„Noi avem nişte oameni care-l bat pe Caragiale de nu se vede”

Cronică de ȘERBAN CIONOFF la volumul Prezentul absent. Pușa Roth în dialog cu Dumitru Radu Popescu

Pe la jumătatea anilor ’60, lumea literară românească a fost zguduită de un mare scandal. Apăruse în revista „Luceafărul” (seria Eugen Barbu) povestirea Leul albastru, scrisă de Dumitru Radu Popescu şi, peste noapte, în „presa de partid şi de stat” au început să curgă valuri de scrisori în care (după tipicurile proletkultismului) cititorii puneau la zid această scriere şi pe autorul ei, care nu reflectă fidel realitatea… Aflând că tirajul revistei urma să fie retras de pe piaţă, câţiva studenţi „de la filologie” au cumpărat exemplarele care se aflau la tonetele de Difuzare a Presei din Piaţa Universităţii. Drept pentru care un tovarăş super-vigilent de la Centrul Universitar de Partid (bineînţeles, azi, anticomunist jurat!) a convocat o şedinţă în care i-a muştruluit straşnic pe făptaşi ca şi pe dascălii lor… lipsiţi de vigilenţă revoluţionară.

A fost, acesta, un prim semnal că „deschiderea politico-ideologică” îşi avea, totuşi, limitele sale drastice şi că, mai ales în materie de literatură şi artă, zicala despre ulciorul care nu merge de multe ori la apă operează fără milă. Au urmat cazurile Reconstituirea, mai întâi nuvela lui Horia Pătraşcu, apărută tot în revista „Luceafărul” şi apoi filmul lui Lucian Pintilie şi Revizorul, montat tot de Lucian Pintilie la Teatrul „Bulandra”, aşa încât funestele „Teze din iulie” (1971) nu au fost decât bomboana pe colivă!…

În felul său, Leul albastru a avut darul de a confirma în Dumitru Radu Popescu un scriitor care rosteşte, răspicat, adevăruri dureroase, pune diagnostice severe şi, pentru asta, îşi scrutează, cu amară luciditate, timpul în care scrie şi trăieşte.

Ceea ce face şi acum, în Prezentul absent*), incitantă suită de dialoguri cu Puşa Roth, cunoscuta realizatoare a unor emisiuni culturale de referinţă la Radio România. Şi, cum aceste dialoguri au început în 1999 şi au continuat până în ianuarie 2012, ele au, cred, depline temeiuri pentru a considera multe dintre spusele lui Dumitru Radu Popescu – pe care în substanţiala postfaţă la această carte criticul Costin Tuchilă îl numeşte a fi mereu „în căutarea adevărului” – a fi adevărate definiţii pentru o realitate atât de şi, nu o dată, dramatică.

„Este formidabil – exclamă la un moment dat scriitorul – la asemenea lucruri nici Caragiale nu s-a gândit. Adică noi avem nişte oameni care-l bat pe Caragiale de nu se vede.” Ideea revine cu o emblematică frecvenţă în dialoguri, pentru a fi luată şi ca sentinţă finală: „Şi ce tăcere mioritică în faţa criminalilor – în acest prezent absent!… Bun simţ, morală, credinţă, conştiinţă – apă de ploaie! A, nu, s-avem pardon!, strigă Pristanda şi începe să numere drept prezenţe absenţele de mai sus – aşa cum numai el şi Robertina Coopertina taichii ştiu să numere steagurile!” Citește cronica integral pe Jurnalul.ro, 6 iunie 2013.

*) Prezentul absent. Puşa Roth în dialog cu Dumitru Radu Popescu. Biobibliografie şi postfaţă de Costin Tuchilă, Iași, Editura Ars Longa, col. „Summa cum laude”, 5, 2013.

Costin Tuchilă, Pușa Roth: «Clasicii dramaturgiei universale», Editura Academiei Române

 

Clasicul, scrie Camus în Carnete, este un „învingător neegalat”. Învingător pentru că indiferentă la trecerea vremii, creaţia lui îşi păstrează actualitatea. Neegalat pentru că fiecare dintre autorii care merită acest râvnit adjectiv rămâne unicat. Comparaţia între valori sensibil egale, la nivelul cel mai înalt, este inutilă. Oricum, nerelevantă.

Ne întoarcem mereu la scriitorii clasicizaţi cu o obişnuinţă care, nu o dată, se transformă în curiozitate şi satisfacţie. Curiozitatea de a-i redescoperi, de a afla ceea ce, chiar dacă s-a spus de-a lungul timpului, îşi conservă interesul. Satisfacţie  pentru această, întotdeauna tainică, victorie a spiritului.

Dacă formula lansată de Jan Kott într-o celebră carte despre Shakespeare, publicată în 1965, nu ar avea deja acel surplus de uzanţă datorat consacrării, am fi alăturat lângă termenul „clasic” sintagma „contemporanul nostru”. Ideea răzbate, credem, din cartea de faţă, care cuprinde studii de profil dedicate marilor dramaturgi, începând din Antichitate până la mijlocul secolului al XX-lea, adică până la acei autori deveniţi valori clasicizate. Modernii de ieri sunt clasicii de astăzi, iar afirmaţia rămâne valabilă pentru orice epocă de creaţie. Nu este aşadar nici o exagerare în a-i considera pe dramaturgii din prima jumătate a secolului trecut, intraţi în istoriile literare şi în istoriile teatrului, clasici, oricât de ciudat ar părea la prima vedere.

Privirea critică este o privire neconvenţională. Sau ar trebui să fie, pornită fiind de la un cititor specializat care, în momentul contactului cu opera, are îndemânarea de a-şi abandona toate prejudecăţile. A face dintr-un autor clasicizat contemporanul nostru, a reliefa acele adevăruri exprimate în opera sa, care, nu numai că sunt universal valabile, dar au un plus de însemnătate pentru omul contemporan, înseam­nă, în primul rând, a elimina prejudecăţi. Iar dacă teatrul, după cum credea Novalis, este „reflecţia activă a omului despre el însuşi”, lui i se datorează şi prilejul celei mai directe actualităţi.

În 23 noiembrie 1997, lansam la Radio România Cultural, împreună cu Vasile Manta, seria de emisiuni Clasicii dramaturgiei universale, difuzată lunar sub genericul Teatrul Naţional Radiofonic. Întâmplător sau nu, alegerea noastră s-a oprit atunci la Cehov. Nu bănuiam la acea dată că emisiunea, ajunsă la 90 de ediţii, va fi o preocupare statornică mai bine de un deceniu, că, finalmente, se va transforma de fapt într-o istorie a dramaturgiei universale. Cu atât mai puţin că ideile exprimate succint în comentariile din acele emisiuni vor putea constitui punctul de plecare al unei cărţi. Am păstrat titlurile emisiunilor pentru că ele ni s-au părut elocvente – atât cât poate fi un titlu – pentru unghiul de abordare al operelor scriitorilor respectivi. Intenţia noastră este ca, pe lângă analiza propriu-zisă a unei opere şi a determinărilor ei istorice, să evidenţiem, pe cât posibil, modul de receptare a autorilor şi operelor în discuţie de-a lungul timpului, dar şi percepţia lor actuală.

Primul volum începe cu tragicii greci şi se opreşte la Marivaux, care încheie seria strălucită a dramaturgilor francezi din secolul al XVII-lea, un veac deopotrivă clasic şi baroc, pentru a prefigura iluminismul. Celelalte vor fi dedicate dramaturgilor ale căror opere cu adevărat importante apar la mijlocul veacului al XVIII-lea (cazul lui Goldoni), exponenţilor epocii iluministe, ai secolului romantic, al XIX-lea şi ai epocii moderne.

Costin Tuchilă, Pușa Roth, Cuvânt înainte, Clasicii dramaturgiei universale, vol. I

© Editura Academiei Române