Premiul „Aristizza Romanescu” pentru artele spectacolului, al Academiei Române pe anul 2006 a fost acordat, joi 18 decembrie 2008, actorului Dorel Vişan, pentru întreaga creaţie teatrală şi cinematografică.
Născut la 25 iunie 1937, în comuna Tăuşeni, judeţul Cluj, Dorel Vişan a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” din Bucureşti în 1965. În acelaşi an a devenit actor al Teatrului Naţional „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, unde şi-a desfăşurat întreaga carieră. În perioada 1993–2000 a fost Director general al Naţionalului clujean. Este doctor în arte al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” din Bucureşti. Subiectul tezei de doctorat: Falstaff – tragicomicul umanului ( îndrumător ştiinţific: prof. univ. dr. Alexa Visarion, 2004).
Dorel Vişan este un exemplu rar, cel puţin în lumea de astăzi, de artist fidel unei singure instituţii. Nici urmă de conservatorism în această atitudine. Practic, întreaga sa carieră este legată de Teatrul Naţional din Cluj-Napoca, unde a cunoscut repede notorietatea. Urmărind lista rolurilor pe care le-a jucat, se constată cu uşurinţă cât de bogat este registrul său interpretativ. Ce legătură poate exista între Arlechino din Jocul dragostei şi al întâmplării (1973) şi Woyzeck (1976), între Trigeu din Pacea de Aristofan (1976) şi Unchiul Vanea (1999), între Sir Toby Belch din A douăsprezecea noapte (1975) şi Efimiţa, rol jucat în travesti (1978)? Sau între Tartuffe (1981) şi Ipingescu (1975)? În toate, a excelat. Woyzeck rămâne una dintre marile sale creaţii, un rol care nu numai că i se potrivea de minune, dar căruia i-a aflat cele mai ascunse trăsături sufleteşti, trecând peste un naturalism oarecum exterior. De altfel, alegerea lui Dorel Vişan pentru acest rol a fost cât se poate de inspirată, actorul dovedind într-adevăr disponibilitate aparte pentru trăirea stărilor-limită, a situaţiilor psihologice complexe, în care fiecare nuanţă a jocului rezultă dintr-un studiu meticulos, devenind un pariu, o miză expresivă. Cronicile la Wozyeck de Büchner, în regia lui Mircea Marin, şi primirea entuziastă făcută acestui spectacol în Germania, după ce se jucase mai multe stagiuni la Cluj-Napoca, atestă tocmai această extraordinară concentrare psihologică a jocului actorului. „…în interpretarea lui Dorel Vişan, [Woyzeck] nu este numai nebunul care din gelozie exagerată îşi ucide iubita şi nu este numai soldatul mereu umilit, înjosit, din pătura cea mai netrebnicită. El nu poate fi clasificat atât de simplu, dimpotrivă. Dorel Vişan îl înfăţişează pe Franz Woyzeck ca pe un biet nevolnic care se transformă, în urma înjosirii sociale şi a permanentei umiliri, într-un individ distrus, a cărui răzbunare nu este numai reacţia exacerbată a geloziei sale, ci totodată răzbunarea îndreptată împotriva societăţii. […] Jocul lui Vişan atinge miezul dramei lui Büchner, îi conferă culoare şi chip. El este protagonistul excepţional al montării”, scria, în 1981, cronicarul ziarului „Nürnberger Zeitung”.
După ani, vom regăsi aceeaşi intensitate dramatică în filmul lui Mircea Daneliuc, Iacob (1988), una dintre marile creaţii cinematografice din ultimele decenii ale secolului al XX-lea.
Totul derivă din înţelegerea profundă a resorturilor jocului dramatic, a felului în care se articulează spaţiul teatral, a „ceea ce nu se vede”. Spiritul modern nu a dizolvat nimic din esenţa străveche a acestei arte, iar ceea ce s-a inovat se întoarce de fapt pe alte căi la rosturile originare, oricât s-ar crede altfel. Actor de comedie în egală măsură (chiar dacă astăzi asemenea împărţiri nu mai au, în cazul marilor artişti, nici o acoperire), Dorel Vişan se delimitează categoric de funcţia de divertisment tot mai prezentă în lumea actuală, când, eventual, punerea în scenă nu e doar o stupidă extravaganţă.
În volumul apărut în urmă cu câteva zile la Editura Ars Longa din Iaşi, Căutător de destine. Pușa Roth în dialog cu Dorel Vișan (colecţia „Summa cum laude”), Dorel Vişan face
următoarea remarcă: „Artistul zilelor noastre îşi pierde rosturile devenind din propovăduitor şi din duhovnic un fel de instrument de divertisment. Dispare seriozitatea, dispare profunzimea, dispare ceea ce Euripide spunea odată, şi nu-l mai citim, că «rostul artei este acela de face suportabilă această vale a plângerii», cum numeşte el viaţa. De altfel, foarte mulţi înţelepţi aduc în discuţie această idee că viaţa este durere. Buddha chiar spune că viaţa este o continuă durere atât pentru obiecte, cât şi pentru oameni şi are foarte mare dreptate. Deci aici este marele necaz al zilelor noastre: funcţionăm la suprafaţă şi nu funcţionăm în profunzime.”
Talent excepţional dublat de o conştiinţă critică mai rar întâlnită în breaslă, Dorel Vişan este de fiecare dată surprinzător: surprinzător când zâmbeşte, surprinzător când râde, surprinzător în tristeţe, surprinzător în melancolie. Farmecă având chipul obişnuit al unui ardelean hâtru, cuviincios, care ştie să asculte înainte de a vorbi, cu o politeţe care astăzi nu se mai poartă. Nu trebuie înţeles de aici că ar fi lipsit de spontaneitate, dimpotrivă. Dar nu e niciodată precipitat, lăsând să se înţeleagă că momentul de reflecţie este o veche obişnuinţă, din vremea când lumea nu se grăbea. În teatru a realizat mereu compoziţii încântătoare chiar şi din apariţii de plan secund. Nu cred că, actor de primă mărime, a refuzat vreodată să fie distribuit într-un rol secundar. Face parte din meserie, când i-ai înţeles cu adevărat rosturile.
Dincolo de umorul său cuceritor, Dorel Vişan este un spirit eminamente reflexiv, care priveşte departe de orizontul conjunctural, atât de acaparator pentru mulţi. Şi are curajul de a o spune răspicat, cu o sinceritate şi o naturaleţe care provoacă întotdeauna satisfacţie. Este acea naturaleţe pe care a cultivat-o în decenii de carieră şi care e întotdeauna convingătoare în artă.
Publicul larg l-a perceput în ultimii ani mai ales prin prisma cinematografului, Senatorul melcilor (1995) sporind desigur cota sa de popularitate pentru cei puţin familiarizaţi cu rolurile pe care le-a jucat. Nu e nimic rău în asta, filmul cu conotaţii politice al lui Daneliuc depăşind cu mult media creaţiei din ultimii ani, de la noi şi din alte părţi. Dorel Vişan are o filmografie impresionantă, foarte diversă ca paletă expresivă. Accentele personale, marca de individualitate sunt însă evidente în toate peliculele. Este un actor la care graniţa dintre comic şi tragic devine foarte elastică tocmai pentru că stăpâneşte atât de bine multe registre de expresivitate. Nu e întâmplător că s-a preocupat îndeaproape de personajul shakespearian Falstaff, dedicându-i un studiu amplu (teză de doctorat), după ce l-a jucat cu un succes enorm la Cluj (regia: Victor Ioan Frunză, 1996). Spiritul ludic care tentează orice actor este la el bine temperat, pentru a nu aluneca în exces. Dorel Vişan reuşeşte compoziţii memorabile chiar şi în apariţii episodice, cum este cea a Gardianului din Cel mai iubit dintre pământeni (1993). Chipul personajului Tudor Bălosu din Moromeţii (1988) te poate urmări multă vreme, fiind desprins perfect din universul moromeţian. Dar marele rol al lui Dorel Vişan se numeşte cu certitudine Iacob, una dintre acele creaţii care înscriu un interpret printre marii artişti. Atât de bine a asimilat aici psihologia şi particularităţile specifice ale personajului, ale categoriei sociale din care face parte şi ale mediului distinct, ca şi spiritul acestei tragedii desprinse din cotidian, încât Dorel Vişan a realizat una dintre cele mai impresionante partituri actoriceşti din istoria filmului românesc. E un film dur, aspru, dar pe care îl poţi revedea oricând, apreciind mereu din altă perspectivă unitatea lui compoziţională, acea teribilă atmosferă de coşmar creată din câteva linii, fără repetiţii şi insistenţe inutile. Ultimele minute, aproape mute, ale personajului sunt parcă tragedia unei lumi care trăieşte în modul cel mai firesc în miezul pământului, acolo unde umbra morţii nici măcar nu te mai poate surprinde, pentru că nici nu mai contează că te poate atinge, te-ai obişnuit de mult cu ea. Iar aceste minute se petrec, paradoxal, sus, sub cerul liber, acolo de unde moartea vine atât de repede, pentru că totul pare să se fi inversat în mod 
simbolic. Câtă spaimă trăită la modul cel mai simplu şi mai ales câtă singurătate toarnă Dorel Vişan în aceste ultime cadre! Chipul lui Iacob atins de gheaţa morţii rămâne una dintre cele mai tulburătoare imagini care se pot închipui.
Un alt rol excepţional făcut de Dorel Vişan este cel al lui Ion Creangă din filmul lui Nicolae Mărgineanu, Un bulgăre de humă (1989). În interviul realizat de Puşa Roth, în volumul citat, se află, între multele altele, şi mărturisiri semnificative referitoare la această creaţie: „M-am îndrăgostit de bădia Ion şi nu am mai putut ieşi din personaj nici după ce am terminat filmările. Tot ceea ce făceam era în spiritul lui Creangă, vorbeam moldoveneşte şi aşa am ajuns la un psihiatru. L-am întrebat de ce mi se întâmplă asta iar el mi-a răspuns că am luat energia sufletului respectiv. Medicul mi-a mai spus că dacă o consider benefică, pot să o păstrez, dar dacă eu cred că mă domină, atunci să ies din ea, dar să păstrez iubirea şi relaţia. Era ceva care te acoperă, ca o umbrelă care te acoperă dar şi te conduce, te domină. Încet-încet, timp de şase luni, am reuşit să ies, să scap de energia care mă domina. Şi acum mai am câteodată mici apucături de bădie Ion, dar sunt conştient că le-am făcut, pentru că acest personaj a rămas definitiv în mine. Din când în când apelez la el şi mă ajută. Poate că unii nu vor crede, dar aceste energii ale oamenilor dispăruţi care nu mai au conştiinţa de sine, au puterea de a lega relaţii cu celelalte energii în cadrul energiei cosmice fundamentale. Eu cred în acest lucru. Şi părinţii care sunt duşi pe cealaltă lume te pot ajuta dacă te rogi, dacă crezi şi dacă îi cauţi. Spiritele mari ale lumii, aşa cum sunt Creangă şi Eminescu, dăruiesc energie sufletească. De aceea sunt extraordinar de revoltat şi mi-e ruşine să trăiesc într-o ţară care-şi neagă valorile. Este aproape inimaginabil! Ce s-ar întâmpla dacă englezii s-ar debarasa de Shakespeare? Dacă ar spune că e un nenorocit care a trăit acum 400 de ani iar teoriile lui nu mai sunt valabile? Aici este prostia fundamentală.”
Dorel Vişan a fost nominalizat de presă la Festivalul Internaţional de la Cannes (1995) pentru rolul Senatorului Vârtosu din Senatorul melcilor. Citez câteva aprecieri: „Senatorul e genial interpretat de Dorel Vişan, un voinic spătos care seamănă ciudat cu Charles Napier, actorul venerat al lui Jonathan Demme.” („Libération”, Cannes, 22 mai 1995) ; „Dincolo de o intrigă exagerat dezvoltată, se va reţine jocul exccepţional al lui Dorel Vişan în rolul senatorului. Acest rol ar fi putut foarte bine să-i aducă un premiu de interpretare masculină.” („Presa”, Montréal, 23 mai 1995) ; „Foarte frecvent, la Cannes, se întâmplă ca un film să fie, în mod nedrept, puţin remarcat. Este cazul «Senatorului melcilor» al românului Mircea Daneliuc, care ar fi putut fi remarcat, chiar şi premiat, pentru formidabilul actor Dorel Vişan, în rolul titular. Figură de om politic corupt, direct descinsă din perioada Ceauşescu, senatorul este un personaj plin de culoare, câteodată la limita grotescului, dar care reuşeşte singur să ţină pe umerii săi întregul film. Arhetip vodevilesc şi frust la ori¬gine, el devine un fel de monstru ataşant, un tip care rezistă la tot, la aca¬demism, la metaforă, la recuperare. Sănătatea acestui senator, ce duce un infernal ritm de viaţă, ne-a răzbunat într-o seară de festival pentru toate dulcegăriile indigeste ce ne-au fost oferite în prima parte a competiţiei. Este o nouă probă a faptului că se poate iubi un film pentru un actor sau un personaj.” (Thierry Jousse, „Cahiers du cinéma”, Paris, mai 1995).
„Rar am întâlnit un om care să se bucure de o asemenea popularitate şi, în acelaşi timp, să fie bolnav, pur şi simplu, de singurătate”, scrie Ion Parhon în postfaţa volumului de versuri al lui Dorel Vişan, Vremea cireşelor amare… (1998), intitulată Poezia ca înger păzitor. Într-adevăr, cele mai bune poeme ale lui Dorel Vişan, din cele cinci cărţi publicate până acum, sunt expresia unei nebănuite meditaţii în faţa unui cadru din care a dispărut rumoarea lumii înconjurătoare. E ca şi cum te-ai privi într-o oglindă care ar şterge în mod neaşteptat tot ce e în jurul tău, eliberându-te de orice decor şi mai ales de orice altă prezenţă. Singur cu propriul chip, iată o stare propice meditaţiei lirice. De aici şi până la poezia cu tematică religioasă, mai exact la 
psalmi, nu e decât un pas, unul în care se cuprind interogaţia, revolta, incertitudinea şi apoi dorinţa de a afla echilibrul sufletesc. În volumul amintit, aflăm o asemenea înfrigurată interogaţie: „De ce mă obligaţi / Să mă târăsc?! / Milioanelor de târâtoare / Ale pământului, / Apucaţi degrabă tibişirul / Şi-nvăţaţi-mă tehnica / Şi arta târâtului / Dacă aceasta e singura cale / Spre o viaţă demnă…(?) / Doar un lucru vă cer / Domnilor profesori: / Când veţi constata / Că elevul îşi întrece maestrul, / Pregătiţi găurile voastre puturoase / De târâtoare, / Ca să-mi ascund în ele / Ruşinea de-a trăi…” (De ce mă obligaţi…)
Lirica din Psalmi (2002), cel mai bun volum al lui Dorel Vişan, implică o atitudine care e departe de a fi una de resemnare. Poetul este un imaginativ eliberat de posibilul convenţionalism pe care temele din această categorie îl pot conţine. Sensibilitatea omului modern impune, chiar în gestul de adoraţie, o anumită distanţă, fertilă, de altfel, poeziei. Dorel Vişan scrie Psalmi numerotaţi de la 151 încolo, ca o continuare a celor 150 ai lui David, din Vechiul Testament, sentimentul tutelar fiind acela al solitudinii şi al dorinţei de a afla, pe urme argheziene, un reper care să-i confere sprijin sufletesc: „La grea-ncercare m-ai pus, Doamne, / Grea cruce mi-ai sortit să car / Cu suliţă prea aprigă în coaste m-ai străpuns / N-ar fi nimic, de-aş fi alesul tău măcar…” (151. Răspunde-mi, Doamne, dacă poţi – Un cântec al disperării). Tema este supusă unei tratări variaţionale prin care se amplifică deopotrivă orizontul sensibil şi figuraţia poemului, cu un spectru care conţine murmurul amar al deşertăciunii, hohotul, întrebarea retorică dar şi visul, speranţa dar şi umbra, penitenţa în faţa unei vinovăţii mai degrabă metafizice dar şi certitudinea apocalipsei. Ultimul Psalm, 200. Ferice de cel care citeşte…, este subintitulat Apocalipsă. Imaginea întrevăzută a oamenilor fără amintiri este mai înspăimântătoare decât aceea, încă suportabilă, a apocalipsei: „M-am întors să văd al cui e glasul / Şi am văzut un fum care se ridica precum o ciupercă… Şi o turmă mare porci / Cu cercei de aur în nări… / Nu mai erau holde pe cuprins şi ieslea boilor era curată. / Şi-am mai văzut că: / Toţi oamenii de pe pământ erau orbi… / Şi fiind orbi, oamenii vedeau mereu şi mereu / Lucrurile pentru prima oară în viaţa lor… / Şi atunci vedeau altceva / Şi nu ceea ce se ascundea în sufletul acestora… / Ei nu puteau face diferenţa / Între o piatră, un fulg de zăpadă şi trilurile ciocârliei… / Şi astfel (se) minţeau de dimineaţa până seara / Şi mureau aşa… pur şi simplu…, / Pentru că nu puteau compara moartea / Cu splendoarea unui apus de soare… / Şi-am mai văzut şi m-am cutremurat / Că tot pământul era plin de hoituri, / Dar oamenii erau fericiţi / Şi nu mai puteau să se trădeze între ei / Fiindcă nu mai aveau amintiri…”
Fără amintiri, fără trecut, fără experienţa asimilată sau, şi mai rău, negând-o cu falsă candoare, nu poate exista nimic, sfârşitul însuşi devenind un nonsens. Iată o idee seducătoare, exprimată sugestiv, pe care o pune în pagină, ca un corolar al profesiunii sale de credinţă, un mare actor.
Costin Tuchilă, Amos News, 21 decembrie 2008
Pusa Roth - Dincolo de curcubeu e lumea 