Regi în teatrul lui Shakespeare

Duminică, 29 aprilie 2012, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați o nouă emisiune din seria Clasicii dramaturgiei universale: Regi în teatrul lui Shakespeare. Realizatori: Pușa Roth și Costin Tuchilă.

În cele zece piese inspirate din istoria Angliei, Shakespeare nu a urmat cronologia istorică, începând cu sfârşitul: Henric al VI-lea (trei părţi, 1591–1592) şi Richard al III-lea (1592–1593) – considerate prima tetralogie –, dorind parcă să înfăţişeze mai întâi venirea la putere a Tudorilor şi abia apoi să analizeze cauzele. A doua tetralogie este alcătuită din Richard al II-lea (1595), Henric al IV-lea (două părţi, 1596–1598) şi Henric al V-lea (1598–1599). Acestora li se adaugă Regele Ioan (1596) şi Henric al VIII-lea, ultima sa piesă, din 1613, care nu-i aparţine decât în parte. Prin urmare, perspectiva istorică cuprinde perioada dintre 1199 (venirea la putere a lui Ioan-fără-Ţară, Regele Ioan) şi 1547 (moartea lui Henric al VIII-lea), adică istoria Plantageneţilor şi a Tudorilor. Războiul cu Franţa (Războiul de 100 de ani, 1337–1453) şi războiul civil (Războiul celor două Roze, 1455–1485) alcătuiesc fundalul pe care se orchestrează lupta pentru putere în cele două tetralogii.

Cadrul general tematic, care poate fi şi unul de interpretare a istoriei, este legitimarea puterii, urmând schema medievală a ascensiunii şi prăbuşirii capetelor regale. Sursele principale sunt Unirea celor două nobile şi vestite case, Lancaster şi York (1548) de Edward Hall şi Cronicile Angliei, Scoţiei şi Irlandei (1577) de Raphael Holinshed. Acest corp dramatic enorm, cu foarte multe personaje şi un vârtej de întâmplări din negura vremii, teatralizează o lungă istorie, dintr-o perspectivă care este deopotrivă meditaţie, caracterologie şi mai ales aşezare a faptelor în perspectiva epocii elisabetane, nelipsind desigur partizanate fireşti, astăzi lipsite de relevanţă. Pentru că prin aceste drame istorice, majoritatea rar jucate, Shakespeare ar urmări „un scop precis, acela de a arunca lumină asupra uneia dintre problemele politice ale epocii elisabetane şi de a o rezolva în spiritul filosofiei politice general acceptate a Tudorilor”, istorismul lor a fost contestat, chestiunea fiind departe de a fi elucidată. Importante sunt însă relieful artistic pe care îl au câteva dintre personajele acestor piese, deşi inegal şi, adesea, inferior altor creaţii shakespeariene, apoi valoarea sigură de îndreptar moral. La o privire generală, căreia i se pot adăuga mereu detalii care să o nuanţeze, istoria este ciclică pentru Shakespeare, ca o multiplicare de situaţii similare, previzibile:

„Când citim aceste capitole diferite în ordinea evenimentelor şi potrivit succesiunii domniilor, ne frapează faptul că, pentru Shakespeare, istoria este statică – scrie Jan Kott în Shakespeare, contemporanul nostru (1965). Fiecare din aceste capitole începe şi se sfârşeşte în acelaşi punct. În fiecare piesă, istoria parcă ar descrie un cerc, întorcându-se în punctul de plecare. Cercurile care se re¬petă invariabil şi pe care istoria le descrie sunt domniile succesive. Fiecare din aceste mari tragedii istorice începe cu lupta pentru tron sau pentru consolidarea acestuia, fiecare se încheie prin moartea monarhului şi printr-o nouă încoronare. În fiecare din piesele istorice, suveranul legitim târăşte după sine un lung şir de crime.”

În această emisiune veți putea asculta comentarii referitoare la trilogia Henric al VI-lea, drama istorică Henric al V-lea, tragediile Richard al II-lea, Richard al III-lea, Regele Lear, Macbeth și fragmente semnificative din piese aflate în Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii: Richard al II-lea (1956), Richard al III-lea (2004), Regele Lear (1955), Macbeth (1990).

Anunțuri

A înflorit liliacul

Stuful de liliac

                                       de Alexandru Macedonski

Era o zi senină ca fruntea de fecioară

Ce neturburată de-ai patimelor nori,

O zi în care şoapte de îngeri se coboară

Şi vin pe-o adiere să cânte printre flori.

 

Subţiri ca o dantelă urcau mereu din apă

Clădiri de nori fantastici ocoale dând pe lac,

Şi prins de-o rece stâncă pe care vântu-o sapă,

Gemea muşcat de vânturi un stuf de liliac.

 

Plăpândele lui ramuri abia înmugurite,

Văitându-se pe soarta ce-acolo le-a sădit,

Nainte de-a-şi da rodul mereu învineţite

Când ea veni să şeadă sub stuful oropsit.

 

Atunci acele ramuri deodată înfloriră

Ş-o ploaie azurie vărsată peste noi…

O! Doamne, acele clipe ce repede pieiră…

Uscat e liliacul şi nu mai suntem noi.

Claude Monet, Liliac în soare

Claude Monet, Liliac în soare, 1872

Vincent Van Gogh, Liliac, 1889

Pierre-Auguste Renoir, Fete cu liliac

Camille Pissarro, Buchet de liliac 

Isaac Levitan, Liliac alb, 1895

Édouard Manet, Liliac

Mihail Vrubel, Liliac

Igor Grabar, Liliac

Mary Cassatt, Liliac

Anca Bulgaru, Liliac

Mihai Potcoavă, Grădină cu liliac la Bran, 2009

***

 

Anotimpurile Barcelonei

Pe poetul Carles Miralles l-am cunoscut în România, la lansarea volumului Umbra zilei, ca de sânge, volum apărut la Editura Ars Longa din Iaşi şi lansat la Librăria Eminescu din Bucureşti. Am încercat să descopăr lumea poeziei catalane reprezentată de Carles Miralles, poezie mai puțin cunoscută în ţara noastră pentru că a fost extrem de puţin mediatizată şi, evident, tradusă. Brânduşa şi Christian Tamaş, doi intelectuali rafinaţi, au avut generozitatea de a oferi cititorului român pagini din opera acestui mare poet catalan, aproape necunoscut în România până la data apariţiei primului său volum de versuri.

Am vrut să descopăr poezia domnului Miralles, să încerc să o citesc în catalană şi aproape fără dicţionar am reuşit să înţeleg sensul poeticii sale. Este adevărat că cele două limbi romanice, româna şi catalana, au evidente dovezi că au acelaşi trunchi lingvistic. L-am citit şi recitit pe poetul Carles Miralles, am descoperit o poezie excelent lirică, dar plină de înţelesuri sociale, politice şi, evident, culturale. A trăit şi a creat o perioadă sub regimul totalitar franchist – noi, românii poate că descifrăm mai uşor aceste realităţi – regim care privea cu ochi ciclopic şi deosebit de suspicios orice creaţie cu ţintă politică. Durerea, nemulţumirea sunt ca săgeţile ce încearcă să străpungă cerul totalitar al Spaniei franchiste. Carles Miralles s-a încăpăţânat să scrie în limba maternă, limbă de mică circulaţie şi a reuşit să se impună datorită talentului, dar şi a sincerităţii discursului său poetic. Aşa cum am mai spus, ne-am întâlnit la lansare şi apoi am stat ore bune la taifas şi aşa a apărut ideea unui dialog materializat într-o carte. Am dorit ca cititorul român de poezie să-l cunoască pe poetul catalan şi, implicit realităţile sociale, politice, economice şi culturale de ieri şi de azi din ţara sa.

Pușa Roth: Vorbind despre locul naşterii, vorbim de fapt despre locul în care s-a zămislit o conştiinţă. „Când mă gândesc la locul naşterii mele… parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie”, mărturisea în Amintiri din copilărie cel mai mare povestitor român, Ion Creangă. Cred că această bucurie a copilăriei este cea mai frumoasă şi mai vie amintire a fiecăruia dintre noi. Sunt convinsă că toţi suntem tentaţi într-un moment sau altul să ne începem povestea vieţii cu binecunoscuta formulă „m-am născut”. Aşa stând lucrurile, să începem povestea noastră din punctul zero al existenţei dvs.: locul naşterii.

Carles Miralles: M-am născut la Barcelona în anul 1944, într-un cartier caracteristic pentru acest oraş, care se numește L’Eixample*), aproape de intrarea pe Gran Via**). Toată familia mea locuia acolo.

Am frecventat școala Montesori, foarte aproape de casa părintească. Tot ce am învățat înainte să merg la liceu a fost în catalană, limba care se vorbea la mine acasă.

Părinții mei nu erau din Barcelona. Familia tatălui meu locuia la Castelló de la Plana în Comunitatea Valenciană, iar mama era dintr-o familie care locuia aproape de Franța și de hotarele limbii catalane. Şi tata şi mama au trăit la Barcelona de foarte mici, tata de când avea patru ani, iar mama de la un an.

În ce priveşte viaţa mea de atunci, ea a fost una liniştită, aşa cum erau, de altfel, în acea vreme, toate vieţile. Erau copiii de la scară, cei de pe străzile învecinate… Treptat am învățat să ating limite, diferite de cele imediate, limite la care nu ajungi niciodată. Lună după lună descoperi, pe rând, altele şi altele la care te gândești nu ca la ceva deschis, liniar, deoarece sunt spaţii noi care nu sunt repetări ale spațiului tău…

În fine… Nu am o istorie măreaţă. Montesori era o școală la care mă duceam singur, chiar dacă eram mic, pentru că se afla la câteva străzi distanţă de casa mea. După câte îmi amintesc, avea o grădină și o clădire unde era cancelaria. Acolo era şi biroul directoarei, undeva la stânga. În această sală, în luna mai, luna Mariei, ţin minte că se aduna un mare număr de flori care împodobeau o statuie a Maicii Domnului. Este practic tot ce mi-a rămas viu în minte din acea perioadă… În rest, am trecut, ca mulţi alţii, dintr-o clasă într-alta, am avut mai multe învățătoare…

Apoi am ajuns la liceu, după trei ani de gimnaziu, perioadă în care, oricât de imposibil ar părea, lucram şi repetam dintr-o enciclopedie din care pot şi azi să citez din memorie. Am învățat să-mi fac relații cu băieții de vârsta mea – în acea epocă erau clase de fete şi de băieți. Şi acum îmi amintesc de frontonul din curtea interioară pe care îl luam drept ţintă când băteam mingea.

P. R.: Într-o imagine poetică dramatică sintetizaţi, domnule Miralles, soarta poporului catalan:

„S-au şters într-o zi

ultimele urme de măreţie

ale poporului meu.

Atunci, ne-au pus să jucăm

pe vecie rolul martirului, să strigăm

pace, libertate,

şi multe alte lucruri.”

Copilăria, al cincilea anotimp şi tirania, expresia extremă a unui regim politic, două lumi ce nu se vor armoniza niciodată pe acest pămînt. Tirania frânge aripi, înfrânge destine, risipeşte brutal speranţe, distruge vieţi. Şi totuşi, cred că orice părinte, chiar şi pe asemenea vremuri, are obligaţia, are datoria să ocrotească miracolul începutului vieţii: copilăria. Cu dvs. ce s-a întîmplat? Ce amintiri aţi păstrat din acea perioadă?

C. M.: Epoca aceea era una tiranică şi tristă din punct de vedere politic. De exemplu, eu nu am auzit niciodată vorbindu-se despre Războiul Civil din care ieșisem nu de mult. La mine acasă nu se pomenea absolut deloc despre acest lucru. În schimb la institut era un număr de ore de religie și de formare a spiritului național, care constau în a vorbi despre Franco, despre care eu personal nu știam cine este, și din a nega că aveam o limbă şi o tradiţie a noastră catalană. De aceea cred că se şi preda totul numai în spaniolă, chiar dacă noi, elevii, ne jucam în curte în catalană. În plus, deşi mulți dintre profesori erau catalani, nimeni nu îndrăznea să ne vorbească în catalană în clasă. Limba catalană o foloseau numai în afara şcolii, a orelor.

P. R.: „Locuiam pe strada verde

la adăpost de îndoieli:

purtam pentru prima dată

pantaloni lungi

și mă uitam după fete.”

Versuri care, după opinia mea de cititor, definesc adolescenţa cu primele iubiri, începutul unei altfel de cunoaştere a lumii. Suntem în tramvaiul de pe strada Muntaner, în apropiere de liceu şi vă invit să mai zăbovim în tunelul timpului…

C. M.: Da, în apropiere era o stradă, numită Muntaner, pe unde trecea tramvaiul, iar lumea noastră din interiorul liceului ni se părea ceva enorm, deşi nu era atât de mare, era ca o insulă în Eixample. Încă de pe atunci începusem să mă gândesc să studiez latina, iar la paisprezece ani am început să studiez greaca, limbă care va deveni activitatea principală a întregii mele vieți.

Nu am deloc amintiri triste despre acei ani, cu toate că străzile, de exemplu, drumul de la casa bunicilor mei dinspre mamă până la noi acasă traversa Eixample și îmi amintesc că era foarte întunecos. Învăţasem să ne mulţumim cu ceea ce aveam, nu prea multe, de altfel, iar ai mei dădeau dovadă de o resemnare care mă făcea să explodez imediat… De fapt, treceam printr-o stare de acceptare a sărăciei, să-i spunem, din casa noastră, iar, pe de altă parte, printr-una de revoltă împotriva acestei sărăcii.

În aceşti ani mergeam cu unii dintre prietenii pe care îi aveam la școala de fete condusă de călugărițe, le așteptam când ieșeau de la ore și vorbeam de una de alta.

[…]

P. R.: Poate fi un scriitor, un poet, universal fără să fie mai întâi național? Unii spun că nu, alții nu se pronunță… Faptul că un poet are o limbă a lui, maternă, înseamnă că are un teritoriu delimitat?

C. M.: Vorbind despre idei… Din acest punct de vedere, nu, cred că nu. Consider că din punct de vedere al limbii este evident, ești național, aparții unei tradiții, dar din punct de vedere al realizării propriei poezii, cred că situația este diferită. Eu cred că… în sfârșit… știu din experiență că mai importantă decît limba poemelor este gramatica poeziei sub o formă sau alta. Iar această gramatică a poeziei… De exemplu, există limbi pe care nu le cunosc bine, ca germana de exemplu, dar, în schimb, am citit extrem de multă poezie… Există o listă întreagă de poeți foarte importanți pentru mine, dar nu aș putea spune, de exemplu, că Hölderlin este mai puțin important decît, să zicem, Eschil sau decât mulți poeți catalani. Eu cred că spațiul poemului, nu vocea poetului, aparține tuturor. El este universal. Și e rău când îl restrîngem la un mediu închis.

Un alt lucru este modul cum procedează o comunitate constituită din totalitatea vorbitorilor limbii sale, atunci când recunoaște un poet. Cum îl faci al tău? Cum îl citești? Îl citești într-o cheie proprie lui, iar, prin lectură, îl faci național.

De pildă, unii vorbesc despre cartea lui Espriu, La pell de brau***), ca despre ceva referitor la istoria Spaniei, dar el a scris mai ales despre ideea unui popor fără de țară sau a unei limbi fără de țară, despre evreii răspîndiți prin lume și despre o concepție din Vechiul Testament referitoare la lupta fratricidă dintre Iacob și Esau, de unde analogia dintre situația triburilor lui Israel și a popoarelor care trăiau în Catalunia. În momentul în care, la sfârșitul dictaturii, s-a acceptat situația așa cum era ea și s-a și citit mult despre pluralitatea ținuturilor Spaniei și necesitatea democrației, caracterul universal al poetului a devenit evident. Totuși, ideile pe care le sesizezi tu sunt dificil de separat de limbă. Astfel este mai ușor pentru un poet care scrie în engleză, decât pentru un poet care scrie în română. Fiindcă, cum face un poet român, de exemplu, să fie universal în mod direct?

Ar putea scrie în engleză, dar este greu. Kavafis, de pildă, este un poet care ar fi putut scrie în engleză. Dar a scris în greacă. Deoarece așa a considerat el că era mai bine. Și ceea ce a realizat este un produs absolut universal, complex, care, după un timp, i-a adus universalitatea. Dar într-un alt mod. Engleza și greaca sunt foarte diferite, de exemplu, și catalana și italiana și alte limbi, totuși Kavafis este un poet universal, fiindcă a încercat să facă ce i s-a părut lui că era bine și nu ceea ce ar fi vrut grecii… Să nu uităm că în epoca marxismului, a teoriilor marxiste despre literatură, ei s-au străduit să-l preschimbe într-un poet național. Dar esența, fondul operei lui era inconvertibil. Eu cred că, de cele mai multe ori, dacă un poet este universal, el privește lumea într-un mod universal, independent de limba în care scrie. Fiindcă își dă seama că nu există altă cale. În aceasta constă universalitatea unui autor, nu în felul în care ești folosit de contemporanii tăi, de tradiție, nu în felul în care ești înțeles după aceea.

În ce mă privește, eu încerc să trăiesc și pentru ceilalți, și pentru mine. Nu știu… mi-ar plăcea să trăiesc și să scriu și pentru ceilalți, și pentru mine. Dar nu știu dacă acest lucru este posibil. Cred că, de fapt, toți scriem și trăim pentru noi înșine, iar unii aspirăm ca lucrurile făcute pentru noi înșine să fie și semnate. Însă și ceilalți au un loc în preajma noastră.

Există un elan, o forță a vieții care ne susține. Astfel, dacă vrem să ne cunoaștem pe noi înșine, avem numai o posibilitate, și anume să ne privim pe noi înșine în elanul altuia. Asta cred că este cheia. Totuși, eu cred că răul oamenilor este faptul că suntem condamnați să nu putem afirma că facem lucrurile pentru alții. Pentru alții, de dragul altruismului, nu cred că putem trăi. Dar, în tot ceea ce facem am vrea ca ceilalți să participe, am vrea să ne urmeze.

Să nu uităm că, în definitiv, responsabilitatea, fie ea civilă, penală sau religioasă, este a fiecăruia. Nu este a altora. Tu poți face ceea ce fac ceilalți, dar tu ești cel care faci, tu ești cel responsabil. Mie mi se pare ipocrit să spui că ești sigur că faci lucrurile pentru ceilalți, nu pentru tine, deoarece apar anumite momente când vezi în mod clar că situația celorlalți este o situație care nu pare bună și pe care nu o vrei. Și ești mulțumit că poți să-ți trăiești viața așa cum ți-o trăiești. Nu știu cum să spun, dar este ca și cum totul ar avea un aspect pozitiv, dar, în același timp, și unul negativ. Unul este altruismul în sens etimologic, iar celălalt, închiderea poetului într-un turn de fildeș.

P. R.: Credeți că scriitorii pot schimba lumea?

C. M.: Nu știu. Eu consider că, într-un anumit fel, cuvintele configurează sau încearcă să configureze încă tradiția, continuitatea culturii universale și a diverselor culturi locale. Iar poezia este un substrat universal. Cred că poezia filtrează realitatea pentru că este un mod de a o vedea în alt fel. Așa cred că este, măcar într-o anumită măsură. Eu cred mult în rolul poetului, nu aș spune ca profet, ci, mai degrabă ca mesager. Poetul este aidoma angelos-ului din tragediile grecești, care vine pe sus, ține un discurs, apoi schimbă, într-un anume fel, ceea ce putea fi schimbat. Poate nu imediat. Poate că, la început, nu luăm seama la spusele mesagerului, dar când vine ceasul, știm că mesagerul a văzut ceea ce ți se întîmplă. Nu știu dacă asta înseamnă să schimbi lumea. Dar te afectează, cred că te afectează.

P. R.: Dar poetul îl poate schimba pe om?

C. M.: Da, poate să modifice, să zicem, adevărul, care, de fapt, nu este adevăr, este doar lumea aceasta a aparențelor, fiindcă adevărul spus de el este unul construit. Acest adevăr construit transformă, consider eu, în mod efectiv, ființa umană. Da.

Fragmente din vol. Carles Miralles, Anotimpurile Barcelonei, dialoguri realizate de Pușa Roth. Traducere din catalană, prefață și note: Christian Tămaș. Postfață: Costin Tuchilă, Iași, Editura Ars Longa, col. „Summa cum laude Internațional”, 2011

*) District al Barcelonei situat între orașul vechi și așezările limitrofe acestuia (n. trad.).

**) Arteră principală a Barcelonei, cea mai lungă din Spania, însumând mai mult de 13 km (n. trad.).

***) Pielea de taur (n. trad.).

Ion Creangă. Vremea amintirilor

„Dacă toată lumea ar învăţa carte, n-ar mai avea cine să ne tragă ciubotele.”

 „Ştiu că sunt prost, dar când mă uit în jur prind curaj.”

 „Iubite cetitoriu,

Multe prostii ăi fi cetit de când eşti.

Ceteşte, rogu-te, şi ceste şi, unde-i vede că nu-ţi vin la socoteală,

ie până în mână şi dă şi tu altceva mai bun la ivală,

căci eu atâta m-am priceput şi atâta am făcut.”

 *

„Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe când începusem și eu, drăgăliță-Doamne, a mă ridica băiețaș la casa părinților mei, în satul Humulești, din târg drept peste apa Neamțului; sat mare și vesel, împărțit în trei părți, care se țin tot de una: Vatra satului, Delenii și Bejenii. Ș-apoi Humuleștii, și pe vremea aceea, nu erau numai așa, un sat de oameni fără căpătâi, ci sat vechi răzășesc, întemeiat în toată puterea cuvântului: cu gospodari tot unul și unul, cu flăcăi voinici și fete mândre, care știau a învârti și hora, dar și suveica, de vuia satul de vatale în toate părțile; cu biserică frumoasă și niște preoți și dascăli și poporeni ca aceia, de făceau mare cinste satului lor. Și părintele Ioan de sub deal, Doamne, ce om vrednic și cu bunătate mai era! Prin îndemnul său, ce mai pomi s-au pus în țintirim, care era îngrădit cu zăplaz de bârne, streșinit cu șindilă, și ce chilie durată s-a făcut la poarta bisericii pentru școală; ș-apoi, să fi văzut pe neobositul părinte cum umbla prin sat din casă în casă, împreună cu bădița Vasile a Ilioaei, dascălul bisericii, un holtei zdravăn, frumos și voinic, și sfătuia pe oameni să-și dea copiii la învățătură. Și unde nu s-au adunat o mulțime de băieți și fete la școală, între care eram și eu, un băiat prizărit, rușinos și fricos și de umbra mea. Și cea dintâi școlăriță a fost însăși Smărăndița popii, o zgâtie de copilă ageră la minte și așa de silitoare, de întrecea mai pe toți băieții și din carte, dar și din nebunii. Însă părintele mai în toată ziua da pe la școală și vedea ce se petrece… Și ne pomenim într-una din zile că părintele vine la școală și ne aduce un scaun nou și lung, și după ce-a întrebat de dascăl, care cum ne purtăm, a stat puțin pe gânduri, apoi a pus nume scaunului Calul Balan și l-a lăsat în școală. În altă zi ne trezim că iar vine părintele la școală, cu moș Fotea, cojocarul satului, care ne aduce, dar de școală nouă, un drăguț de biciușor de curele, împletit frumos, și părintele îi pune nume Sfântul Nicolai, după cum este și hramul bisericii din Humulești… Apoi poftește pe moș Fotea că, dacă i-or mai pica ceva curele bune, să mai facă așa, din când în când, câte unul, și ceva mai grosuț, dacă se poate… Bădița Vasile a zâmbit atunci, iară noi, școlarii, am rămas cu ochii holbați unii la alții. Și a pus părintele pravilă și a zis că în toată sâmbăta să se procitească băieții și fetele, adică să asculte dascălul pe fiecare de tot ce-a învățat peste săptămână; și câte greșeli va face să i le însemne cu cărbune pe ceva, iar la urma urmelor, de fiecare greșeală să-i ardă școlarului câte un sfânt-Nicolai. Atunci copila părintelui, cum era sprințară și plină de incuri, a bufnit în râs. Păcatul ei, sărmana!”

Cu acest ultim pasaj citat începe romanul copilăriei, romanul copilului aflat pe scena satului ca pe scena lumii, sat pe care Nică a lui Ştefan a Petrei Ciubotariul l-a adus la rangul de sat universal. Amintiri din copilărie simbolizează, pe bună dreptate, copilăria fiecăruia dintre noi, cel de-al cincilea anotimp al omenirii, cel fără de griji, cel plin de jocuri şi jucării, plin de vise cu îngeri, Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene. Creangă descrie cu talent, cu geniu, ceea ce trăieşte sau poate trăi orice copil, însă ceea ce îl deosebeşte dar îi şi conferă unicitate e faptul că „chiotul lui este… mai plin, sonor ca o voce minunată distinsă într-o gloată şi se rezumă la: Şi, Doamne, frumos era pe-atunci!” – spunea G. Călinescu în lucrarea dedicată marelui povestitor.

Data nașterii lui Creangă este incertă. El însuși afirmă în Fragment de biografie că s-ar fi născut la 1 martie 1837. O altă variantă o reprezintă data de 10 iunie 1839, conform unei mitrici (condici) de nou-născuți din Humulești, publicată de Gh. Ungureanu. Creangă a mai avut încă șapte frați și surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile și Petre. Ultimii trei au murit în copilărie, iar Zahei, Maria și Ileana în 1919.

În 1847 începe școala de pe lângă biserica din satul natal. Mama voia, ca toate mamele grijulii, ca băiatul ei să îşi depăşească condiţia, să înveţe carte, considerând asta unica salvare, singura cale de a pleca de la plug, de la coada vacii, de a face pasul esenţial spre altă treaptă socială. Această parte a biografiei sale, ca de altfel fiecare capitol al copilăriei marelui povestitor, este savuros comentată, scoţând în evidenţă bogăţia înţelepciunii populare. […]

Pușa Roth

 Citeşte articolul integral în „Occidentul românesc”, an II, nr. 13, martie 2012, p. 11 și „Occidentul românesc”, an II, nr. 14, aprilie 2012, p. 11