Voci – uneori întrupate

Teatrul vocilor e cel radiofonic. Care împlineşte – sau nu – vocile propriilor lecturi singulare cu accente şi efecte sonore, care valorifică ideile cuvântului, tăcerile, cu nuanţe noi, freamăt şi emoţie. În această privinţă, Teatrul Naţional Radiofonic a câştigat în ultimul timp în acurateţe şi expresivitate modernă, plăsmuind din articulaţiile vocilor şi decorul sonor veritabile „imagini” dramatice ale subiectelor, iar în selectarea lor, opţiuni mai riguroase, de referinţă. Clasici universali au dobândit savoare originală prin versiunile lui: Costin Tuchilă (adaptare) şi Cristian Munteanu (revenit la pupitrul regizoral pe care l-a onorat patru decenii) – Adunarea femeilor de Aristofan (cu Mariana Mihuţ, Coca Bloos, Gabriela Popescu); Dan Puican (sărbătorit în 6 martie 2003 pentru 70 de ani de viaţă şi 40 de activitate)  – Nevestele vesele din Windsor de William Shakespeare (cu un Falstaff pe care am vrea să-l vedem şi pe scenă, Alexandru Arşinel). Contemporani români se bucură de preţuire, când textele lor dezbat probleme reale – fie de natură dramatică a demnităţii în credinţă şi istorie (Dan Tărchilă, Brâncoveanu, cu Constantin Codrescu, regia Constantin Dinischiotu), fie de cea parodică a decăderii sub vremuri (Puşa Roth, Roman de Bucureşti, regia Leonard Popovici).
În legătură cu această ultimă piesă, comedie amară, i-am spune tristă prin sugestiile ei mai generale, e de menţionat că autoarea deţine o autentică măiestrie în a construi relaţii şi atmosferă fireşti, de actualitate, în replici succinte, cu nerv, haz şi miez, într-o acţiune cu patru personaje, gradată pe conturarea unui destin. Cu minuţiozitatea feminină a creatoarelor de „macrameuri”, Georgica, soţia lui Grigore, face mereu macrameuri. Care-l exasperează pe soţ, altădată inginer ce nu s-a orientat în comunism, acum liber în democraţie să mizeze pe facilităţi, pe o aventură amoroasă şi să-şi sfideze nevasta – „Vai de capul ei, că e doar suport pentru basma!” Un nepot scrie un roman, pentru că „viaţa de oraş e un roman”, caută sponsori. Dar, de la o zi la alta, speranţele se destramă, viaţa se degradează, le „fură” orizonturile, temeiurile, pensionarul Grigore e părăsit de iubită, de „basma”, de facilităţi şi pentru a trăi ajunge să vândă macrameurile de care şi-a bătut joc. „Macrameurile nevestei, paşaport pentru bătrâneţe”, constată amar. S-a spus că e „melodramă de bloc”, dar mai degrabă e comedie cusută cu aţa gravă a realităţii care destramă destine. În derizoriu. Cu farmecul autenticităţii vocilor lui Virgil Ogăşanu (Grigore), Dorina Lazăr (Georgica), George Ivaşcu (nepotul Marius) şi Adriana Trandafir (iubita Maria), cu naturaleţea discuţiilor în care se întretaie şi se suprapun glasurile în dispute familiale (şi nu numai!), coerent conduse de Leonard Popovici. S-a obţinut o versiune incitantă de spectacol radiofonic realist, cu ecou în zilele noastre.

Constantin Paraschivescu, „Teatrul azi”, nr. 9 – 10 /2003, p. 108 – 109