Referindu-se la umanismul islamic, Christiansigla-editurii-ars-longa Tămaș argumentează faptul că acest concept este exclus de către societățile occidentale moderne, el nefiind acordat la modul de gândire al acestora. În ce privește alteritatea în islam, aceasta este pusă în relație cu elementele care definesc identitatea musulmană și are în vedere modul în care îi percepe un musulman pe ceilalți musulmani, pe nemusulmanii care trăiesc în teritoriile islamului, precum și pe nemusulmanii care trăiesc în afara acestora. Din punct de vedere identitar, omul islamic este în mare măsură marcat de fundamentul religios ,,care îi condiționează, chiar dacă în grade diferite, orizontul existențial, care îi determină modul de raportare la sacru și la lume și prin care musulmanul își afirmă adeziunea față de comunitatea căreia îi aparține”.

Christian Tămaș

Christian Tămaș

Omul islamic, profund religios, se raportează la sacru ca la o categorie fundamentală şi absolută a cărei unică sursă este Dumnezeu revelat în Coran. Or, această raportare conduce la o diminuare a importanței celorlalte cărți sacre ale religiilor monoteiste ale  lumii, chiar dacă islamul le recunoaște, conform Coranului, natura divină. Marii trimişi, adică Moise, Iisus, Muhammad au transmis Tora, Evanghelia şi Coranul, ,,aceste scripturi fiind unicele recomandate spre a fi consultate, celelalte fiind considerate prea corupte pentru a putea fi luate în considerare. Dar, dat fiind că Tora şi Evangheliile sunt considerate ca «nesigure» din punct de vedere dogmatic, musulmanii care le consultă o fac în particular şi mai mult în scopul sublinierii imperfecțiunii lor în raport cu Coranul”. Sigur, acest lucru demonstrează o anumită inflexibilitate în relație cu alte culturi religioase, chiar neacceptarea lor și o serie de dificultăți referitoare la acceptarea necondiționată a diversității creației. Raportându-se la lume, islamul percepe lumea naturală și cea supranaturală ca un tot unitar, refuzând să separe planurile: ,,Iubirea de aproape se referă strict la comunitățile islamice, însă „«răzbunarea sângelui»”, influențată de vechile cutume tribale și de «Legea Talionului», și-a păstrat un loc privilegiat în islam, ea fiind permisă şi chiar aprobată în caz de atingeri grave aduse persoanei, iertarea a dobândit un caracter facultativ”.

ramadan

Lucrarea  filosofului și specialistului în cultura și civilizația islamică, Christian Tămaș, aduce argumente serioase, bine documentate despre ,,misterul” acestei lumi pe care europeanul modern încearcă să o pătrundă, sperând la o mai bună conviețuire între oameni de religii diferite în acest mileniu extrem de tulburat de atacurile teroriste ale unor facțiuni care nu acceptă libertatea religioasă, care doresc impunerea pe plan mondial a conceptelor unui islam rigid, de multe ori reinterpretat din considerente politice.  Autorul explică detaliat și argumentat elementele care definesc identitatea musulmană, în cadrul cărora cei „cinci stâlpi ai islamului” (mărturisirea de credință, rugăciunea legală, postul din luna Ramadhan, pomana legală și marele pelerinaj) joacă un rol esențial. Mărturisirea de credinţă (shahāda) reprezintă o caracteristică fundamentală a islamului, definită prin rostirea formulei: „Mărturisesc că nu există alt zeu în afară de Dumnezeu şi că Muhammad este trimisul lui Dumnezeu”, repetată neîncetat atât de muezin în timpul chemării la rugăciune, cât și de fiecare credincios în parte pe tot parcursul vieții sale. „Ea reprezintă baza invocaţiilor repetate în timpul Marelui Pelerinaj, iar, în clipa morţii, credinciosul o repetă cu o ardoare specială. Recunoașterea caracterului unității și unicităţii divine are un efect pozitiv pentru musulman, ea constituind o forţă redutabilă a cărei eficacitate depinde de modul său de aplicare. Mărturisirea de credinţă determină, în primul rând, refuzarea supunerii faţă de orice autoritate seculară considerată contrară islamului. Continuând, sub o formă diferită, aceeaşi idee, expresia allāhu akbar («Dumnezeu este cel mai mare!») îl îndeamnă pe credincios să-şi dea viaţa, în caz de nevoie, în lupta cu cei declaraţi duşmani ai lui Dumnezeu. Cei morţi într-o astfel de luptă sunt consideraţi martiri, ei urmând a ajunge direct în Paradis. Mărturisirea de credinţă i-a animat și pe misticii musulmani în căutarea îndepărtării tuturor zeilor mincinoși ai omului interior”. Mărturisirea de credință este, poate, cea mai tulburătoare practică a lumii islamice, creând o falie uriașă între lumi și credințele lor, în numele căreia musulmanul dorește uniformizarea lumii printr-o singură credință, cea islamică, lucru de neacceptat în acest secol care ar trebui să fie unul al toleranței și al cooperării pașnice.  Un al doilea element identitar al comunității islamice este rugăciunea cotidiană, cea de a doua obligaţie cultică a musulmanului.

Rugăciunea este efectuată de cinci ori pe zi, aceasta alcătuind baza liturgiei islamice. ,,Rugăciunea rituală cotidiană se află sub incidenţa juridică a Legii islamice şi este lovită de nulitate, în cazul nerespectării unui anumit număr de condiţii: orientarea precisă spre Mecca, corectitudinea poziţiilor corporale ș.a. Rugăciunea de vineri nu este obligatorie decât pentru bărbaţi, care pot participa la ea indiferent de sentimentele lor interioare, funcţia ei principală fiind aceea de a asigura coeziunea socială în cadrul comunităţii. Femeile pot participa la rugăciunile din moschee, chiar acolo unde nu există spaţii separate pentru bărbaţi şi femei, dar veşmintele şi podoabele, parfumurile lor nu trebuie să trezească senzualitatea bărbaţilor. De aceea se recomandă ca femeile să se roage acasă.” Sigur, vorbim de obligativitatea rugăciunii și nu de libera alegere a musulmanului.

Mecca

Mecca

O altă practică majoră cu puternice implicații sociale și, de ce nu, morale, este postul din Luna Ramadhan, luna a noua a calendarului islamic, perioadă în care musulmanul ține post de la răsăritul până la apusul soarelui. Această practică a postului este una de  exersare a voinței și de credință față de Dumnezeu. Pentru musulman este obligatoriu ca măcar o dată în viață să meargă la Mecca pentru Marele Pelerinaj. Este scris în ,,cartea vieții” a tuturor musulmanilor să facă această călătorie inițiatică spre centrul lumii musulmane: Mecca. Ataşamentul faţă de Profet este şi el un element esențial în viața curentă. Musulmanii fac referire la Muhammad în multe ocazii, el având, în islam, aceeaşi importanţă ca Iisus Hristos în creştinism. Căsătoria unui musulman cu o femeie care nu este musulmană comportă o serie de dificultăți, fiind acceptată numai dacă descendenții vor fi musulmani. Femeia musulmană nu se bucură de acest drept, de a se căsători cu un bărbat de altă religie. Omul islamic este condus în viață după  câteva principii care  sunt ca niște cercuri în interiorul cărora se mișcă întreaga sa viață. Disciplina religioasă, respectarea cutumelor aflate sub incidența Legii, îndepărtarea de ideile umanismului universal în favoarea legilor islamice care guvernează  și dictează practic liniile directoare ale vieții fiecăruia fac ca musulmanul să  rămână ancorat în lumea sa, fără a putea accepta o apropiere spirituală de lumea occidentală.

Lămuritor pentru cititorul de azi, care nu are legătură cu lumea islamică, este capitolul dedicat Legalismului și umanismului în islam, care dezbate și explică relația omului cu sine și cu semenii săi  care este aproape imposibil de realizat „în afara relației Creatorului cu creația sa”. Deosebirile dintre islamul legalist si cel mistic este explicat detaliat de autorul volumul din care cităm: ,,Dacă islamul legalist îl plasa pe om într-o stare de separare de Dumnezeu, prin respect şi autoritate, islamul mistic susţinea contrariul, și anume că doctrina unităţii şi unicităţii divine demonstra tocmai faptul că nimic nu îl poate separa pe Dumnezeu de cei care îl iubesc. Dacă islamul legalist era fundamentat pe reguli stricte care aveau în vedere comunitatea musulmană ca structură socială, islamul mistic reprezenta o trăire personală, el constituind cel de al doilea pol al islamului, opus dogmatismului. Spre deosebire de Coranul dogmatic explicat prin filtrul rațiunii şi supus acestuia, Coranul misticilor era trăit în dimensiunea sa ascunsă, fiind capabil de a suscita o beţie spirituală a ființei și o orientare a ei spre transcendental. Ambele abordări, coroborate cu deschiderea islamului spre orizonturile de gândire ale altor culturi, în special cea greacă, vor contribui, în epoca de aur a islamului clasic, la definirea omului islamic și a locului său într-o societate deschisă față de lumea din jur, care se lansa într-o nouă direcție, încercând să atingă nivelul marilor civilizații.”

Extrem de bine documentat, Christian Tămaș susține temele abordate cu exemple care sunt lămuritoare pentru cititorul de azi, pentru cititorul european care, iată, trebuie să conviețuiască în propria sa țară alături de musulmani, să înțeleagă diferențele de gândire, de comportament și mai ales, diferențele religioase.

Pușa Roth

*) Christian Tămaș, Umanism și alteritate în islam, Iași, Editura Ars Longa, 2015.

Între răsărit şi apus

Între răsărit şi apus, volum de poezie apărut la Editura Ars Longa din Iaşi, poartă semnătura Soniei Elvireanu, profesor de limba franceză, traducător, critic, poet, eseist, doctor în filologie. În ediţie bilingvă, volumul a fost tradus chiar de autoare, lucru mai puţin obişnuit în lumea cărţilor, ţinând cont de legătura de suflet dintre autor şi operă. În cazul de faţă Sonia Elvireanu a depăşit acest prag sensibil, devenind propriul său traducător.

Între răsărit şi apus, între cele două puncte cardinale, metaforic vorbind, se află existenţa noastră pământeană cu tot alaiul ei de sentimente, aşa cum defineşte acest spaţiu Michel Ducobu, în prefaţa acestui volum: „Între răsărit, în zorii primitori, şi odihna de pe pragul ospitalier al nopţii, o viaţă poate fi trăită astfel în câteva ore… Parcurs fericit pe cărările descoperirii, deschis orizonturilor ce se lărgesc, arborilor care îşi întind coroanele amiezii ce se înalţă divin, petalele azurului ce se revarsă în suflet, poeziei-memorie care aminteşte în miresme şi murmure vârsta de aur a copilăriei, a trezirii, a încrederii simple şi calme, a dialogului imperceptibil cu îngerul fidel al permanenţei… Sau, dimpotrivă, rătăcire dureroasă între o naştere ivită din umbră şi o moarte nocturnă, absolut necunoscută şi misterioasă, între două lumi insesizabile pe care le va lega, în nelinişte, solitudine sau pericolul amneziei, drumul nesigur «între sensuri neînţelese, între pieriri şi căutări, pe calea fiinţei»… Poezia Soniei Elvireanu se aşează astfel, cu o luminoasă delicateţe, pe firul fragil care leagă aceste două extreme, ca un pod de frunze şi de fine file de stampă, imaginat între două ţărmuri cufundate în obscuritatea ce freamătă.”

Eugene Boudin studiu de cer

Eugène Boudin, Studiu de cer

„Între mine şi tine,/ apusul de soare,” aceste două versuri luate separat au profunzimea haiku-ului, imaginând ideatic distanţa care poate fi doar o dimensiune poetică sau chiar una reală, în funcţie de starea cititorului, căci la el mă refer. Între răsărit şi apus se poate afla îngerul călător a cărui iubire e jocul, jocul vieţii pe străzile destinului nostru. Între răsărit şi apus se află timpul sacru al existenţei noastre, natura cu visele ei împărţite în anotimpuri, toate ale iubirii, chiar dacă uneori „indiferenţa umblă pe străzi”. „Ploaia,/ gândul meu spre tine”, alte versuri alese aproape la întâmplare, reprezintă o altă imagine-metaforă ce cuprinde măreţia visului şi dragostea ploii. Sonia Elvireanu scrie sensibil, scrie poezie cu trimiteri şi legături în spaţii nemăsurate geografic, dar aflate toate între răsărit şi apus:

„Între mine şi tine,

apusul de soare,

o urmă pe plajă arzând,

verdele sticlos al mării,

rătăcind pe nisip,

arsura zilei,

un ţipăt în palme,

prag între cer şi pământ.

*

Fac o piruetă în nori,

te zăresc în apus,

pe insula în flăcări,

un salt de rănit.

*

Sunt iar răsărit.”

Pușa Roth

 

Metamorfoză” de Sonia Elvireanu, Premiu de debut

Premiul ,,Călătorul” a fost inaugurat în 2015 de Filiala Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România pentru debut în roman, prin dispoziţia testamentară a scriitorului Ioan Creţu, traducător, prozator, poet, care a alocat fondurile necesare pentru 10 ediţii. Câştigătorul primei ediţii a fost Daniel Dăian, cu romanul Plimbare cu şobolani. Pentru ediţia a II-a, integrată manifestărilor culturale consacrate Culturii Naţionale din 15 ianuarie 2016, Premiul „Călătorul” a revenit Soniei Elvireanu pentru romanul Metamorfoză (Iași, Editura Ars Longa, 2015).

Numele premiului e dat de titlul romanului scriitorului Ioan Creţu, Călătorul. Următoarele opt ediţii vor fi integrate evenimentelor culturale dedicate Culturii Naţionale din 15 ianuarie, dată apropiată de ziua de naștere a scriitorului Ioan Crețu, 16 ianuarie.  La Casa de Cultură a Sindicatelor din Alba Iulia a avut loc  un eveniment dedicat împlinirii a 166 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu. Cu această ocazie a fost lansată, în prezenţa autorilor-coordonatori și a editorului, antologia Școlile Blajului în pagini memorialistice, coordonată de Ion Buzași și Marcela Ciortea, apărută la Editura ,,Ecou Transilvan” din Cluj-Napoca, reprezentată de Nadia Fărcaș. În cadrul manifestării a fost acordat Premiul „Călătorul” pentru debut în proză, In memoriam Ion Crețu, ediția a II-a. Evenimentul a fost organizat de Consiliul Județean Alba și Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba și a fost moderat de Mioara Pop, directoare a Bibliotecii Județene.

sonia-elvireanu

Sonia Elvireanu

,,Sigur, dacă acceptăm ideea, un tablou este un roman de culori, de sentimente, de vise şi realităţi. Un tablou te poate inspira să scrii o proză, o nuvelă sau chiar un roman, în funcţie de puternica impresie artistică, emoţională, creatoare, asupra privitorului. Acestea nu sunt doar gânduri despre ce s-ar putea întâmpla ci, concret, tabloul lui Gustav Klimt, cel care o întruchipează pe Sonja Knips, femeia în roz, muza inspiratoare a noi creaţii a Soniei Elvireanu, romanul Metamorfoză. Pentru Klimt, portretul Sonjei Knips este un punct de cotitură în creaţia sa portretistică. Acesta deschide seria de portrete care prezintă femei ale societății vieneze. Sonja Knips (1873–1959), născută Freifrau Potier des Echelles, a fost căsătorită cu un magnat industrial, Anton Knips și a fost unul dintre puținele modele aristocratice ale lui Klimt. Romanul de debut al Soniei Elvireanu, proză poetică în esenţă, are un soi de fluiditate nostalgică, în tonalităţi vizuale, aproape cinematografice care provoacă, deopotrivă, linişte şi nelinişte. Liniştea roz şi neliniştea ochilor, exact ca în tabloul ce o înfăţişează pe Sonja Knips alias Elana Roberts, eroina romanului. Descrierea mării sub clar de lună trezeşte aproape firesc dorinţa de a te contopi cu natura. În cazul de faţă putem vorbi despre femeia şi marea, care te duce cu gândul spre muzica lui Debussy, spre reverie, spre spaţii infinite în care se regăsesc toate uimirile lumii: «Singură pe ţărm, privea uimită valurile în frângerea lor continuă, îngrămădind între mătăsuri verzi unduirile curcubeului scăldat în freamătul neliniştit al mării. Cenuşiul lor verzui prelua mişcarea şi o purta departe în larg, acolo unde albastrul spălat de furtună se răsucea în albastrul purificat al cerului, ca un dans la marginea lumii. Aşeză şiruri de scoici pe nisip, împletind cărări colorate pentru zânele speriate ale mării. Se ridicau în şiraguri irizând aerul, săltau peste ape într-o înfrigurată chemare, răspândeau scânteieri printre valuri şi se cufundau în albastrul adânc, cules din larg. Reveneau pe ţărm într-un dans ireal, răsfirând pletele verzi ale algelor prefăcute în fecioare, înfăşurând siluetele lor suple cu străluciri de mărgele. Se împleteau într-un dans feciorelnic, se cufundau şi se zvântau în soare, lunecau sfios în undele tot mai limpezi. Dezmărgineau ţărmul verde cu unduiri albastre, cu trupurile aurii prelinse în nisipuri.»

Femme élégante sur la plage 1885 par Jean Louis Forain 1852_1931

Jean Louis Forain (1852–1931), Femeie elegantă pe plajă,  1885 

Nimic nu este întâmplător pentru că Sonia Elvireanu este legată spiritual de lumea francofonă prin vocaţie şi specializare, fiind profesor de limba franceză, lector universitar, poet, critic, eseist, prozator, traducător. În romanul Soniei Elvireanu putem vorbi despre metamorfoze: cel al tabloului devenit personaj, cel al culorilor ce  urmăresc «sensul luminii», cel al femeii mării devenită prezenţă-umbră în viaţa bărbatului cu chef de vorbă, de ceartă şi cu aplecare spre băutură. Elana este femeia-vis, femeia care trăieşte în jocul dublu al propriului eu. Ea aparţine visului, aparţine lumii, mării, aparţine culorilor lumii, după care îşi redesenează drumul existenţial. Sunetul telefonului, realitatea, semnalul care anunţă moartea, a readus-o în lumea reală, de acolo, de unde mereu evada. Moartea mătuşii, cu care semăna fizic, a devenit pentru Elana motiv de redefinire a existenţei umane, distanţa dintre naştere şi moarte. Mihai Cristescu, salvatorul, iubitul este când realitate, când întruchipare, iar plecarea lui este ca o poveste cu final anunţat. Poveste în poveste, Sebastian Mihăileanu, îndrăgostit iremediabil de Claude Monet, este la rându-i un respiro, un prag, un mic popas spre malul mării, acolo unde Elana primeşte brăţara de scoici. Parisul sau oraşul din vis, cu Sebastian sau cu Alain Tadieux, poate fi doar o închipuire, un alt vis, o metamorfoză sau pur şi simplu o confuzie. Iubiri trecute sau virtuale se zbat în planurile vieţii Elanei, iubiri în vis şi de vis care s-au cuibărit în femeia-tablou, în femeia roz, în femeia ce priveşte lumea de la care aşteaptă răspunsuri. Planuri paralele, planuri în care se intersectează în vis sau în realitate cu prinţi şi prinţese, întoarcere în tunelul timpului, cu femeia în alb, care seamănă izbitor cu femeia în roz, legături de familie ştiute sau imaginate, totul ca nişte piese de domino ce pot fi năruite de mâna nevăzută a întâmplării. Peste aceste întâmplări-metamorfoze, autoarea recompusă în Elana trăieşte momentul revoluţiei ca pe un vis frumos, ca pe o eliberare, aşa cum toată lumea l-a resimţit în acele momente de sânge, lacrimi şi speranţe: «Dictatorul căzuse, lumea era ca în transă. Îşi trăia libertatea pe străzi în neuitatul „Olé, Olé, dictatorul nu mai e”. Valuri de oameni izbucniseră într-un entuziasm pe care nicio împuşcătură nu-l mai putea cenzura. Crăciunul se sărbătorea pentru prima dată în stradă. Răsunau pretutindeni colindele interzise, oamenii se îmbrăţişau cu o bucurie sinceră, afectuoasă, ca între prieteni, deşi nu se cunoşteau.»

Aventurile Elanei, visele ei, durerile, speranţele, iubirile reale sau doar imaginate se petrec între două lumi, între două spaţii geografice, între România şi Franţa, în trecut şi în viitor, pentru că prezentul poate fi vis, prezentul este ca un tren care nu se ştie în ce gară va opri, dacă va opri sau dacă va ajunge la capătul drumului. Aventura vieţii este simbolic legată de tabloul femeii în roz, de povestea de dragoste dintre El-pictorul şi Ea-modelul, sau poate Ea cea din imaginaţia lui. Rămâne tulburătoarea întrebare din final, întrebare care este leit-motivul romanului în care personajele apar şi dispar, ca mai apoi să continue povestea, exact ca în secunda de vis: «Dar eu, eu cine eram? Îmi scrisese în urmă cu foarte mulţi ani că sunt prinţesă adevărată, că descoperise originalul tabloului căruia îi semănam. Nu aflasem mai mult şi nici nu încercasem în absenţa lui. Iarăşi senzaţia aceea veche de vertij ce mă împingea parcă în hăul albastru. Mă ţineam strâns cu mâinile amândouă de balustradă. Auzii ca prin vis vocea lui: „Nu-ţi fie teamă, Elana, sunt cu tine!” Apoi zgomotul apei, lovindu-se de stâncă, ca un plâns înfundat, pe urmă totul se cufundă într‑o tăcere nesfârşită.»” (Întruchipări, prefață de Pușa Roth la romanul Metamorfoze).