Despre mine

Absolventă a Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, specializarea limba română – limba franceză, realizator Radio România, membră a Uniunii Scriitorilor din România, secţia dramaturgie.

Volume publicate:

  1. Convorbiri comode, vol. I, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 2001;
  2. Şambelan la viezuri, teatru, Editura Premier, Ploieşti, 2002;
  3. Dincolo de curcubeu e lumea, Editura Viitorul Românesc, 2002;
  4. Convorbiri comode, vol. II, Chimprest Publicity, Bucureşti, 2003;
  5. Roman de Bucureşti, teatru, cu o prefaţă de D. R. Popescu, Editura Adam, Bucureşti, 2005;
  6. Un dialog al timpului câştigat, convorbiri cu filosoful Christian Tămaş, Editura Ars Longa, Iaşi, 2006;
  7. Un clasic modern – Ion Dumitrescu, ediţie critică de Costin Tuchilă şi Puşa Roth, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006;
  8. Poezie de teatru. Puşa Roth în dialog cu Mircea Albulescu, Editura Ars Longa, Iaşi, colecţia „Summa cum laude”, 1, 2008;
  9. Timpul care a învins teama. Decembrie 1989 – Decembrie 2007, Editura Ars Longa, Iaşi, colecţia „Document”, 2008;
  10. Căutător de destine. Puşa Roth în dialog cu Dorel Vişan, Editura Ars Longa, Iaşi, colecţia „Summa cum laude”, 2, 2008;
  11. Anotimpuri de teatru. Puşa Roth în dialog cu Lucia Mureşan, Editura Ars Longa, Iaşi, col. „Summa cum laude”, 3, 2009;
  12. Clasicii dramaturgiei universale, volumul I, în colaborare cu Costin Tuchilă, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2010;
  13. Carles Miralles, Anotimpurile Barcelonei, dialoguri realizate de Pușa Roth. Traducere din catalană, prefață și note: Christian Tămaș. Postfață: Costin Tuchilă, Iași, Editura Ars Longa, col. „Summa cum laude Internațional”, 4, 2011;
  14. Povești pentru Eric, Povestea alfabetului, cărți pentru copii, Iași, Editura Ars Longa, colecția „Geppetto”, ilustrații de Nicoleta Bida-Șurubaru, 2012;
  15. Prezentul absent. Pușa Roth în dialog cu Dumitru Radu Popescu, Iași, Editura Ars Longa, col. „Summa cum laude”, 5, 2013;
  16. Noi doi și atât. Pușa Roth în dialog cu Eugen Cristea și Cristina Deleanu, Iași, Editura Ars Longa, col. „Summa cum laude”, 6, 2014.
  17. Nu știm aproape nimic. Pușa Roth în dialog cu Sergiu Cioiu, Iași, Editura Ars Longa, col.„Summa cum laude”,7, 2016.

Texte în volu.mele:

Georgeta Adam, Iniţiere radio, Editura Fundației România de Mâine, București, 2008 –  Emisiunea în direct; Proiect radioprogram în direct

Gânduri despre Spiru Vergulescu, ediție coordonată de Aurelia Gosu Editura Alutus, Slatina, 2009 – Spiru Vergulescu, Un om în alb care ne-a dăruit culori

Despre justiţie şi judecători. Interviuri, Editura Universitară, Bucureşti, 2010. Citeşte interviul.

București în vol. Bucureștii vechi și noi, Editura Subiectiv, 2011.

Piese puse în scenă:

  1. Șambelan la viezuri, Teatrul „Bacovia” din Bacău, stagiunea 1999 – 2000
  2. Dulcea mea doamnă, Eminul meu iubit (Mihai Eminescu – Veronica Micle. Replici), în colaborare cu Costin Tuchilă, Teatrul Naţional din Bucureşti, stagiunea 2001–2002

Piese montate la Teatrul Naţional Radiofonic

  1. Șambelan la viezuri, 1999;
  2. Mihai Eminescu – Veronica Micle. Replici, 2001;
  3. Ringhişpilul, 2002;
  4. Roman de Bucureşti, 2003;
  5. Mantaua după N. V. Gogol, 2004;
  6. Spaima zmeilor, 2004;
  7. Duios Anastasia trecea după D. R. Popescu, 2004;
  8. Limir-Împărat, 2005;
  9. Moartea lui Ivan Ilici după L. Tolstoi, 2006;
  10. Ieri după Shakespeare sau Visul unui preşedinte, 2007;
  11. Albă ca Zăpada, muzical pentru copii, nominalizat la RTR, 2007;
  12. Discurs într-un ciorap, dramatizare după volumul Confidenţe fictive de Nina Cassian, 2007;
  13. Motanul încălţat, muzical pentru copii, 2008;
  14. La Vulpea Roşie, muzical, 2010;
  15. Martori ai istoriei, teatru radiofonic serial, 2011.

Adaptări radiofonice:

  1. Scene din viaţa lumii mari de N. V. Gogol, 2000
  2. Praznicul ciubotarului de Thomas Dekker, 2003
  3. Haine vechi cumpăr de Irina Eliade, 1998
  4. Doctorul zburător, traducere şi adaptare radiofonică după Le médicin volant de Molière), 2008.

Seria de spectacole radiofonice Cinci personaje în interpretarea unui actor, în colaborare cu Costin Tuchilă.

Traduceri (din literatura franceză)

  1. Vicleniile lui Scapin de Molière
  2. Doctorul zburător de Molière
  3. Cavalerii Mesei Rotunde de Jean Cocteau
  4. Pelléas şi Mélisande de Maurice Maeterlinck
  5. Condurul de atlaz de Paul Claudel
  6. Cumpăna amiezii de Paul Claudel
  7. Oraşul al cărui prinţ e un copil de Henry de Montherlant
  8. Antigona de Jean Anouilh;
  9. Jean Anouilh, studiu critic de Robert de Luppé.

Traduceri (în limba franceză)

Medalii şi însemne româneşti, 1996

Premii

  1. Premiul pentru publicistică al Uniunii Juriştilor din România şi LADO (2000);
  2. Premiul Special al Juriului de la Ujgorod pentru emisiunea „Ora românilor de pretudindeni” (2003);
  3. Diploma şi Medalia Iorga conferite de Institutul Român de Cercetare Umanistică de la Veneţia (2004).
  4. Muzicalul Albă ca zăpada s-a calificat în finala Concursului de programe radiofonice organizat de RTR Radio (Radioteleviziunea Turcă) şi UER, în cadrul secţiunii de spectacole radiofonice pentru copii, Antalya, 24-27 octombrie 2007.

Emisiuni publicistice (Radio România)

Emisiuni radio: Matinal, Pulsul zilei, Cum vă place, Semnături celebre, Interferenţe culturale, În puterea nopţii, Ora românilor de pretutindeni, Noaptea românilor din lume, Dialoguri europene, Românii în lume, Clasicii dramaturgiei universale etc.

Documentare radio: Corul de Copii Radio, Corul Academic Radio, Corurile din România, Istoria Holocaustului în România, Istoria Radioului românesc, Istoria Teatrului Naţional din Bucureşti etc.

Rubrici culturale: Pagini pe furiş, Consemnări, Cartea săptămânii, Teatru pe pâine etc.

Peste 3000 de articole în presa cotidiană şi literară.


Puşa Roth: Cum am scris această carte

Convorbiri comode, volumul I

cop-conv-com-1Acesta este adevărul: nu eu am scris această carte. Ea a fost scrisă de interlocutorii mei. Mai bine spus, vorbită, povestită. Eu doar i-am provocat. Acest volum, rezultat al mărturiilor, este, păstrând proporţiile – o viaţă din vieţi paralele. Pretenţioasă afirmaţie? Nu ştiu. Am încercat să măsor timpul în cuvinte, aruncând năvodul cu întrebări, căci dacă n-ar fi întrebarea, ar mai exista răspuns? Viaţa e prin ea însăşi un mare semn de întrebare – cotidiană teorie – iar eu am profitat de timp şi l-am împărţit în ore de întrebări. La rândul meu, mi-am pus fireasca întrebare ce ar putea ieşi dacă s-ar aduna toate întrebările din acest volum. Ar putea deveni la rândul lor răspunsuri? Ciudată alchimie. Am căutat oare răspuns la nelinişte? A fost până la urmă un joc. Un joc al cuvintelor cu timpul.
Am avut privilegiul de a realiza pe spaţiul acordat emisiunii Cum vă place o serie de interviuri cu personalităţi ce au acceptat taifasul de la ora 21,03, la Radio România Actualităţi, timp de 56 de minute. Volumul este o selecţie şi cei care au ascultat aceste (convorbiri, inclusiv autorii, vor observa că am renunţat la anumite pasaje conjuncturale sau obligatorii în structura emisiunii. Emisiunea însăşi este o provocare pe care mi-am permis să o continuu şi în această carte. Interlocutorii mei n-au dorit să rămână cuminţi în memoria benzii magnetice. Unul câte unul, au ieşit la iveală.  După atâtea întrebări, a fost rândul meu să le dau un răspuns: convorbiri comode.

31 iulie 2001

Prefaţă la vol. Convorbiri comode, vol. I, Bucureşti, Editura Viitorul Românesc, 2001

Dialogul ca exerciţiu spiritual

cop-conv-com-iiChiar şi în cazul unui volum de publicistică, puţini autori ar consimţi să spună: „Eu nu am scris această carte. Cu această propoziţie se deschidea primul volum de Convorbiri comode, apărut în 2001 la Editura Viitorul Românesc. Fără falsă modestie, Puşa Roth îşi asuma rolul secund, al autorului de interviuri: cartea „a fost scrisă de interlocutorii mei. Mai bine spus, vorbită, povestită. Eu doar i-am provocat.” Sunt de acord cu ideea, dar numai în parte. Convorbirile cuprinse în cele două volume au fost difuzate la Radio România Actualităţi, începând din 1998 până anul acesta. Emisiunea de seară, de la ora 21,03, s-a numit un timp Cum vă place. Titlul actual adaugă Destine şi pasiuni, încercând să dirijeze întrucâtva discuţia. În forma lor radiofonică şi în cea scrisă, aceste interviuri dovedesc mai mult decât talent şi aplicaţie jurnalistică; sunt dialoguri culturale pregătite temeinic, din care nu lipsesc nici spontaneitatea, nici abilitatea de a pune în lumina cea mai favorabilă personalitatea abordată. Esenţială în acest caz rămâne posibilitatea de a crea atmosfera favorabilă dialogului, de a nu inhiba şi a nu te inhiba, pentru a conduce eficient discuţia.
De aceea, probabil, Puşa Roth şi-a intitulat cele două volume Convorbiri comode. M-am întrebat adesea care dintre speciile şi formele jurnalistice ar deţine supremaţia – o supremaţie relativă, fireşte. Care ar fi astăzi răsfăţatele publicului? Comentariul, interviul sau pamfletul? Greu de răspuns fără ezitare. Totuşi, interviul are ceva în plus: farmecul faptului viu, mai ales când autorul lui dovedeşte, pe lângă cunoaşterea subiectului, şi puţină fantezie, darul de a provoca în mod constructiv. Multe dintre mărturisirile scriitorilor, muzicienilor, artiştilor plastici intervievaţi de Puşa Roth conţin mărturii de ordin biografic, estetic sau din unghiul de vedere al receptării operei lor. Se întâmplă curent ca dintr-o asemenea convorbire să afli şi să înţelegi mai mult decât dintr-o analiză critică. Şi nu mă îndoiesc că multe dintre aceste interviuri vor fi, în timp, importante pentru înţelegerea unei personalităţi, dar şi a epocii pe care a traversat-o. De altfel, Puşa Roth insistă asupra ideii de destin, „stăpânul însuşi al acţiunilor omeneşti”, cum spunea Cicero, în contexte semnificative prin relaţiile şi conexiunile stabilite. Pe de altă parte, există o grijă pentru detaliul cu adevărat însemnat, eliberat de proza vieţii sau de tentaţia senzaţionalului gratuit.
În fond, dintre exerciţiile spirituale, dialogul s-a dovedit întotdeauna cel mai natural, dar şi cel mai rodnic.

Costin Tuchilă, Prefaţă la Convorbiri comode, vol. II, Bucureşti, Chimprest Publicity, 2003

Voci – uneori întrupate

Teatrul vocilor e cel radiofonic. Care împlineşte – sau nu – vocile propriilorpusa-roth-roman-de-bucuresti-constantin-paraschivescu-auditie lecturi singulare cu accente şi efecte sonore, care valorifică ideile cuvântului, tăcerile, cu nuanţe noi, freamăt şi emoţie. În această privinţă, Teatrul Naţional Radiofonic a câştigat în ultimul timp în acurateţe şi expresivitate modernă, plăsmuind din articulaţiile vocilor şi decorul sonor veritabile „imagini” dramatice ale subiectelor, iar în selectarea lor, opţiuni mai riguroase, de referinţă. Clasici universali au dobândit savoare originală prin versiunile lui: Costin Tuchilă (adaptare) şi Cristian Munteanu (revenit la pupitrul regizoral pe care l-a onorat patru pusa-roth-teatru-roman-de-bucuresti-teatrul-azi-revistadecenii) – Adunarea femeilor de Aristofan (cu Mariana Mihuţ, Coca Bloos, Gabriela Popescu); Dan Puican (sărbătorit în 6 martie 2003 pentru 70 de ani de viaţă şi 40 de activitate)  – Nevestele vesele din Windsor de William Shakespeare (cu un Falstaff pe care am vrea să-l vedem şi pe scenă, Alexandru Arşinel). Contemporani români se bucură de preţuire, când textele lor dezbat probleme reale – fie de natură dramatică a demnităţii în credinţă şi istorie (Dan Tărchilă, Brâncoveanu, cu Constantin Codrescu, regia Constantin Dinischiotu), fie de cea parodică a decăderii sub vremuri (Puşa Roth, Roman de Bucureşti, regia Leonard Popovici).
În legătură cu această ultimă piesă, comedie amară, i-am spune tristă prin sugestiile ei mai generale, e de menţionat că autoarea deţine o autentică măiestrie în a construi relaţii şi atmosferă fireşti, de actualitate, în replici succinte, cu nerv, haz şi miez, într-o acţiune cu patru personaje, gradată pe pusa-roth-roman-de-bucuresti-teatrul-azi-constantin-paraschivescuconturarea unui destin. Cu minuţiozitatea feminină a creatoarelor de „macrameuri”, Georgica, soţia lui Grigore, face mereu macrameuri. Care-l exasperează pe soţ, altădată inginer ce nu s-a orientat în comunism, acum liber în democraţie să mizeze pe facilităţi, pe o aventură amoroasă şi să-şi sfideze nevasta – „Vai de capul ei, că e doar suport pentru basma!” Un nepot scrie un roman, pentru că „viaţa de oraş e un roman”, caută sponsori. Dar, de la o zi la alta, speranţele se destramă, viaţa se degradează, le „fură” orizonturile, temeiurile, pensionarul Grigore e părăsit de iubită, de „basma”, de facilităţi şi pentru a trăi ajunge să vândă macrameurile de care şi-a bătut joc. „Macrameurile nevestei, paşaport pentru bătrâneţe”, constată amar. S-a spus că e „melodramă de bloc”, dar mai degrabă e comedie cusută cu aţa gravă a realităţii care destramă destine. În derizoriu. Cu farmecul autenticităţii vocilor lui Virgil Ogăşanu (Grigore), Dorina Lazăr (Georgica), George Ivaşcu (nepotul Marius) şi Adriana Trandafir (iubita Maria), cu naturaleţea discuţiilor în care se întretaie şi se suprapun glasurile în dispute familiale (şi nu numai!), coerent conduse de Leonard Popovici. S-a obţinut o versiune incitantă de spectacol radiofonic realist, cu ecou în zilele noastre.

Constantin Paraschivescu, „Teatrul azi”, nr. 9 – 10 /2003, p. 108 – 109

Au şi autorii, ca şi unele cărţi, soarta lor…

pusa-roth-dincolo-de-curcubeu-e-lumea-ion-dodu-balanNu ştiu cine ar putea pretinde astăzi, fie el cronicar literar, fie chiar o instituţie specializată, că dispune de o evidenţă, cât de cât completă, a tipăriturilor de carte din ultimii 15 ani.
Au apărut, ca ciupercile după ploaie, mii de titluri de plachete de versuri, de lucrări aparţinând literaturii, aşa-zis subiective; evocări, memorii, jurnale, documente, lucrări de proză ori de dramaturgie, de critică, estetică şi istorie literară, care au fost trecute de la apariţie în conul de umbră al uitării, întrucât ziarele, revistele publică foarte puţine recenzii. Critica pare că s-a lenevit şi ea, selectând pe sprânceană cărţile comentate. De aceea, cititorul pluteşte adesea în ceaţa necunoscutului. Numai întâmplarea îl ajută să mai descopere unele cărţi şi unii scriitori. Profit de o asemenea întâmplare să prezint cititorilor o scriitoare foarte dotată, cum este doamna Puşa Roth.
Într-o vreme de coterii, cancanuri şi „bisericuţe” literare, scriitorii care nu se înrolează în ele, cum sunt autorii unor recente şi admirabile cărţi precum romancierul Viorel Ştirbu, autorul remarcabilelor romane Moara de hârtie, Iisus Tămăduitorul, poetul Valeriu Bălan (Colocvii suave), eseiştii Costin Tuchilă (Punctul pe cuvânt), Valentin Borda (Răstigniri) sau criticul şi istoricul literar Dumitru Micu, care ne-a dat o excepţională carte din categoria literaturii subiective, romanul Fata morgana, nu se bucură de audienţă.
Voi evoca acum şi aici, succint, creaţia Puşei Roth. Talentul indiscutabil, concretizat în scrieri precum Convorbiri comode (vol. I, 2001, vol. II, 2003), Şambelan la viezuri – fantezie dramatică într-un act, după Pagini bizare de Urmuz, difuzată la Radio şi tipărită la Editura „Premier”, Ploieşti, 2002, Ringhişpilul şi Roman de Bucureşti, excelente piese radiofonice, prima pusă şi în scenă la Teatrul „Bacovia” din Bacău, a conturat cu prisosinţă activitatea creatoare a scriitoarei Puşa Roth, apreciată de dramaturgi ca D. R. Popescu, de regizori ca Dinischiotu şi de critici dramatici prestigioşi.
Inspirată din stricta actualitate, surprinsă într-o viziune îndrăzneaţă şi modernă, Roman de Bucureşti este o piesă radiofonică de excepţie prin autenticitatea personajelor, fineţea analizei psihologice, frumuseţea replicilor şi puterea de a crea atmosferă artistică. O piesă care merită să fie cât mai repede tipărită. Comedia de moravuri şi năravuri a fost excelent interpretată de mari actori ca Dorina Lazăr, Virgil Ogăşanu, George Ivaşcu, Adriana Trandafir, care dau viaţă caracterelor şi limbajului de lemn al actualităţii.
Talentul dramaturgic al autoarei, cultura ei solidă, sunt evidente şi în adaptările realizate după Gogol: Scene din viaţa lumii mari şi capodopera Mantaua, atât de mult citată şi comentată pe plan mondial.

pusa-roth-dincolo-de-curcubeu-e-lumea-interviu-reportaj-ion-dodu-balan1

O scriitoare veritabilă se înfăţişează Puşa Roth şi într-o excepţională, originală şi emoţionantă carte de „reportaj”: Dincolo de curcubeu e lumea, apărută în 2002, la Editura „Viitorul Românesc”, o carte „din viaţa semenilor noştri răspândiţi în patru puncte cardinale, fiecare cu destinul lui, uniţi, însă, cu sau fără voia lor, prin fibre nevăzute de acest pământ numit România.”
Înzestrată cu un fin şi pătrunzător spirit de observaţie, Puşa Roth nu scrie din alte cărţi, din ghiduri turistice şi enciclopedii, cum fac atâţia, ci din viaţă, din viaţa românilor pe care soarta i-a dus prin „lumea de dincolo de curcubeu”, în Venezuela, America, Austria, Germania, Kazahstan sau pe pământurile din jurul României de azi. Eroii ei – preoţi, oameni simpli, profesori universitari, medici, artişti plastici, muzicieni, oameni politici – trăind în largul lumii, poartă în sufletul lor ţara, cu dorul de zăpadă, de ghiocei, de mâncărurile tipic româneşti şi acel tulburător ACASĂ, din care nimeni pe nimeni nu poate izgoni, fiindcă, vorba lui Octavian Goga, oriunde mergem suntem acasă şi, până la urmă, toate drumurile se isprăvesc în noi. Poţi fugi din ţară, din casă, dar niciodată din acel tulburător acasă care este un adevărat colţ de Rai.
Fără atitudini sentimentaliste, patriotarde, autoarea face dovada unei înalte ţinute morale, a unui profund patriotism acum, când unele minţi lucide şi condeie boante se ruşinează de el, şi a unui talent reportericesc de excepţie.
Recent, Puşa Roth a tipărit o cuceritoare carte de dialoguri cu compozitori, scriitori, critici şi istorici literari, prin care realizează radiografia vieţii sociale şi culturale din ultimii 60 de ani. O carte care, printre atâtea colocvii realizate de autori prestigioşi, se distinge în chip deosebit, constituindu-se într-o sursă de informaţie, într-o lectură plăcută şi folositoare.

Ion Dodu Bălan, „Naţiunea”, anul XV, nr. 251 (716), 19 – 25 mai 2004, p. 5

Succese ale Teatrului Naţional Radiofonic

Pornind de la un fapt divers

«Ringhişpilul» de Puşa Roth şi Leonard Popovici

pusa-roth-ringhispilul-carusel-ardeal-teatru-radiofonic-leonard-popovici

Ştiţi ce este ringhişpilul? Vă spun îndată.
Cuvânt cu rezonanţă germană, ringhişpil înseamnă în graiul ardelenesc carusel cu lanţuri, din acelea instalate în bâlciuri şi care fac deliciul „curajoşilor” . „Curajoşii” nu au dureri de cap, nici ameţeli, ei se pot învârti la infinit, inclusiv în lanţuri. Este posibil, uneori, ca personajul însărcinat cu bunul mers al învârtelii să mai uite să-l oprească, ori să se defecteze motorul, ori cine ştie de unde, din senin, să apară elementul neprevăzut… Prin urmare, ringhişpilul, care poate fi o metaforă a vieţii lipsite de orizont, are pusa-roth-ringhispil-teatru-radiofonic-mitica-popescu-lanturi-balcitoate şansele de a conduce la un deznodământ tragicomic. Depinde câţi „curajoşi” se urcă în carusel, cât de bine se instalează ei în lanţuri, cât de norocoşi sunt şi de siguri că nu vor cădea pradă ameţelii, indispoziţiei, că nu vor medita amar la cruda soartă a mersului aerian în cerc, de unde până atunci erau atât de siguri de uriaşa plăcere de a se învârti… Dar câtă metaforă şi ce fel de metaforă se afla în comedia semnată de Puşa Roth şi Leonard Popovici?
Scrisă cu mână sigură, cu virtuozitate stilistică, piesa pe care Teatrul Naţional Radiofonic vă propune să o ascultaţi duminică 11 decembrie, la ora 20.30, la Radio România Actualităţi, porneşte de la un fapt real semnalat cândva, prin 1986, într-o comună din Ardeal, într-o primăvară cu alegeri de deputaţi pentru (vă mai amintiţi?) Marea Adunare Naţională.
E mult, e puţin de atunci? Am uitat, suntem pe cale de a uita sumbra rostogolire în cerc din epoca de „măreţe realizări” a Cârmaciului? Cronica vremurilor va estompa grotescul acelor ani, în care orice speranţă părea scufundată în întuneric, în întunericul trăit la propriu? Tăvălite în praful de sub „nevinovatul” ringhişpil, moravurile au murit odată cu regimul de „tristă amintire”?
Se spune, cu o vorba deja comună, ca realitatea întrece ficţiunea. Adică, inventivitatea, fantezia neagră a faptului real depăşesc de multe ori capacitatea noastră imaginativă. Dar în egală măsură este adevărat că ficţiunea este cea care dă coerenţă, certificând astfel întâmplări menite să rămână în categoria efemeră a faptului divers.
Construită ingenios, cu planuri care se succed rapid, într-o foarte bună dinamică radiofonică, Ringhişpilul este o dovadă expresivă a acestor vechi dar mereu actuale adevăruri. Un ziarist plin de responsabilităţi ideologice află că în comuna din Ardeal alegerile nu s-ar fi desfăşurat normal şi cu rezultatul triumfal raportat, acel procent (întotdeauna utopic, inclusiv în epoci totalitare) de aproape sută la sută. Vinovat fusese – cine altul? – diabolicul ringhişpil prin care circarul adusese oraşul, cu toate tentaţiile lui, la sat…
Dar nu e cazul să refac subiectul satirei puse în undă cu măiestrie de regizorul Leonard Popovici, cu o distribuţie remarcabilă, din care fac parte pusa-roth-ringhispil-carusel-ardeal-teatru-radiofonic-mitica-popescu-alegeriMitică Popescu, Alexandru Bindea, Adriana Trandafir, Valentin Teodosiu, Mihai Dinvale, Dorina Lazăr, Boris Petrof, Candid Stoica, Coca Bloos, Mihai Niculescu, Dumitru Chesa, Eugen Cristea, Bogdan Caragea, Carmen Stimeriu. Regia de studio: Janina Dicu. Regia muzicală: Patricia Prundea. Regia tehnică: Mihnea Chelaru.
Satiră a minciunii, a contrafacerii, a vieţii compuse din clişee de carton, a impenetrabilităţii unui sistem social care nu permitea nici o abatere de la funesta normă, satiră ale cărei personaje groteşti conving prin construcţia tipologică fermă şi prin limbaj, Ringhişpilul este un spectacol de succes al Teatrului Naţional Radiofonic (data difuzării în premieră: 17 noiembrie 2002).
Ca întotdeauna în lunga istorie a comicului scenic, râsul are şi puteri vindecătoare.

Costin Tuchilă, „Cronica Română”, sâmbătă 10 decembrie 2005

Cartea de teatru

Piese pentru citit după ce au fost de ascultat

Volumul de teatru românesc, cu selecţii de piese ale unui autor, antologii e-comarnescu-cu-scrisetc., s-au publicat, destule şi înainte de 1990. Dar după această dată am asistat la o adevărată explozie de apariţii de piese de teatru, între permanenţe amintindu-le pe cele de la Editura UNITEXT (mai cu seamă premiate la galele UNITER) sau textele dramatice, de varii facturi, tipărite de revista „Drama” a Uniunii Scriitorilor, condusă de Mircea Ghiţulescu. Oricum, operele create pentru scenă le găsim mai mult în rafturile bibliotecii decât transpuse în spectacole. Un paradox face ca din numeroasele piese publicate, să ajungă în spectacol nu neapărat cele mai valoroase. Există, fără îndoială, o inapetenţă a regizorilor faţă de piesa românească contemporană. Cele care s-au impus, scrise mai ales de tineri autori, le-am găsit, cu precădere, în repertoriile companiilor independente, teatrele instituţionalizate promovându-le cu parcimonie.
Acum avem în faţă un volum de teatru insolit, reunind sub titlul Roman de Bucureşti, câteva piese de Puşa Roth, de fapt scenarii care au stat la baza unor spectacole radiofonice, transmise pe canalele Radioului public.
În prefaţa intitulată, nu fără tâlc, Un spectacol aproape total, D.R. Popescu scrie: „Trăind într-o lume a studiourilor radiofonice, o lume tehnicizată, circumscrisă, închisă, dar, în acelaşi timp, deloc paradoxal, deschisă tuturor orizonturilor, tuturor înălţimilor şi depărtărilor, Puşa Roth s-a apropiat de teatrul scris cu sfială, cu încredere în cuvântul imprimat pe hârtie, cu spirit critic şi, nu în ultimul rând, cu o patimă devastatoare”.
Am spus că Puşa Roth, fiind foarte personală în ceea ce scrie, nu are ambiţia originalităţii absolute. Ea ştie bine că „patul lui Procust” la care este supus un scenariu radiofonic este, dincolo de o îngrădire, prilejul pentru autor de a ţine seama şi de a fructifica specificul şi virtuţile unui gen care se bizuie numai pe forţa cuvântului şi a efectelor sonore. Şi pentru că ştie că a dat la iveală scenarii profund valoroase, Puşa Roth nu se sfieşte să le încredinţeze tiparului, chiar dacă unele dintre piesele incluse în volum au ca punct de pornire o operă literară sau un autor celebru, ca Shakespeare de pildă, ori sunt dramatizări ale unor cunoscute pagini de proză. În decursul ultimilor ani am ascultat sub egida Teatrului Naţional Radiofonic câteva din scenariile Puşei Roth, pe care autoarea ni le oferă acum, spre lectură. O lectură care, indiscutabil, are darul să stimuleze imaginaţia cititorului, comparând spectacolul radiofonic cu propria viziune regizorală.
Dacă Roman de Bucureşti, „ comedie de moravuri la moment” sau Ieri după Shakespeare sunt scrieri teatrale profund originale, altele din cele cuprinse în volumul tipărit de Editura Adam în 2005 pornesc de la un pretext literar ori sunt, pur şi simplu, dramatizări după cunoscute, dar nu chiar celebre, lucrări în proză din literatura română şi universală. Despre Şambelan la viezuri, de pildă, un critic opina pe bună dreptate că nu este o dramatizare a prozei lui Urmuz, ci un text care porneşte de la ciudatele personaje şi absurdul întâmplărilor comice din Pagini bizare, fiind „un captivant exerciţiu de imaginaţie”. În ce priveşte excelenta versiune radiofonică după Mantaua de Gogol, aş spune că surmontând puţinătatea dialogurilor din creaţia clasicului rus, Puşa Roth izbuteşte, fără a trăda originalul, dimpotrivă potenţându-i sensurile profunde, să ne sugereze un întreg univers uman şi să ofere partituri generoase interpreţilor. Lucruri similare se pot spune şi despre scenariul ce transformă în act teatral o superbă pagină de proză semnată de D. R. Popescu, Duios Anastasia trecea.
Cele şapte texte dramatice cuprinse în volumul Roman de Bucureşti de Puşa Roth sunt tot atâtea dovezi ale talentului şi, nu mai puţin ale profesionalismului autoarei.

Eugen Comarnescu, „Cronica Română”, 13 martie 2006

Puşa Roth: Timpul câştigat

La data de 2 iulie 1999, ora 21,03, l-am invitat pe filosoful, prozatorul şi traducătorul Christian Tămaş la un dialog al cunoaşterii în cadrul emisiunii Cum vă place. Christian Tămaş este prezent în dicţionarul internaţional al biografiilor, ediţia a douăzeci şi şaptea, în dicţionarul oamenilor de seamă ai secolului douăzeci, ambele sub egida Cambridge, nominalizat la titlul de om internaţional al mileniului pentru servicii aduse a religiilor… O impresionantă carte de vizită pentru o persoană foarte tânără…

pusa-roth-interviu-filosofie-christian-tamasInterviul acesta, realizat în anul 1999, avea să fie doar începutul colaborării noastre. Atunci Christian Tămaş vorbea despre oamenii care i-au marcat destinul. Printre ei se afla şi numele profesorului Ilie Bădicuţ. Mulţi dintre noi ne amintim sau ne reamintim de persoane care ne-au marcat destinul, care, poate, ne-au fost modele – dar ele rămân, uneori, doar în planul afectiv. Mai rar se întâmplă să le căutăm, să ne exprimăm bucuria de a le fi întâlnit. Poate timpul este prea scurt, poate noi nu ştim să-l drămuim cum se cuvine. Mai târziu, mai precis pe data de 4 iunie 2005, într-una din zilele Târgului de Carte, de la Teatrul Naţional, m-am dus ca orice iubitor de literatură, să-mi aflu cartea pe care aş vrea să-mi fie bucurie de ziua mea de naştere, care abia trecuse de o zi. Sigur că aici se afla şi familia Tămaş, Brânduşa şi Christian, de această dată în calitate de editori – Ars Longa, Iaşi. Întâlnirea din 1999 s-a transformat în timp într-o aleasă prietenie, iar prezenţa lor la această ediţie a Târgului de Carte a fost un prilej de a ne revedea. Brânduşa mi-a spus că soţul ei lipseşte pentru o scurtă perioadă fiindcă s-a dus să-şi viziteze un profesor pe care-l iubeşte foarte mult. Pe moment, n-am realizat despre cine este vorba, dar curând aveam să aflu că studentul de odinioară, Christian Tămaş, s-a dus să-şi viziteze profesorul, pe domnul Ilie Bădicuţ. N-am zis nimic, dar am trăit un moment excepţional: omul ocupat, filosoful Christian Tămaş, preocupat de starea lumii, şi-a ţinut vechea promisiune, aceea de a-şi vizita dascălul pe care l-a evocat în amintirile sale. După această primă „experienţă”, i-am promis lui Christian Tămaş că vom continua dialogul dar, pentru că timpul n-a prea avut „răbdare” cu noi, am tot amânat.

pusa-roth-dialog-christian-tamas-ars-longa-interviuÎntr-o zi de decembrie 2004 am hotărât că eu am strâns multe întrebări, iar domnia-sa alte experienţe ce ar trebui să-şi găsească locul într-o carte – un dialog al timpului câştigat –, ce poate, după părerea mea, să fie continuată oricând. Ne-am aşezat, metaforic vorbind – rând pe rând, spre cele patru puncte cardinale – să înţelegem cât mai multe din infinita diversitate a lumii, ca mai apoi să ne reluăm locurile gândindu-ne poate – eu la alte întrebări, domnia-sa la alte experienţe – la jocul misterios al vieţii.


Fără falsă gravitate

pusa-roth-dialog-christian-tamasAstăzi intelectualii autentici sunt o specie tot mai rară, mai ales printre reprezentanţii tinerei generaţii. Limbuţia ţine adesea loc de profunzime. Ici-colo câte unul încearcă să convingă reproducând ce-a prins din zbor şi făcând multă gălăgie pentru nimic. Vorbitul, „marea trăncăneală” nu sunt metehne de azi, de ieri, la români. Astăzi marea trăncăneală e poleită cu nume americănesc, câte unul are pretenţii de teoretician, altul e deţinătorul adevărului istoric, câte unul adorme filosofând – şi toţi, bineînţeles, se pricep la politică. Trăncăneala în jurul evenimentului de cele mai multe ori inventat umple casele, asmute cele mai paşnice creaturi, face ravagii. Şi ce e mai grav abate atenţia de la adevăratele probleme ale lumii în care trăim. Dacă nu cumva acesta este şi rostul ei…
Şi mai puţini sunt astăzi intelectualii de largă cuprindere, spiritele care odinioară se numeau – ce cuvânt frumos! – enciclopedice. Mă tem că acest cuvânt e din ce în ce mai puţin cunoscut, că tinde să devină o noţiune istorică.
Christian Tămaş nu vorbeşte mult. Impresia pe care o face la prima vedere e mai degrabă a unui ins timid. Şi mai cu seamă nu vorbeşte despre propria persoană, nu lasă să înţeleagă că ar face-o cu uşurinţă. Are delicateţea să asculte. Provocat la dialog, vei descoperi un interlocutor fermecător, care ştie să aducă în discuţie cele mai delicate aspecte ale lumii contemporane, să facă filosofie fără falsă gravitate, să-şi conserve chiar o anumită „inocenţă” care face atât de bine conversaţiei. În compania lui Christian Tămaş timpul este întotdeauna câştigat. „În general, nu doresc să-mi fac timp pentru a-l pierde”, spune autorul Liniştii albe. Cei care vor avea bunăvoinţa de a citi această carte vor constata de îndată acest adevăr.
Consilier al unor prestigioase instituţii de cultură din lume, editor cu o bogată şi apreciată activitate, Christian Tămaş este o personalitate complexă în mai multe domenii: filosofia religiilor, umanistică, exegeza unor fenomene social-culturale contemporane, literatură. Preocupat de Dimensiunea contemporană a sacrului, cum se intitulează un studiu substanţial publicat în 1998, Christian Tămaş este, în mod fundamental, un cercetător umanistfilosofi-contemporani-pusa-roth-interviu-christian-tamas-21 ale cărui studii teoretice vizează aspectele prioritare ale comunicării inter-culturale în societatea de astăzi. Astfel, într-un studiu recent, filosoful ieşean identifică drept esenţială pentru ilustrarea crizei în care se află societatea contemporană – criză reflectată mai ales în mentalitatea şi psihologia colectivă – disoluţia sacrului: „Trăim într-o  lume relativă, unde totul  se  poate negocia, vinde şi cumpăra. Shakespeare spunea undeva că facerea de rău este mereu binevăzută, în timp ce binele poate fi o nebunie primejdioasă. Fiinţa umană ştie foarte bine ce trebuie să facă, dar, ca dintotdeauna, are destulă libertate de a nu face sau de a face dimpotrivă, mânată de nepăsare sau de orgoliul luciferic al autosuficienţei, până când pe zidul materialismului şi imanentismului său o mână de foc va scrie din nou cuvintele adresate, demult, lui Baltazar: «Numărat, cântărit, împărţit.»”
În literatura pe care o scrie, Christian Tămaş este în primul rând un fin analist al psihologiei comportamentale care, în studiile ştiinţifice, se răsfrânge în ipoteze de lucru, iar în literatură, în descifrarea subtilă a unor teme şi caractere universal valabile în lumea de astăzi. Se impune totodată să remarc construcţia ingenioasă, caracterul „deschis” al structurii narative din romane şi concizia expresivă în proza scurtă din Liniştea albă. Deşi nu îşi refuză plăcerea de a intra într-un spaţiu fantastic, Christian Tămaş este mai degrabă un raţionalist deghizat într-un colorist de substanţă, ceea ce se poate observa cu priosinţă şi din acest Dialog al timpului câştigat pe care Puşa Roth l-a condus cu îndemânare şi fineţe exemplară. Prin această carte, Puşa Roth continuă de altfel o serie de dialoguri culturale de primă însemnătate, începută cu volumele de Convorbiri comode (2001 şi 2003). Există fără îndoială o artă a interviului, care presupune înainte de toate o predispoziţie intelectuală şi chiar de ordin afectiv parcă din ce în ce mai rară astăzi, când s-a pierdut aproape complet dimensiunea colocviului spiritual. Un dialog de idei, unele dintre cele mai dezbătute în lumea contemporană, cum este acesta, presupune de ambele părţi echilibru, intuiţie, ştiinţa de a-ţi asculta interlocutorul, de a face elocventă, prin însăşi strategia convorbirii, nu numai construcţia ideatică, ci şi farmecul detaliului. Pe toate le regăsim intacte, cu reconfortantă satisfacţie intelectuală, în acest amplu dialog între Puşa Roth, ziaristă şi dramaturg de talent (recent a publicat un masiv volum de teatru, Roman de Bucureşti ) şi filosoful scriitor (mă întreb care ar fi ordinea potrivită a noţiunilor în cazul său) Christian Tămaş.

Costin Tuchilă, Prefaţă la vol. Un dialog al timpului câştigat, convorbiri cu filosoful Christian Tămaş, Iaşi, Editura Ars Longa, 2006

Puşa Roth: Cum  am cunoscut un om pe care nu l-am cunoscut

Înainte de toate, am redescoperit un compozitor al cărui nume este Ion Dumitrescu. Apoi, am redescoperit, ca într-un recital, muzica lui Ion Dumitrescu, pe care am ascultat-o, pe care am difuzat-o, pe care am ales-o ca suport muzical pentru multe dintre emisiunile mele. În mai 2003, am hotărât, aşa cum am făcut în nenumărate alte ocazii, să realizez o emisiune la împlinirea a 90 de ani de la naşterea compozitorului. În acel moment nu ştiam cum să mă apropii nu de muzică, ci de secvenţe din viaţa acestui om pe care l-am zărit fugar prin fotografii. Muzica îmi deschisese doar o uşă spre sensibilitatea şi harul artistic al compozitorului, dar atunci când încerci să evoci personalitatea unui om care şi-a marcat veacul, nu te poţi agăţa numai de fascinaţia muzicii. Aveam nevoie de fapte, aveam nevoie de pârghii să pot construi un portret din cuvinte. Rând pe rând, mari muzicieni, oameni de artă şi cultură mi-au oferit sprijinul, dăruindu-mi „crâmpeie de viaţă”, experienţe trăite alături de maestrul Ion Dumitrescu. Sigur că emisiunea a fost doar o schiţă de portret care a reuşit să-mi stârnească curiozitatea şi să mă facă să propun, împreună cu Costin Tuchilă, o carte: aceasta.
Muzica lui Ion Dumitrescu m-a fascinat dintotdeauna, dar Filele mele de calendar m-au dus parcă în lumea celor 1001 de nopţi. Toate notele pe care Maestrul nu a reuşit să le scrie pe portativ, sunt convinsă că s-au transformat în file din calendarul vieţii domniei sale. Aşa am cunoscut un om pe care nu l-am cunoscut.

5 iunie 2003

Din vol. Un clasic modern – Ion Dumitrescu, ediţie critică de Costin Tuchilă şi Puşa Roth, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006


Ion Dumitrescu – un clasic modern

Memoria care se opune uitării

cop-un-clasicDe mult ar fi trebuit să existe o carte dedicată acestui minunat Om care a vieţuit pe meleagurile valahe, numindu-se simplu, asemenea multora, Ion. Cine să o facă ? Greu de spus, pentru că Ion Dumitrescu – căci despre el este vorba – nu îşi aflase, la timpul potrivit, locul în cronologia ierarhiilor unui veac prea tulbure. Neasemenea multora dintre cei ce îl înconjuraseră, în cei 80 de ani de viaţă, nu s-a bucurat de preţuirea oficială, pentru că era el însuşi mult deasupra lor. A existat pentru o idee, a ars pentru această idee şi a fost duşmănit pentru împlinirea ei – Uniunea compozitorilor, ca cetate-breaslă a creatorilor de muzică.
Cunoaşterea acestui destin se dovedeşte anevoioasă, căci ea cere cunoaşterea timpului, timpurilor mai bine zis, menite a fi dramatice şi nefericite pentru mulţi dintre români. Cât îi datorează istoria muzicii noastre contemporane, este iarăşi dificil de explicat, aşa cum a fost acest drum cu mai multe direcţii – de la cea personală a creatorului de muzică, la cea colectivă a arhitectului palatului muzicii româneşti. Fireşte, ascensiunii şi apogeului unui astfel de destin i s-a răspuns, cum bine ştim ca martori, cu firească ingratitudine, făţărnicie şi mult prea puţin recunoştinţă sau iubire statornică. Mai rămânea să urmeze şi uitarea…

ion-dumitrescu-costin-tuchila-pusa-roth

Atunci a apărut această iniţiativă pe care doi condeieri şi radiofonişti – Puşa Roth şi Costin Tuchilă – şi-au asumat-o, de a aduna în filele unui volum tot ce se ştie şi s-a scris despre Maestrul Ion Dumitrescu. Genericul volumului defineşte claritatea intenţiilor: Un clasic modern. Adică, ceva definitiv. Materialele adunate, multe, toate sau aproape toate, oricum câte au putut descoperi realizatorii în acribia cercetării lor de mai mulţi ani, restituie ceva din existenţa aceasta simbolic singulară. Strălucirea inteligenţei, orizontul culturii, originalitatea nepereche a temperamentului, pasiunea pentru actul creaţiei, iubirea pentru cei numiţi simbolic „aproapele”, capacitatea a de se opune neadevărului, nedreptăţii şi imposturii… Enumerarea ar putea continua. Ion Dumitrescu avea de fapt vocaţia Binelui, aşa cum, ca muzician, avea drept stea călăuzitoare sunetul pur al melosului pământului românesc.
Realizatorii cărţii au gândit o succesiune de etape ale cunoaşterii-portret: Medalion, Studii lexicografice, profiluri critice, cronici, consemnări, Receptarea postumă, Interviuri cu artistul. În final, ni se adresează chiar Ion Dumitrescu, în emoţionante pagini de muzicologie şi memorialistică ce îi poartă semnătura.

Putem socoti că aceasta este cartea dorită, despre marele artist Ion Dumitrescu? O carte scrisă într-un răstimp de decenii, cu pagini şi gânduri răzleţe, adunate acum cu osârdia şi generozitatea celor doi semnatari ai acestui volum? Faptul că apariţia este datorată Editurii Academiei Române ar fi un argument, pentru a se opune astfel negurilor ce tind prea adesea să ne întunece memoria. Şi, nu era drept să se întâmple astfel, deoarece, aşa cum mărturiseşte Ilinca Dumitrescu pe prima filă: „Tatăl meu era un om luminos”.

Grigore Constantinescu, „Cronica Română”, nr. 4274, vineri 26 ianuarie 2007, p. 6

Citeşte aici


Un clasic modern: Ion Dumitrescu

Eram studentă în anul trei la conservatorul clujean, când, după începerea semestrului II, s-a răspândit printre studenţi zvonul că preşedintele Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, Ion Dumitrescu, a fost îndepărtat din funcţie şi în locul lui a fost instalat rectorul conservatorului bucureştean, Petre Brâncuşi, al cărui volum Muzica în România după 23 August 1944 îl citisem din scoarţă în scoarţă pentru examenul de istoria muzicii româneşti. Pe atunci nu ştiam mai nimic despre Ion Dumitrescu, legam de numele lui doar câteva titluri de lucrări şi nu înţelegeam, deci, îngrijorarea surdă care mocnea în rândul compozitorilor clujeni vizavi de acest eveniment. Anii au trecut, interesul meu pentru creaţia muzicală românească a devenit pasiune, astfel încât, cotrobăind prin biblioteca Uniunii după partituri necântate, am aflat, de la vechii angajaţi, câte ceva despre omul Ion Dumitrescu şi despre rolul pe care l-a jucat în viaţa muzicală românească între anii 1954 – 1977. De aceea am aşteptat cu nerăbdare apariţia volumului Un clasic modern: Ion Dumitrescu, a cărui alcătuire sub forma unei ediţii critice o datorăm lui Costin Tuchilă, eseist, critic literar, publicist, fin observator al fenomenului muzical (vezi volumul lui, În căutarea capodoperei) şi Puşei Roth, remarcabil dramaturg dar mai ales, talentat om de radio. Cartea conţine, aşa cum arată autorii în Argument, „studii, articole cu caracter de sinteză, cronici muzicale despre opera lui Ion Dumitrescu şi despre autorul ei, publicate începând din 1940 până în prezent” grupate după criteriul cronologic într-o ordine perfect logică: alocuţiunile ocazionate de aniversare a 90 de ani de la naşterea compozitorului; articole lexicografice, studii de muzicologie, profile critice, cronici şi consemnări apărute în timpul vieţii compozitorului; receptarea postumă a personalităţii muzicianului; interviuri realizate cu compozitorul; o selecţie a studiilor de muzicologie şi fragmente din memorialistica muzicianului (Filele mele de calendar), adnotate de fiica acestuia, pianista Ilinca Dumitrescu, pagini de o frumuseţe inimaginabilă, vădind un talent literarar deosebit. Volumul se citeşte cu sufletul la gură căci în filele lui, cititorul urmăreşte un destin excepţional, evocat de cele mai multe ori de martorii oculari ai derulării lui, ei înşişi intraţi de mult în galeria reprezentanţilor de seamă ai muzicii româneşti.

costin-tuchila-pusa-roth-ion-dumitrescu-clasic-sanda-hirlav-maistorovici
Poate că ideea titlului cărţii provine dintr-o scrisoare pe care Doru Popovici o cita într-un articol apărut în 1983 (Doru Popovici, Ion Dumitrescu – 70, în „Luceafărul”, Bucureşti, anul XXVI, nr. 24, 18 iunie 1983, p. 7) în care Ion Dumitrescu i se adresa astfel: „Şi… nu uita, cum am zis odinioară, vorbind despre mine, că mă consider un clasic, prin atitudine, iar clasicilor le place măsura, logica, dreapta cumpănă a lucrurilor, discreţia, echilibrul între fond şi formă.
Şi dacă lectura cărţii se constituie într-o fascinantă călătorie în lumea şi viaţa compozitorului, portretul lui se poate reconstitui parcurgând textele, unul câte unul, imaginea compunându-se din două direcţii: cea autoportretistică, reieşită din interviurile inserate în carte sau din paginile memorialistice şi cea reieşită din mărturiile celor care l-au cunoscut bine, i-au stat în preajmă.
Mărturisirile lui Ion Dumitrescu, deschis spre sfârşitul vieţii să împărtăşescă tuturor din cupa de nectar şi venin pe care a sorbit-o, picătură cu picatură, conţin reflexii cu valoare de crez, rugă şi axiomă. Iată câteva dintre ele:
„Muzica nici nu începe, nici nu se sfârşeşte cu noi […].Generaţiile de compozitori de astăzi suntem numai o verigă din lanţul ascendent al muzicii pe care a plămădit-o poporul nostru şi cei mai dotaţi fii ai lui.” (pag. 218).
„Mi-am asumat toate problemele Uniunii, aşa cum îţi asumi responsabilitatea de a creşte un copil. De a-l instrui , de a-l ajuta să se dezvolte,de a-l conduce până când a ajuns la maturitate.” (pag 224).
„Sunt «lipit» de învăţământ cu pasiune şi devotament. Vă daţi seama câte serii de studenţi au trecut pe sub ochii mei în trei decenii ? Mulţi dintre ei sunt astăzi profesori, muzicologi, compozitori, dirijori răspândiţi prin toată ţara. Învăţământul îţi dă una dintre cele mai mari satisfacţii, pentru că este muncă cu materie vie, cu tineri. Înţelegeţi şi dumneavoastră că alături de studenţi puteţi retrăi o a doua tinereţe.” (pag. 225).
„Talentul înseamnă un total de predispoziţii fiziologice şi psihologice care se dezvoltă prin muncă. ” (pag. 235).
„Pentru tine, lăutarule, şi mai ales pentru tine, lăutarule din Bucureşti, de-aş putea să scriu o carte întreagă, tot n-aş cuprinde atât cât mă ţin doar cu gândul. De te cheamă Ruste, cobzarul, şi-ai cântat la masa lui Mircea Vodă Ciobanul, de eşti Tâmpa, diblarul, Stan naistul, Dragomir, cimpoieşul, Dumitrache sau Năstase Ochi Albi, Drăgan, Marinică Andreiaş ori Radul Ciolac, muscalagiul, Sava Rădulescu cel vestit până la Petrograd, Costică Pompierul, Cristache Ciolac cel mare, ori Grigoraş Dinicu, – tu ai picurat un strop de fericire peste obida săracului şi ai strecurat o rază de omenie în gheena bogatului.” (pag. 270).
„Istoria nu-nţelepţeşte. Comuniştii transformaseră Bibliile în hârtie igienică, Democraţia îneacă literatura în lătúrile pornografiei.” (pag. 309).
„Meserie înseamnă, lângă talent, ucenicie, stăruinţă, răbdare, seriozitate, bun simţ, modestie; consacrare înseamnă măiestrie, competenţă, performanţă, nivel, şanse; vârstă înseamnă experienţă, prestigiu, platformă, orizont, desăvârşire. ” (pag. 315).
Filele mele de calendar sunt o spovedanie a omului înţelepţit în timp dar cu sufletul tânăr, capabil şi în pragul senectuţii de aceeaşi uimire adolescentină în faţa naturii, a lumii pestriţe din jurul lui, populată de personaje care mai de care mai interesante, străbătută de evenimente când comice, când palpitante sau dramatice; ele evocă figuri de lăutari şi cântăreţi (lăutarul Ciolac, Fărâmiţă Lambru, Marcel Budală, Maria Tănase, Ioana Radu, Maria Lătăreţu), de actori şi scriitori (Elvira Godeanu, George Calboreanu, Liviu Rebreanu,Victor Eftimiu, Şerban Cioculescu) sau de muzicieni (Paul Constantinescu, Marcel Mihalovici, Alfonso Castaldi, Monique Haas, Constantin Brăiloiu, Zeno Vancea), rememorează perioadele de lupte pentru cauze nobile ( legea drepturilor de autor de care-şi leagă numele Dumitru I. Devesel şi Mimi Constantinescu, lupta şi izbânda construirii Magazinului „Muzica”), poveşti din culisele Teatrului Naţional, întâmplări din călătoriile peste graniţă sau în ţară, peripeţii din copilărie şi tinereţe, toate adunate şi orânduite în sertarele unei memorii afective generoase.
În sens invers, convergând spre creionarea portretului unui „om luminos, un om solar, un om optimist”, cum îl caracterizează fiica lui, pianista Ilinca Dumitrescu, se ordonează opiniile unor compozitori, critici muzicali, care i-au fost contemporani. Iată doar câteva dintre ele :
„Cu o forţă, cu o intensitate ieşite din comun, Ion Dumitrescu avea un şarm, o forţă magnetică, o forţă catalizatoare. […] Era un torent, era o cascadă, era o revărsare continuă de idei, de elan, de patos, de pasiune, de trăire şi acestea îi prindeau pe toţi. S-a spus aici că Ion Dumitrescu a supravieţuit într-o perioadă cumplită, cu multe tăvăluguri, iar el era tot mai sus, fără să fie membru de partid. Explicaţia era foarte simplă. Pentru că Ion Dumitrescu nu avea, în adevăratul sens al cuvântului, partener de dialog. Ion Dumitrescu era o enciclopedie vie, era o inteligenţă sclipitoare şi orice situaţie, pe orice temă, Ion Dumitrescu o cotropea.” (Octavian Lazăr Cosma, pag. 17).
„…era o inteligenţă extrem de vie. Îi plăceau schimburile de replici vioaie, însă totodată ştia să asculte, nu te întrerupea decât când era sigur că pricepuse până la ultimele consecinţe firul raţionamentului. […]Mărturisesc că a fost totdeauna o plăcere să stau de vorbă cu dânsul, încă de la începuturi şi până la sfârşitul său însingurat.” (Pascal Bentoiu, pag. 15)
„Ion Dumitrescu mi-a rămas în minte ca un oltean în carne şi oase, adică un om fascinant, energic, teribil de isteţ, ambiţios, sclipitor de inteligent, metodic până la măduva oaselor, deschis, vesel, chiar exploziv, comunicativ, adeseori guraliv, dar totdeauna echilibrat, ponderat, controlat, exigent cu sine şi necruţător cu semenii săi. Ca muzician a fost un excepţional om de talent, muzical până în vârful unghiilor, cult, îndrăgostit de melosul popular românesc, pătimaş pentru muzica românească, splendid orchestrator, muşcat de farmecul ritmicii dansului popular.” (Viorel Cosma, pag. 25).
„Este o personalitate captivantă, în toate manifesările ei, care nu cunoaşte oboseala, plictisul, oferind celor din jur, pilda pasiunii în veşnică acţiune şi a rezolvării problemelor dificile printr-un amestec de înţelepciune, umor şi farmec personal. De aceea se află întotdeauna în centrul evenimentului muzical, dominându-l şi orientându-l cu naturaleţe; la el, inteligenţa ascuţită nu duce nicicând la abstracţiune pedantă, având darul rar de a înfaţişa totul pe înţeles, la îndemâna omului[…]nu se poate să nu ai mereu în minte omul, pentru că el se regăseşte în paginile pe care le-a creat. Preludiul simfonic, Concertul pentru orchestră de coarde sunt plăcute la fiece audiţie, ca prietenii pe care ne bucurăm oricând să-i întâlnim, pentru că sunt pline de sevă, explodând de temperament în ritmurile capricioase, câteodată înţepate ori colţuroase, în melodismul savuros şi comunicativ, în legătura atât de intimă cu folclorul românesc, mai cu seamă în ce are el mai şugubăţ, cald şi de duh. Partiturile acestea nu fac riduri, pentru ca sunt sincere şi inspirate […]. ” (Alfred Hoffmann, pag. 92).

„Ion Dumitrescu a câştigat definitiv în lupta cu vremea care l-a lăsat aşa cum îl ştiu din tinereţe, drept, vertical, neîndoit de mijloc, în bătaia niciunui vânt, în special, posesor al unui zâmbet ce n-a scăpat niciunui portretist din cei care s-au încumetat a-l zugrăvi […] Cea mai importantă lucrare a sa este Uniunea care ne adăposteşte azi pe toţi […] Uniunea aceasta care, odată cu mine îi recunoaşte paternitatea şi dreptul său de autor. […]” (Dumitru Capoianu, pag. 183).
Meritele acestui extraordinar om de cultură sunt evocate în elogii strălucitoare. Iată ce declară George Sbârcea :
„A luat fiinţă o editură muzicală, a răsărit în plin centrul capitalei un magazin de note, instrumente si accesorii muzicale fără egal în context continental, s-a creat o bibliotecă documentară, o vastă discotecă şi o fonotecă bogată, care depăşesc ca număr şi importanţă a conţinutului, toate colecţiile existente în materie pe teritoriul ţării. […] Au fost deschise larg ferestrele muzicii româneşti spre lumea care a învăţat să ne cunoască şi să ne preţuiască.” (pag 180).
Valeriu Râpeanu confirmă :
„Faptul că Ion Dumitrescu a fost în fruntea breslei sale, cum a fost Zaharia Stancu în fruntea celei scriitoriceşti, a fost o adevărată fericire […].L-am văzut pe Ion Dumitrescu susţinând drepturile muzicii româneşti, ale compozitorilor români, datoria ca aceşti compozitori să fie cântaţi de către orchestrele noastre […]. Ion Dumitrescu a luptat pentru demnitatea intelectualului român, ceea ce avea să-i aducă în anul 1977 demiterea de la conducerea Uniunii Compozitorilor. Omul incomoda. Omul nu asculta indicaţiile care veneau de sus. Vroia ca drumul muzicii româneşti să fie drumul artei adevărate, fără imixtiuni.” (pag. 28).
Când Ion Dumitrescu împlinea 70 de ani şi era sărbătorit la sala Dalles, Alexandru Paşcanu vorbeşte despre vocaţia de dascăl a maestrului, adresându-i-se astfel:
„Maestre Dumitrescu, priveşte în sală. Sunt mai multe persoane decât apar la o primă vedere. E aici tot tineretul, fete şi băieţi care te-au urmărit cu caietele deschise, luând notiţe de-a lungul a zeci de ani.Unora le-au încărunţit tâmplele, siluetele nu mai sunt suple. Au devenit mame, taţi, mulţi vorbesc şi ei în faţa clasei. Dar te privesc aici cu recunştinţă şi duioşie, lăsând creioanele jos pentru a te aplauda într-un fortissimo sentimental…” (pag. 164).
La mijlocul volumului, sub titlul Istoria unei zile: 3 februarie 1977, este evocată ziua în care Ion Dumitrescu a fost îndepărtat de la conducerea Uniunii. Este cea mai zguduitoare mărturie a laşităţii, a slăbiciunii de care românii dau dovadă în momentele istorice ale devenirii lor. Citind acele pagini ne convingem încă o dată că nimic nu s-a schimbat în firea românului… Ion Dumitrescu s-a supus aceleiaşi legi nescrise căreia i s-au supus Horia, Cloşca şi Crişan, Mihai Viteazul, în ultimă instanţă, ciobanul mioritic. Ne urmăreşte pe toţi, şi astăzi, blestemul de a ne anihila valorile ca să triumfe ilustra mediocritate…
Volumul continuă apoi cu cronici şi studii muzicologice care trezesc cititorului interesul pentru opera muzicală restrânsă, dar consistentă pe care a lăsat-o Ion Dumitrescu posterităţii. Sunt studii pertinente, documentate, ştiinţific realizate, din volumele consacrate muzicii româneşti de Zeno Vancea, Georg Wilhelm Berger. Muzica sa pentru film este comentată de Fr. Wanek, Mircea Chiriac şi Gheorghe Firca, Cvartetul de coarde face obiectul unor materiale semnate de Anatol Vieru, Doru Popovici, Vasile Tomescu sau Nicolae Coman, Simfonietta este comentată de Viorel Cosma, Alfred Hoffmann, Mihai Rădulescu iar pe marginea Simfoniei I face însemnări Liviu Rusu. Dirijorii îşi exprimă şi ei opiniile despre creaţia lui Ion Dumitrescu. Iată ce spune Constantin Bugeanu despre Preludiul simfonic: „…este nu numai una dintre lucrările cele mai reuşite, cizelată cu deplină măiestrie, din muzica noastră simfonică, ci şi un studiu cât se pate de instructiv, atât pentru dirijor cât şi pentru orchestră. Cu toată concizia sa, el cere din partea dirijorului o deosebită atenţie şi o deplină stăpânire a meşteşugului.” (pag. 69).
Paul Popescu declară: „De lucrările lui Ion Dumitrescu, pe care le-aş putea caracteriza ca fiind pătrunse de vigoare şi strălucire, de sentimente senine, mă apropii, aş putea spune, temperamental.” (pag. 133).
Găsim între filele volumului şi recenziile lui George Breazul, Liviu Comes şi Horia Şurianu privitoare la volumul de 120 de solfegii de grad superior destinate studenţilor din conservatoare.
Volumul Un clasic modern: Ion Dumitrescu este, aşa cum spunea cineva „o lume, într-o carte”.
Marţi, 20 martie 2007, în Sala „Ion Baciu” a Filarmonicii ploieştene, cupusa-roth-clasic-ion-dumitrescu-ploiesti prilejul recitalului extraordinar cu lucrări din creaţia lui Frédéric Chopin al pianistei Ilinca Dumitrescu, a avut loc lansarea acestui volum. Pentru a introduce publicul în atmosfera creaţiei lui Ion Dumitrescu, Ilinca Dumitrescu a oferit, alături de fagotistul Ion Macovei, o selecţie din Cântecele aromâneşti transcrise pentru fagot şi pian. Autorii volumului, Puşa Roth şi Costin Tuchilă, au vorbit despre munca lor la acest proiect. Personalitatea lui Ion Dumitrescu a fost evocată de criticul muzical prof. univ. dr. Grigore Constantinescu şi prof. dr. Al. I. Bădulescu. După 25 de ani numele compozitorilor Ion Dumitrescu şi Paul Constantinescu s-au întâlnit din nou. În anul 1982 apărea un disc al Electrecordului cuprizând Concertele pentru orchestră de coarde de Ion Dumitrescu şi Paul Constantinescu, în interpretarea Filarmonicii din Braşov, sub bagheta lui Ilarion Ionescu-Galaţi iar în 2007, numele lui Ion Dumitrescu a fost rostit cu respect şi evlavie în sala Filarmonicii ploieştene care poartă numele celui mai bun prieten al lui Ion Dumitrescu, Paul Constantinescu. Fie ca memoria celor doi mari reprezentanţi ai muzicii româneşti să dăinuie peste timpuri!

Sanda Hîrlav-Maistorovici, „Axioma”, anul VIII, nr. 3 (84), martie 2007, p. 32 – 33

O carte-model

pusa-roth-clasic-ion-dumitrescu-costin-tuchila

Omagiu unui «clasic modern»

Volumul de muzicologie în ediţie critică (Editura Academiei Române, 2006), excelent finalizat de cei doi îngrijitori – Costin Tuchilă şi Puşa Roth –, adună, iată, între scoarţele sale atât darurile de muzician (compozitor, muzicolog şi profesor), cât şi pe cele ale memorialistului Ion Dumitrescu (1913 –1996). O carte, desigur, pe al cărei parcurs se pune în evidenţă viaţa şi opera creatorului de sonorităţi, de artă autentică românească. Sumarul se structurează în următoarele capitole: Medalion Ion Dumitrescu – 2003; Articole lexicografice. Studii de muzicologie, profile critice, cronici muzicale, consemnări (1940 – 2006); Interviuri cu Ion Dumitrescu; Studii de muzicologie şi memorialistică (selecţiuni din Filele mele de calendar – text stabilit şi adnotat de Ilinca Dumitrescu), completate de un Tabel cronologic şi Bibliografie. În acest fel, cartea Un clasic modern – Ion Dumitrescu, reprezintă – apreciază semnatarii volumului – „…şi o imagine complexă a epocii, a dinamicii muzicii româneşti în a doua parte a secolului al XX-lea, alături de una a stilurilor comentariului muzical”. Despre muzicianul omagiat – membru corespondent la Institut de France – Académie des Beaux Arts din Paris (1977) şi Accademia Tiberiana din Roma (1981) etc. îşi reunesc gândurile şi sentimentele lor compozitorii, muzicologii, scriitorii şi publiciştii Pascal Bentoiu, Octavian Lazăr Cosma, Vasile Tomescu, Valeriu Râpeanu, Dumitru Capoianu, Ion Brad, Doru Popovici, Gheorghe Deaconu. Urmează extrase din creaţiile simfonistului omagiat: Fr. Wanek – Muzica lui Ion Dumitrescu pentru filmele artistice; Liviu Rusu – Simfonia I de Ion Dumitrescu; Constantin Bugeanu – Preludiu simfonic de Ion Dumitrescu. Studiu de interpretare dirijorală; Vasile Tomescu – Ion Dumitrescu: Cvartet pentru coarde nr. 1 în Do major (Disc EDC – 21) şi Concertul pentru orchestră de coarde (Disc ECE – 0788) şi Zeno Vancea – Simfonia românească de inspiraţie folclorică.
Analiştii creaţiei maestrului apreciază că „Structural, Ion Dumitrescu este un simfonist: el construieşte pe spaţii ample, fără însă ca dramaturgia muzicală să fie ostentativă. Echilibrul desăvârşit, forma impecabilă, bogăţia tematică şi măiestria, egală în fragmentul monumental ca şi în cel liric ori umoristic, frazele decupate cu limpezime, principii armonice stabile… aşa cum statornice şi expresive rămân şi cele de tratare a orchestrei  – toate provin dintr-o concepţie clasicistă” (Costin Tuchilă, p. 204), iar Viorel Cosma îi surprinde compozitorului de viţă oltenească parfumul şi vioiciunea inspiraţiei sale de notorietate autohtonă: „Ion Dumitrescu şi-a clădit dintru-nceput întreaga-i operă pe valorile spirituale ale predecesorilor, în primul rând pe experienţa enesciană şi în al doilea rând pe nepreţuitul tezaur folcloric (şi monodiile de sorginte bizantină). În aceste rădăcini atât de puternic implantate în solul natal trebuie căutate virtuţile de perenitate ale muzicii sale, care nu numai că nu cunoaşte «riduri» odată cu trecerea timpului, dar îşi menţine o forţă expresivă singulară, explozivă, tinerească” (V. Cosma, Lexicon…, 1999, p. 42).
În memorialistică, Ion Dumitrescu excelează prin Filele mele de calendar; despre valoarea acestor pagini aflăm şi din dialogul maestrului cu fiica sa, pianista Ilinca Dumitrescu, atunci când i se adresează astfel: să ai grijă de paginile mele literare…! Evocările concise, încrustate cu talent şi multă fineţe de psiholog, ne aduc sub privire chipurile şi harul marilor noştri muzicieni din generaţia sa (compozitori şi interpreţi): George Enescu, Mihail Jora, Ştefan Popescu, Constantin Brăiloiu, Theodor Rogalski, Ioan D. Chirescu, Alfred Alessandrescu, George Georgescu, Nicolae Oancea, Tiberiu Brediceanu, Gherase Dendrino, Dinu Lipatti, Marţian Negrea, D. D. Botez ş.a., adică toată floarea muzicii româneşti trăitoare în veacul XX.
Rânduri mai apăsate şi învolburate de sentimente umane speciale le găsim dedicate unor iluştri interpreţi de cântec curat românesc: Emil Gavriş şi Marcel Budală; Fărâmiţă Lambru, pe care Ion Dumitrescu l-a cercetat cu ochii şi talentul literatului („Negru, uscat, puţinel, numai ochi şi tendoane, vibra ca o coardă-ntinsă, ardea ca o făclie. Cu mâinile pe acordeon, plângea, râdea, vorbea…) sau trio-ul de voci feminine Ioana Radu, Măria Lătăreţu şi Măria Tănase: „Nimeni n-a cântat mai cu har romanţa ca Ioana Radu; nimeni n-a hăulit mai cu foc cântecul gorjenesc ca Măria Lătăreţu, dar nimeni n-a întrecut-o pe Măria Tănase în toate câte cânta. Nimeni, de nicăieri şi niciodată!” (p. 278). Şi tot din Filele mele de calendar aflăm cum maestrul Ion Dumitrescu a fost înlocuit de la conducerea Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România (Istoria unei zile: 3 februarie 1977, pp. 168–175). Evident, un moment grav şi de neştearsă tristeţe profesională…
Ediţia critică Un clasic modern: Ion Dumitrescu se constituie, iată, prin toate ale ei – conţinut, tehnoredactare, copertă inspirată (de Mariana Şerbănescu) – într-un model ce îl merită, cu prisosinţă, discipolii şi dascălii noştri din generaţie în generaţie.

Constantin Catrina, „Astra”, Braşov, serie nouă, anul IV (XLIII), nr. 27 (314), februarie 2009, p. 28

Puşa Roth

pusa-roth-bibliografie-dictionar-lexicon-ghid-radio-romania-titus-vijeuAbsolventă a Facultăţii de Litere, Universitatea Bucureşti.
Din 1990 lucrează la Radiodifuziunea Română. Debutul are loc la Antena Bucureştilor, unde se formează ca jurnalist radio. Afirmarea se va produce însă la Radio România Actualităţi (emisiunea Noapte albastră). Între 1996 şi 2002 a făcut parte din echipa Matinal coordonată de Paul Grigoriu. În aceeaşi perioadă a realizat şi Ora românilor de pretutindeni destinată conaţionalilor din afara graniţelor. Alte radioprograme: Ora fierbinte, Clipa în direct, Pulsul zilei, Gâlceava muzelor. Împreună cu Costin Tuchilă realizează din 1997 Clasicii dramaturgiei universale. Jurnalist energic şi hărăzit microfonului, Puşa Roth este autoarea multor ediţii ale emisiunii Cum vă place (devenită, între timp, Destine şi pasiuni). Prezenţa în studio a unor prestigioşi invitaţi a condus la coagularea volumului de debut Convorbiri comode – apărut în 2001 la Editura Viitorul Românesc, carte grupând gândurile unor personalităţi ale vieţii noastre culturale şi politice şi ale unor oaspeţi de peste hotare. O carte scrisă – după modesta afirmaţie a Pusei Roth de interlocutorii săi. „Acest volum, rezultat al mărturiilor este, păstrând proporţiile, o viaţă din vieţi paralele” – ne încunoştinţează moderatoarea „taifasului de la ora 21,03, la Radio România Actualităţi”. În schimb Şambelan la viezuri (Editura Premier, 2002), deşi porneşte de la textele urmuziene, exprimă deplin „secunda posibilă în viaţa fiecărui om.” Fantezia dramatică într-un act după Pagini bizare de Urmuz a fost jucată la Teatrul Bacovia din Bacău, în regia lui Constantin Dinischiotu şi a fost pusă în undă la Teatrul Naţional Radiofonic de către regizorul Leonard Popovici. „Şambelan la viezuri este o izbucnire a propriului eu răzvrătit. Este faţa ascunsă a unei lumi bântuite de fantasme, a unei lumi închise în propria ei existenţă” – declară autoarea acestui text dramatic savuros care nu putea să nu treacă neobservat. Căci, aşa cum remarcase la timpul potrivit regretata profesoară Ileana Berlogea, „Puşa Roth a încercat imposibilul şi i-a reuşit: acela de a crea o acţiune dintr-o non-acţiune şi caractere din umbre şi marionete”.
Volumul de interviuri şi reportaje Dincolo de curcubeu e lumea (Editura Viitorul Românesc, 2002) reia tehnica abordării deschise a interlocutorilor din cartea de debut (Convorbiri comode). De data aceasta, invitaţii autoarei sunt personalităţi româneşti ce-şi duc existenţa în diverse colţuri de lume. Imaginea celei „de-a doua Românii” se alătură celei oferite de Georgeta şi Ioan Adam în Proba exilului. Conlocutorii Puşei Roth au putut fi cunoscuţi şi de către ascultătorii Radioului, interviurile în cauză fiind difuzate iniţial în emisiunea Ora românilor de pretutindeni şi în alte radioprograme cu strategii similare.

Titus Vîjeu, Scripta manent, ghid biobliografic al scriitorilor din Radio, 1928– 2004, Editura Casa Radio, 2004, p. 294–295

Anunțuri

27 de gânduri despre „Despre mine

  1. Doamna Pusa Roth,
    va scriu tot din Bacau,orasul debutului meu teatral.
    Am gasit din intimplare acest site,si vreau sa va multumesc pentru ca am avut o frumoasa surpriza:ati postat articolul premierei”Sambelan la viezuri”,adaptarea dumneavoastra,in regia lui Constantin Dinischiotu(Dumnezeu sa-l ierte!),si implicit a debutului meu pe scena!
    In definitiv,mi-am inceput cariera artistica cu dumneavoastra si cu d-l Dinischiotu,care a avut atita incredere in mine…
    E bine sa rememorezi din cind in cind pe cei care ti-au dat primul impuls in scena! Va multumesc si va doresc tot binele din lume;sanatate si iubire!
    Cu respect,
    Eliza Noemi Judeu

  2. Va multumesc pentru gandul bun si va marturisesc , acum, dupa atata vreme, ca sansa de a colabora cu Teatrul Bacovia , cu maestrul Dinischiotu, cu echipa minunata de actori,cu doamna Ciobanu care a semnat scenografia, a fost un inceput extraordinar si pentru mine. Ati jucat minunat si va multumesc. multumesc tuturor pentru colaborare.

  3. Felicitari pentru acest reusit blog!

    Va scriu din partea Portalului Revolutiei Romane. As dori sa obtin o adresa privata de e-mail sau un numar de telefon la care sa va pot contacta. Doresc sa va solicit acordul pentru publicarea unui articol de pe blog pe http://www.portalulrevolutiei.ro.

    Cu urari de bine de la Brasov,

    Gheorghe Iosif

  4. Domnule Gheorghe Iosif va multumesc pentru aprecieri si ma bucur ca ati descoperit acest blog. V-am trimis toate datele pe adresa de email. Sunt onorata ca ati gasit un subiect care va intereseaza. Cu respect, Pusa Roth

  5. Pingback: Premieră «La Vulpea Roşie» « Pusa Roth – Dincolo de curcubeu e lumea

  6. Mare bucurie mi-a facut sa deschid blogul si sa citesc o multime de lucruri interesante care mi s-au parut deosebit de interesante.

  7. Ma bucur ca ati gasit ceva ce va place si va intereseaza. E un alt fel de dialog cu ceilalti oameni care navigheaza pe internet. Multumesc.

  8. Pingback: Pusa Roth – Dincolo de curcubeu e lumea

  9. Draga doamna Roth,

    Am cifit aproape tot ce e pe site-ul d/vs. Va felicit pentru realizari. Mi-ar place sa stiu daca am putea colabora.

    MS

  10. Intr-adevar, dincolo de curcubeu e lumea.
    Site-ul dumneavoatra este o bucurie si o placere care ofera o frumoasa calatorie intr-un univers bogat, poetic, jucaus, metaforic, confortabil, plin de gaselnitze si de jocuri de cuvinte, o neoprita cautare in care totul se petrece sub imperiul unei magii a cuvintelor si chiar a necuvintelor.

    Sergiu Cioiu

  11. Va multumesc pentru aprecieri si sunt deschisa pentru colaborare , schimburi de idei etc. astept propunerile dvs. Pusa Roth

  12. Doamna Pusa Roth , sub auspiciile Facebook ,am reusit sa va contactez , Sa stiu cum functioneaza , relativ , viata culturala , a unei vieti de om . Eu, ma desfasor in mediul biologic uman in care exist . Subiectiv , vorbind , nu vreau sa va sochez , dar eu , sunt un caz de mutilare fizica , existent printre semeni Atent , mai mult decit toti cei care exista , la toate aspectele paletei de placeri a vietii , care imi sunt interzise mie ca muritor , datorita unui cancer mutilant , care m-a lasat fara ambele picioare , incerc sa exist in toate formele , ca individ Asa e viata ,cu ajunsuri si neajunsuri , Mi-am diriguit viata pe coordonatele eticii si moralei ,, Mi -am construit biologic continuarea existentei ,, , cu, cinci copii reusiti social Acum la aproape saizeci si sase de ani , , toata zestrea mea , o concentrez in biblioteca mea spirituala , dispusa atent in memoria mea > ,Probabil, in toata conjuctura vietii pe care am parcurs-o,, am acumulat doar experienta trista a unei suferinte mai mult sufletesti decit fizice . Acum , cind zic ca in tot ce am acumulat ,s-a coagulat in creuzotul experientei mele de viata , multe cunositnte ,, care constitue , peren , o valoare spirituala , care nu vreau sa fie decit o dira ca am trecut existential prin lumea asta ,si ca orice muritor , imi doresc sa ramina ceva dupa mine . Dupa expozeul meu , facut aici ,va spun cu modestie , ca am multe idei materializate in texte, care mi-ar place sa le stiu , cunoscute . ca un lucru placut si folositor Indraznesc , sa va solicit ajutorul , de a ma face cunoscut , prin intermediul Dumneavoastra Un contact- ar fi telefonul meu ,0744806903, sau eventul, aici . Cu respect , Sarut mina

  13. Felicitari ,pentru bogata informatie de cultura.De fapt, nu ma surprinde, stiam eu ca in Dr. Taberei exista si piscuri de inteligenta.
    Succes in continuare si…. Sarbatori fericite.

    George Ardeleanu

  14. Mă bucur că v-a plăcut blogul meu, mai bine zis, conţinutul lui, domnule Ardeleanu! Sunt şi eu un omuleţ care încearcă să se sprijine pe o lume mai frumoasă. Drumul Taberei are doza lui de romantism, nu-i aşa? Vă urez un An Nou cu sănătate, bucurii şi împliniri

  15. Pingback: Centenar Ion Dumitrescu | Liber sa spun

  16. Sarutmana :). Cum v-am promis am reusit sa intru si eu aici si sa vad o particica din munca dumneavoastra. Este un blog foarte complex, si cu aceasta ocazie am aflat si cate ceva despre dumneavoastra, neindraznind sa va intreb la momentul respectiv si data fiind situatia in care ne-am „cunoscut”. Va doresc mult succes si cu siguranta cand timpul imi ofera sansa am sa va mai vizitez. Multa sanatate si mult succes in proiectele viitoare.

    Profesor Moise Florin :) – Tartasesti

  17. Pingback: Counseling junior – Bunica ne povestește | apreveniesteposibil

  18. AVIZ

    PE ACEASTĂ CALE LANSĂM INVITAȚIA DE-A VĂ INCLUDE CU TOATĂ ARDOAREA LA REALIZAREA ULTIMEI ETAPE A DICŢIONARULUI SCRIITORILOR ROMÂNI CONTEMPORANI DE PRETUTINDENI ŞI A ANTOLOGIEI POEZIEI ROMÂNEŞTI ÎN MILENIULTREI, PROIECTE COORDONATE DE ACAD.MIHAI CIMPOI.

    ÎN ACEST CAZ VĂ SOLICITĂM UN CV, O FOTOGRAFIE, PENTRU POEŢI+7 POEME ŞI O ADRESĂ POŞTALĂ (ORAŞ, STRADĂ, AP. ETC), INCLUSIV DE E-MAIL.

    CU ALEASĂ PREȚUIRE,

    TRAIAN VASILCĂU(TRAIANUS),

    DIRECTOR GENERAL PROIECTE LITERARE, SOCIETATEA CULTURALĂ ” PASĂREA PHOENIX”, CHIŞINĂU

    email: societateaphoenix1@gmail.com Data limită- 20 septembrie 2013

  19. Blogul d-vs, o sursă de informații sub forma unor lecturi plăcute și utile, care contribuie ” să înţelegem cât mai multe din infinita diversitate a lumii” reprezintă pentru mine un timp câștigat pentru care vă mulțumesc. Și pentru că suntem încă la început de an doresc să vă urez un an mai bun decât cel care a trecut, fericit cu realizări și bucurii. Cu prețuire,
    Georgeta R.M.

  20. Pingback: Știri: Întâlnire cu scriitorul, traducătorul și orientalistul Christian Tămaș (19 mai 2017, Alba Iulia) | Leviathan.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s