In memoriam Carles Miralles

În noaptea de 28–29 ianuarie 2015, a încetat din viață, la Barcelona, poetul, elenistul și profesorul catalan Carles Miralles  (n. 24 mai 1944, Barcelona). Opera marelui poet catalan a fost tradusă în limba română de Christian Tămaștrei volume apărute la Editura Ars Longa din Iași: La ciutat dels plátans (Oraşul cu platani, ediţie bilingvă, 2007); antologia Dulci şi aspre (2008), care cuprinde poeme din perioada 1963–2001; Umbra zilei, ca de sânge (2010), douăzeci și cinci de poeme inedite, scrise între anii 2002–2007.

Featured imagePe poetul Carles Miralles l-am cunoscut în România, la lansarea volumului Umbra zilei, ca de sânge, volum apărut la Editura Ars Longa din Iaşi şi lansat la Librăria Eminescu din Bucureşti. Am încercat să descopăr lumea poeziei catalane reprezentată de Carles Miralles, poezie mai puțin cunoscută în ţara noastră pentru că a fost extrem de puţin mediatizată şi, evident, tradusă. Brânduşa şi Christian Tamaş, doi intelectuali rafinaţi, au avut generozitatea de a oferi cititorului român pagini din opera acestui mare poet catalan, aproape necunoscut în România până la data apariţiei primului său volum de versuri. Am vrut să descopăr poezia domnului Miralles, să încerc să o citesc în catalană şi aproape fără dicţionar am reuşit să înţeleg sensul poeticii sale. Este adevărat că cele două limbi romanice, româna şi catalana, au evidente dovezi că au acelaşi trunchi lingvistic. L-am citit şi recitit pe poetul Carles Miralles, am descoperit o poezie excelent lirică, dar plină de înţelesuri sociale, politice şi, evident, culturale. A trăit şi a creat o perioadă sub regimul totalitar franchist – noi, românii poate că descifrăm mai uşor aceste realităţi – regim care privea cu ochi ciclopic şi deosebit de suspicios orice creaţie cu ţintă politică. Durerea, nemulţumirea sunt ca săgeţile ce încearcă să străpungă cerul totalitar al Spaniei franchiste. Carles Miralles s-a încăpăţânat să scrie în limba maternă, limbă de mică circulaţie şi a reuşit să se impună datorită talentului, dar şi a sincerităţii discursului său poetic. Aşa cum am mai spus, ne-am întâlnit la lansare şi apoi am stat ore bune la taifas şi aşa a apărut ideea unui dialog materializat într-o carte. Am dorit ca cititorul român de poezie să-l cunoască pe poetul catalan şi, implicit realităţile sociale, politice, economice şi culturale de ieri şi de azi din ţara sa. Acest fragment face parte din volumul Carles Miralles, Anotimpurile Barcelonei, dialoguri realizate de Pușa Roth. Traducere din catalană, prefață și note: Christian Tămaș. Postfață: Costin Tuchilă, Iași, Editura Ars Longa, col. „Summa cum laude Internațional”, 2011. Mult prea devreme, poetul Carles Miralles a părăsit această lume, pornind spre alte orizonturi, acolo la Marea Masă a Poeziei Tăcerii să le spună şi îngerilor despre soarta poporului catalan:

„S-au şters într-o zi
ultimele urme de măreţie
ale poporului meu.
Atunci, ne-au pus să jucăm
pe vecie rolul martirului, să strigăm
pace, libertate,
şi multe alte lucruri.”

Reclame

„Noi avem nişte oameni care-l bat pe Caragiale de nu se vede”

pusa-roth-d-r-popescu-cronica-de-serban-cionoff-la-vol-prezentul-absent-ars-longa-2013

Cronică de ȘERBAN CIONOFF la volumul Prezentul absent. Pușa Roth în dialog cu Dumitru Radu Popescu

Pe la jumătatea anilor ’60, lumea literară românească a fost zguduită de un mare scandal. Apăruse în revista „Luceafărul” (seria Eugen Barbu) povestirea Leul albastru, scrisă de Dumitru Radu Popescu şi, peste noapte, în „presa de partid şi de stat” au început să curgă valuri de scrisori în care (după tipicurile proletkultismului) cititorii puneau la zid această scriere şi pe autorul ei, care nu reflectă fidel realitatea… Aflând că tirajul revistei urma să fie retras de pe piaţă, câţiva studenţi „de la filologie” au cumpărat exemplarele care se aflau la tonetele de Difuzare a Presei din Piaţa Universităţii. Drept pentru care un tovarăş super-vigilent de la Centrul Universitar de Partid (bineînţeles, azi, anticomunist jurat!) a convocat o şedinţă în care i-a muştruluit straşnic pe făptaşi ca şi pe dascălii lor… lipsiţi de vigilenţă revoluţionară.

leul albastru d r popescu cronica volum dialoguri pusa roth

A fost, acesta, un prim semnal că „deschiderea politico-ideologică” îşi avea, totuşi, limitele sale drastice şi că, mai ales în materie de literatură şi artă, zicala despre ulciorul care nu merge de multe ori la apă operează fără milă. Au urmat cazurile Reconstituirea, mai întâi nuvela lui Horia Pătraşcu, apărută tot în revista „Luceafărul” şi apoi filmul lui Lucian Pintilie şi Revizorul, montat tot de Lucian Pintilie la Teatrul „Bulandra”, aşa încât funestele „Teze din iulie” (1971) nu au fost decât bomboana pe colivă!…

În felul său, Leul albastru a avut darul de a confirma în Dumitru Radu Popescu un scriitor care rosteşte, răspicat, adevăruri dureroase, pune diagnostice severe şi, pentru asta, îşi scrutează, cu amară luciditate, timpul în care scrie şi trăieşte.

Ceea ce face şi acum, în Prezentul absent*), incitantă suită de dialoguri cu Puşa Roth, cunoscuta realizatoare a unor emisiuni culturale de referinţă la Radio România. Şi, cum aceste dialoguri au început în 1999 şi au continuat până în ianuarie 2012, ele au, cred, depline temeiuri pentru a considera multe dintre spusele lui Dumitru Radu Popescu – pe care în substanţiala postfaţă la această carte criticul Costin Tuchilă îl numeşte a fi mereu „în căutarea adevărului” – a fi adevărate definiţii pentru o realitate atât de şi, nu o dată, dramatică.

d r popescu pusa roth despre caragiale poiticieni azi

„Este formidabil – exclamă la un moment dat scriitorul – la asemenea lucruri nici Caragiale nu s-a gândit. Adică noi avem nişte oameni care-l bat pe Caragiale de nu se vede.” Ideea revine cu o emblematică frecvenţă în dialoguri, pentru a fi luată şi ca sentinţă finală: „Şi ce tăcere mioritică în faţa criminalilor – în acest prezent absent!… Bun simţ, morală, credinţă, conştiinţă – apă de ploaie! A, nu, s-avem pardon!, strigă Pristanda şi începe să numere drept prezenţe absenţele de mai sus – aşa cum numai el şi Robertina Coopertina taichii ştiu să numere steagurile!” Citește cronica integral pe Jurnalul.ro, 6 iunie 2013.

*) Prezentul absent. Puşa Roth în dialog cu Dumitru Radu Popescu. Biobibliografie şi postfaţă de Costin Tuchilă, Iași, Editura Ars Longa, col. „Summa cum laude”, 5, 2013.

Anotimpurile Barcelonei

Pe poetul Carles Miralles l-am cunoscut în România, la lansarea volumului Umbra zilei, ca de sânge, volum apărut la Editura Ars Longa din Iaşi şi lansat la Librăria Eminescu din Bucureşti. Am încercat să descopăr lumea poeziei catalane reprezentată de Carles Miralles, poezie mai puțin cunoscută în ţara noastră pentru că a fost extrem de puţin mediatizată şi, evident, tradusă. Brânduşa şi Christian Tamaş, doi intelectuali rafinaţi, au avut generozitatea de a oferi cititorului român pagini din opera acestui mare poet catalan, aproape necunoscut în România până la data apariţiei primului său volum de versuri.

Am vrut să descopăr poezia domnului Miralles, să încerc să o citesc în catalană şi aproape fără dicţionar am reuşit să înţeleg sensul poeticii sale. Este adevărat că cele două limbi romanice, româna şi catalana, au evidente dovezi că au acelaşi trunchi lingvistic. L-am citit şi recitit pe poetul Carles Miralles, am descoperit o poezie excelent lirică, dar plină de înţelesuri sociale, politice şi, evident, culturale. A trăit şi a creat o perioadă sub regimul totalitar franchist – noi, românii poate că descifrăm mai uşor aceste realităţi – regim care privea cu ochi ciclopic şi deosebit de suspicios orice creaţie cu ţintă politică. Durerea, nemulţumirea sunt ca săgeţile ce încearcă să străpungă cerul totalitar al Spaniei franchiste. Carles Miralles s-a încăpăţânat să scrie în limba maternă, limbă de mică circulaţie şi a reuşit să se impună datorită talentului, dar şi a sincerităţii discursului său poetic. Aşa cum am mai spus, ne-am întâlnit la lansare şi apoi am stat ore bune la taifas şi aşa a apărut ideea unui dialog materializat într-o carte. Am dorit ca cititorul român de poezie să-l cunoască pe poetul catalan şi, implicit realităţile sociale, politice, economice şi culturale de ieri şi de azi din ţara sa.

Pușa Roth: Vorbind despre locul naşterii, vorbim de fapt despre locul în care s-a zămislit o conştiinţă. „Când mă gândesc la locul naşterii mele… parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie”, mărturisea în Amintiri din copilărie cel mai mare povestitor român, Ion Creangă. Cred că această bucurie a copilăriei este cea mai frumoasă şi mai vie amintire a fiecăruia dintre noi. Sunt convinsă că toţi suntem tentaţi într-un moment sau altul să ne începem povestea vieţii cu binecunoscuta formulă „m-am născut”. Aşa stând lucrurile, să începem povestea noastră din punctul zero al existenţei dvs.: locul naşterii.

Carles Miralles: M-am născut la Barcelona în anul 1944, într-un cartier caracteristic pentru acest oraş, care se numește L’Eixample*), aproape de intrarea pe Gran Via**). Toată familia mea locuia acolo.

Am frecventat școala Montesori, foarte aproape de casa părintească. Tot ce am învățat înainte să merg la liceu a fost în catalană, limba care se vorbea la mine acasă.

Părinții mei nu erau din Barcelona. Familia tatălui meu locuia la Castelló de la Plana în Comunitatea Valenciană, iar mama era dintr-o familie care locuia aproape de Franța și de hotarele limbii catalane. Şi tata şi mama au trăit la Barcelona de foarte mici, tata de când avea patru ani, iar mama de la un an.

În ce priveşte viaţa mea de atunci, ea a fost una liniştită, aşa cum erau, de altfel, în acea vreme, toate vieţile. Erau copiii de la scară, cei de pe străzile învecinate… Treptat am învățat să ating limite, diferite de cele imediate, limite la care nu ajungi niciodată. Lună după lună descoperi, pe rând, altele şi altele la care te gândești nu ca la ceva deschis, liniar, deoarece sunt spaţii noi care nu sunt repetări ale spațiului tău…

În fine… Nu am o istorie măreaţă. Montesori era o școală la care mă duceam singur, chiar dacă eram mic, pentru că se afla la câteva străzi distanţă de casa mea. După câte îmi amintesc, avea o grădină și o clădire unde era cancelaria. Acolo era şi biroul directoarei, undeva la stânga. În această sală, în luna mai, luna Mariei, ţin minte că se aduna un mare număr de flori care împodobeau o statuie a Maicii Domnului. Este practic tot ce mi-a rămas viu în minte din acea perioadă… În rest, am trecut, ca mulţi alţii, dintr-o clasă într-alta, am avut mai multe învățătoare…

Apoi am ajuns la liceu, după trei ani de gimnaziu, perioadă în care, oricât de imposibil ar părea, lucram şi repetam dintr-o enciclopedie din care pot şi azi să citez din memorie. Am învățat să-mi fac relații cu băieții de vârsta mea – în acea epocă erau clase de fete şi de băieți. Şi acum îmi amintesc de frontonul din curtea interioară pe care îl luam drept ţintă când băteam mingea.

P. R.: Într-o imagine poetică dramatică sintetizaţi, domnule Miralles, soarta poporului catalan:

„S-au şters într-o zi

ultimele urme de măreţie

ale poporului meu.

Atunci, ne-au pus să jucăm

pe vecie rolul martirului, să strigăm

pace, libertate,

şi multe alte lucruri.”

Copilăria, al cincilea anotimp şi tirania, expresia extremă a unui regim politic, două lumi ce nu se vor armoniza niciodată pe acest pămînt. Tirania frânge aripi, înfrânge destine, risipeşte brutal speranţe, distruge vieţi. Şi totuşi, cred că orice părinte, chiar şi pe asemenea vremuri, are obligaţia, are datoria să ocrotească miracolul începutului vieţii: copilăria. Cu dvs. ce s-a întîmplat? Ce amintiri aţi păstrat din acea perioadă?

C. M.: Epoca aceea era una tiranică şi tristă din punct de vedere politic. De exemplu, eu nu am auzit niciodată vorbindu-se despre Războiul Civil din care ieșisem nu de mult. La mine acasă nu se pomenea absolut deloc despre acest lucru. În schimb la institut era un număr de ore de religie și de formare a spiritului național, care constau în a vorbi despre Franco, despre care eu personal nu știam cine este, și din a nega că aveam o limbă şi o tradiţie a noastră catalană. De aceea cred că se şi preda totul numai în spaniolă, chiar dacă noi, elevii, ne jucam în curte în catalană. În plus, deşi mulți dintre profesori erau catalani, nimeni nu îndrăznea să ne vorbească în catalană în clasă. Limba catalană o foloseau numai în afara şcolii, a orelor.

P. R.: „Locuiam pe strada verde

la adăpost de îndoieli:

purtam pentru prima dată

pantaloni lungi

și mă uitam după fete.”

Versuri care, după opinia mea de cititor, definesc adolescenţa cu primele iubiri, începutul unei altfel de cunoaştere a lumii. Suntem în tramvaiul de pe strada Muntaner, în apropiere de liceu şi vă invit să mai zăbovim în tunelul timpului…

C. M.: Da, în apropiere era o stradă, numită Muntaner, pe unde trecea tramvaiul, iar lumea noastră din interiorul liceului ni se părea ceva enorm, deşi nu era atât de mare, era ca o insulă în Eixample. Încă de pe atunci începusem să mă gândesc să studiez latina, iar la paisprezece ani am început să studiez greaca, limbă care va deveni activitatea principală a întregii mele vieți.

Nu am deloc amintiri triste despre acei ani, cu toate că străzile, de exemplu, drumul de la casa bunicilor mei dinspre mamă până la noi acasă traversa Eixample și îmi amintesc că era foarte întunecos. Învăţasem să ne mulţumim cu ceea ce aveam, nu prea multe, de altfel, iar ai mei dădeau dovadă de o resemnare care mă făcea să explodez imediat… De fapt, treceam printr-o stare de acceptare a sărăciei, să-i spunem, din casa noastră, iar, pe de altă parte, printr-una de revoltă împotriva acestei sărăcii.

În aceşti ani mergeam cu unii dintre prietenii pe care îi aveam la școala de fete condusă de călugărițe, le așteptam când ieșeau de la ore și vorbeam de una de alta.

[…]

P. R.: Poate fi un scriitor, un poet, universal fără să fie mai întâi național? Unii spun că nu, alții nu se pronunță… Faptul că un poet are o limbă a lui, maternă, înseamnă că are un teritoriu delimitat?

C. M.: Vorbind despre idei… Din acest punct de vedere, nu, cred că nu. Consider că din punct de vedere al limbii este evident, ești național, aparții unei tradiții, dar din punct de vedere al realizării propriei poezii, cred că situația este diferită. Eu cred că… în sfârșit… știu din experiență că mai importantă decît limba poemelor este gramatica poeziei sub o formă sau alta. Iar această gramatică a poeziei… De exemplu, există limbi pe care nu le cunosc bine, ca germana de exemplu, dar, în schimb, am citit extrem de multă poezie… Există o listă întreagă de poeți foarte importanți pentru mine, dar nu aș putea spune, de exemplu, că Hölderlin este mai puțin important decît, să zicem, Eschil sau decât mulți poeți catalani. Eu cred că spațiul poemului, nu vocea poetului, aparține tuturor. El este universal. Și e rău când îl restrîngem la un mediu închis.

Un alt lucru este modul cum procedează o comunitate constituită din totalitatea vorbitorilor limbii sale, atunci când recunoaște un poet. Cum îl faci al tău? Cum îl citești? Îl citești într-o cheie proprie lui, iar, prin lectură, îl faci național.

De pildă, unii vorbesc despre cartea lui Espriu, La pell de brau***), ca despre ceva referitor la istoria Spaniei, dar el a scris mai ales despre ideea unui popor fără de țară sau a unei limbi fără de țară, despre evreii răspîndiți prin lume și despre o concepție din Vechiul Testament referitoare la lupta fratricidă dintre Iacob și Esau, de unde analogia dintre situația triburilor lui Israel și a popoarelor care trăiau în Catalunia. În momentul în care, la sfârșitul dictaturii, s-a acceptat situația așa cum era ea și s-a și citit mult despre pluralitatea ținuturilor Spaniei și necesitatea democrației, caracterul universal al poetului a devenit evident. Totuși, ideile pe care le sesizezi tu sunt dificil de separat de limbă. Astfel este mai ușor pentru un poet care scrie în engleză, decât pentru un poet care scrie în română. Fiindcă, cum face un poet român, de exemplu, să fie universal în mod direct?

Ar putea scrie în engleză, dar este greu. Kavafis, de pildă, este un poet care ar fi putut scrie în engleză. Dar a scris în greacă. Deoarece așa a considerat el că era mai bine. Și ceea ce a realizat este un produs absolut universal, complex, care, după un timp, i-a adus universalitatea. Dar într-un alt mod. Engleza și greaca sunt foarte diferite, de exemplu, și catalana și italiana și alte limbi, totuși Kavafis este un poet universal, fiindcă a încercat să facă ce i s-a părut lui că era bine și nu ceea ce ar fi vrut grecii… Să nu uităm că în epoca marxismului, a teoriilor marxiste despre literatură, ei s-au străduit să-l preschimbe într-un poet național. Dar esența, fondul operei lui era inconvertibil. Eu cred că, de cele mai multe ori, dacă un poet este universal, el privește lumea într-un mod universal, independent de limba în care scrie. Fiindcă își dă seama că nu există altă cale. În aceasta constă universalitatea unui autor, nu în felul în care ești folosit de contemporanii tăi, de tradiție, nu în felul în care ești înțeles după aceea.

În ce mă privește, eu încerc să trăiesc și pentru ceilalți, și pentru mine. Nu știu… mi-ar plăcea să trăiesc și să scriu și pentru ceilalți, și pentru mine. Dar nu știu dacă acest lucru este posibil. Cred că, de fapt, toți scriem și trăim pentru noi înșine, iar unii aspirăm ca lucrurile făcute pentru noi înșine să fie și semnate. Însă și ceilalți au un loc în preajma noastră.

Există un elan, o forță a vieții care ne susține. Astfel, dacă vrem să ne cunoaștem pe noi înșine, avem numai o posibilitate, și anume să ne privim pe noi înșine în elanul altuia. Asta cred că este cheia. Totuși, eu cred că răul oamenilor este faptul că suntem condamnați să nu putem afirma că facem lucrurile pentru alții. Pentru alții, de dragul altruismului, nu cred că putem trăi. Dar, în tot ceea ce facem am vrea ca ceilalți să participe, am vrea să ne urmeze.

Să nu uităm că, în definitiv, responsabilitatea, fie ea civilă, penală sau religioasă, este a fiecăruia. Nu este a altora. Tu poți face ceea ce fac ceilalți, dar tu ești cel care faci, tu ești cel responsabil. Mie mi se pare ipocrit să spui că ești sigur că faci lucrurile pentru ceilalți, nu pentru tine, deoarece apar anumite momente când vezi în mod clar că situația celorlalți este o situație care nu pare bună și pe care nu o vrei. Și ești mulțumit că poți să-ți trăiești viața așa cum ți-o trăiești. Nu știu cum să spun, dar este ca și cum totul ar avea un aspect pozitiv, dar, în același timp, și unul negativ. Unul este altruismul în sens etimologic, iar celălalt, închiderea poetului într-un turn de fildeș.

P. R.: Credeți că scriitorii pot schimba lumea?

C. M.: Nu știu. Eu consider că, într-un anumit fel, cuvintele configurează sau încearcă să configureze încă tradiția, continuitatea culturii universale și a diverselor culturi locale. Iar poezia este un substrat universal. Cred că poezia filtrează realitatea pentru că este un mod de a o vedea în alt fel. Așa cred că este, măcar într-o anumită măsură. Eu cred mult în rolul poetului, nu aș spune ca profet, ci, mai degrabă ca mesager. Poetul este aidoma angelos-ului din tragediile grecești, care vine pe sus, ține un discurs, apoi schimbă, într-un anume fel, ceea ce putea fi schimbat. Poate nu imediat. Poate că, la început, nu luăm seama la spusele mesagerului, dar când vine ceasul, știm că mesagerul a văzut ceea ce ți se întîmplă. Nu știu dacă asta înseamnă să schimbi lumea. Dar te afectează, cred că te afectează.

P. R.: Dar poetul îl poate schimba pe om?

C. M.: Da, poate să modifice, să zicem, adevărul, care, de fapt, nu este adevăr, este doar lumea aceasta a aparențelor, fiindcă adevărul spus de el este unul construit. Acest adevăr construit transformă, consider eu, în mod efectiv, ființa umană. Da.

Fragmente din vol. Carles Miralles, Anotimpurile Barcelonei, dialoguri realizate de Pușa Roth. Traducere din catalană, prefață și note: Christian Tămaș. Postfață: Costin Tuchilă, Iași, Editura Ars Longa, col. „Summa cum laude Internațional”, 2011

*) District al Barcelonei situat între orașul vechi și așezările limitrofe acestuia (n. trad.).

**) Arteră principală a Barcelonei, cea mai lungă din Spania, însumând mai mult de 13 km (n. trad.).

***) Pielea de taur (n. trad.).

Evocare Lucia Mureșan

Editura Buna Vestire din Blaj a lansat recent, la Târgul de Carte „Alba Transilvana” de la Alba Iulia (6–8 mai 2011) volumul omagial Lucia Mureșan …Pași prin lume, antologie de Ion Moldovan și Mioara Pop. Actriţa Lucia Mureşan (31 ianuarie 1938, Cluj-Napoca–11 iulie 2010, Cluj-Napoca) a fost unul dintre fondatorii Festivalului „Lucian Blaga” de la Sebeș și Alba, a cărui primă ediție s-a desfășurat în 1982, paticipând la aproape toate edițiile festivalului timp de trei decenii. Recitalurile sale de poezie au reprezentat ani la rând adevărate evenimente artistice ale Festivalului „Lucian Blaga”, volumul de față consfințind într-un fel și relația strânsă pe care Lucia Mureșan a avut-o cu interpretarea, în manieră personală, a liricii blagiene. Dacă ar trebui să rostesc numele marilor actori recitatori, aș începe fără îndoială cu Lucia Mureșan. Modalitatea sa de a recita atingea perfecțiunea în oricare dintre textele pe care le-a dăruit publicului în recitaluri la teatru, la radio și televiziune, indiferent de autorul abordat, de orizontul stilistic, de epocă, de limbă (recita cu egală măiestrie în română, franceză și germană). Se spune – pe bună dreptate – că un actor mare recreează universul poetic, la fel cum în teatru recreează personajul, găsind adesea prin felul în care pune în valoare unul sau altul dintre elementele lui componente, sensuri ale poemului ascunse pentru cititor. Dar această realitate, a recreării textului prin rostire, se susține numai printr-o fidelitate cu totul specială față de ființa intimă a poemului, la care nu se poate ajunge întotdeauna prin intuiție. Lucia Mureșan era tipul actorului-intelectual, cu o vastă cultură literară, ceea ce se simțea imediat în felul în care nuanțele vocii parcurgeau relieful fiecărui vers.

Considerațiile sale asupra teatrului, experiența personală, rememorată într-o perspectivă amplă asupra fenomenului teatral din ultima jumătate de veac constituie un material monografic prețios, inclus în antologia apărută la Blaj. În cuprinsul ei sunt incluse, la capitolul Mărturisiri, fragmente din volumul Anotimpuri de teatru. Pușa Roth în dialog cu Lucia Mureșan (Iași, Editura Ars Longa, col. „Summa cum laude”, 2009) și interviul realizat de Ion Moldovan, „Am trăit o viață frumoasă, luminoasă, minunată…” (din vol. Dialoguri între viață și artă, Blaj, Editura Buna Vestire, 2009). Anotimpuri de teatru, care cuprinde și Biografia artistică a Luciei Mureșan, reluată și în noul volum, a fost lansat în 7 mai 2009 la Târgul de Carte „Alba Transilvana”, în prezența Luciei Mureşan. Acesta era al treilea volum al colecţiei „Summa cum laude”, prezentată de altfel cu acea ocazie.

Întrebată de Ion Moldovan care a fost „marea întâlnire” în teatru, Lucia Mureșan evoca participarea la Festivalul de la Avignon în 1985, anul centenarului morții lui Victor Hugo, cu spectacolul Les aigles rampent… à la recherche de Victor Hugo, pe un text de Romulus Vulpescu, distins cu Premiul special al juriului OFF pentru cel mai bun spectacol despre Victor Hugo. Atmosfera Festivalului de la Avignon fusese extraordinară iar spectacolul trupei românești, în care Lucia Mureșan îi avea ca parteneri pe Alexandru Repan și Dana Dogaru, a primit numeroase oferte, neonorate, se subînțelege, pentru că autoritățile comuniste nu au aprobat nici o altă deplasare. Ca și în interviul realizat de Pușa Roth, și în această convorbire sunt punctate momente importante din cariera artistică a Luciei Mureșan, legate de Teatrul Național din Cluj și mai ales de Teatrul „Nottara” din București. „Cred – spune Lucia Mureșan în finalul acestui interviu – în respectul față de noi înșine, față de cei ce ne înconjoară, în respectul pentru părinți și dascăli, cred că trebuie să ne preocupre mai mult educația copiilor noștri și modelele pe care le oferim astăzi, acum, aici…” Se observă în ambele convorbiri o blândețe a tonului, finețea reconstituirii atâtor momente importante ale artei scenice din ultimele decenii, simțul analitic și al ierarhiei de valori.

A doua secțiune a volumului cuprinde evocări ale Luciei Mureșan semnate de Elena Anghel, Horia Bădescu, Veta Biriş, Rodica Popescu-Bitănescu, Sorin N. Blaga, Ion Buzaşi, Ioana Cantuniari-Marcu, Elena Caragiu, Nicolae Dan Fruntelată, Rodica Mandache, Adela Mărculescu, Fănuş Neagu, Anca Ovanez, Doina Papp, Mioara Pop, Ştefan Radof, Paula Romanescu, Ana Scarlat, Traian Stănescu, Ilinca Tomoroveanu, Mircea Tomuş, Costin Tuchilă, Neagu Udroiu, Ştefan Velniciuc, Daniela Vlădescu. „Lucia Mureșan, scrie Anca Ovanez, părea o ființă rece pentru că avea pudoarea de a nu-și arăta sentimentele. Ceea ce m-a frapat era zâmbetul ei, aș spune că zâmbea cu ochii și nu cu buzele, pentru că zâmbetul acestei femei era o lumină interioară. […] Era născută sub semnul nevoii de adevăr. Pentru mine a fost o enigmă. Nu am lucrat niciodată cu ea și a fost o actriță care m-a fascinat nu prin ceea ce spunea pe scenă ci prin ceea ce nu spunea și mă făcea să-mi imaginez că ar spune.” „Avea o forță pe care nu o bănuiai”, după cum remarcă Mioara Pop: „Întotdeauna m-a impresionat la Lucia Mureșan forța, forța interioară care i-a permis, alăturată talentului să facă atâtea lucruri minunate în teatru și în film, dar mai ales să facă față în viață unor încercări prin care nu știu cum am fi trecut mulți dintre noi. Delicatețea, atmosfera inefabilă pe care artista o crea în jurul ei, nu te lăsau să bănuiești că în acel om atât de minunat era și o putere pe măsură.” „O artistă împlinită”, o caracterizează Ilinca Tomoroveanu. „A trăit dăruindu-se, împărțind, în jurul ei, bună dispoziție ca pe nestemate, de o generozitate sufletească totală, cum stă bine nobleții înalte, și a fost lumina caldă, cu o anumită dulceață în ea, a numeroșilor ei spectatori și telespectatori, mândria admiratorilor și bucuria prietenilor.” (Mircea Tomuș).

În Addenda sunt publicate un fragment din teza de doctorat a Luciei Mureșan, Rolul cuvântului în realizarea imaginii scenice și Biografia artistică. Acest volum este așadar mai mult decât o carte omagială, este o primă antologie, cuprinzătoare și bine alcătuită, în fapt o evocare critică dedicată actriței.

Costin Tuchilă

Lucia Mureșan în Micul infern de Mircea Ștefănescu

Dorel Vișan – „căutător de destine”

Premiul „Aristizza Romanescu” pentru artele spectacolului, al Academiei Române pe anul 2006 a fost acordat, joi 18 decembrie 2008, actorului Dorel Vişan, pentru întreaga creaţie teatrală şi cinematografică.

Născut la 25 iunie 1937, în comuna Tăuşeni, judeţul Cluj, Dorel Vişan a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” din Bucureşti în 1965. În acelaşi an a devenit actor al Teatrului Naţional „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, unde şi-a desfăşurat întreaga carieră. În perioada 1993–2000 a fost Director general al Naţionalului clujean. Este doctor în arte al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” din Bucureşti. Subiectul tezei de doctorat: Falstaff – tragicomicul umanului ( îndrumător ştiinţific: prof. univ. dr. Alexa Visarion, 2004).

Dorel Vişan este un exemplu rar, cel puţin în lumea de astăzi, de artist fidel unei singure instituţii. Nici urmă de conservatorism în această atitudine. Practic, întreaga sa carieră este legată de Teatrul Naţional din Cluj-Napoca, unde a cunoscut repede notorietatea. Urmărind lista rolurilor pe care le-a jucat, se constată cu uşurinţă cât de bogat este registrul său interpretativ. Ce legătură poate exista între Arlechino din Jocul dragostei şi al întâmplării (1973) şi Woyzeck (1976), între Trigeu din Pacea de Aristofan (1976) şi Unchiul Vanea (1999), între Sir Toby Belch din A douăsprezecea noapte (1975) şi Efimiţa, rol jucat în travesti (1978)? Sau între Tartuffe (1981) şi Ipingescu (1975)? În toate, a excelat. Woyzeck rămâne una dintre marile sale creaţii, un rol care nu numai că i se potrivea de minune, dar căruia i-a aflat cele mai ascunse trăsături sufleteşti, trecând peste un naturalism oarecum exterior. De altfel, alegerea lui Dorel Vişan pentru acest rol a fost cât se poate de inspirată, actorul dovedind într-adevăr disponibilitate aparte pentru trăirea stărilor-limită, a situaţiilor psihologice complexe, în care fiecare nuanţă a jocului rezultă dintr-un studiu meticulos, devenind un pariu, o miză expresivă. Cronicile la Wozyeck de Büchner, în regia lui Mircea Marin, şi primirea entuziastă făcută acestui spectacol în Germania, după ce se jucase mai multe stagiuni la Cluj-Napoca, atestă tocmai această extraordinară concentrare psihologică a jocului actorului. „…în interpretarea lui Dorel Vişan, [Woyzeck] nu este numai nebunul care din gelozie exagerată îşi ucide iubita şi nu este numai soldatul mereu umilit, înjosit, din pătura cea mai netrebnicită. El nu poate fi clasificat atât de simplu, dimpotrivă. Dorel Vişan îl înfăţişează pe Franz Woyzeck ca pe un biet nevolnic care se transformă, în urma înjosirii sociale şi a permanentei umiliri, într-un individ distrus, a cărui răzbunare nu este numai reacţia exacerbată a geloziei sale, ci totodată răzbunarea îndreptată împotriva societăţii. […] Jocul lui Vişan atinge miezul dramei lui Büchner, îi conferă culoare şi chip. El este protagonistul excepţional al montării”, scria, în 1981, cronicarul ziarului „Nürnberger Zeitung”.

După ani, vom regăsi aceeaşi intensitate dramatică în filmul lui Mircea Daneliuc, Iacob (1988), una dintre marile creaţii cinematografice din ultimele decenii ale secolului al XX-lea.

Totul derivă din înţelegerea profundă a resorturilor jocului dramatic, a felului în care se articulează spaţiul teatral, a „ceea ce nu se vede”. Spiritul modern nu a dizolvat nimic din esenţa străveche a acestei arte, iar ceea ce s-a inovat se întoarce de fapt pe alte căi la rosturile originare, oricât s-ar crede altfel. Actor de comedie în egală măsură (chiar dacă astăzi asemenea împărţiri nu mai au, în cazul marilor artişti, nici o acoperire), Dorel Vişan se delimitează categoric de funcţia de divertisment tot mai prezentă în lumea actuală, când, eventual, punerea în scenă nu e doar o stupidă extravaganţă.

În volumul apărut în urmă cu câteva zile la Editura Ars Longa din Iaşi, Căutător de destine. Pușa Roth în dialog cu Dorel Vișan (colecţia „Summa cum laude”), Dorel Vişan face următoarea remarcă: „Artistul zilelor noastre îşi pierde rosturile devenind din propovăduitor şi din duhovnic un fel de instrument de divertisment. Dispare seriozitatea, dispare profunzimea, dispare ceea ce Euripide spunea odată, şi nu-l mai citim, că «rostul artei este acela de face suportabilă această vale a plângerii», cum numeşte el viaţa. De altfel, foarte mulţi înţelepţi aduc în discuţie această idee că viaţa este durere. Buddha chiar spune că viaţa este o continuă durere atât pentru obiecte, cât şi pentru oameni şi are foarte mare dreptate. Deci aici este marele necaz al zilelor noastre: funcţionăm la suprafaţă şi nu funcţionăm în profunzime.”

Talent excepţional dublat de o conştiinţă critică mai rar întâlnită în breaslă, Dorel Vişan este de fiecare dată surprinzător: surprinzător când zâmbeşte, surprinzător când râde, surprinzător în tristeţe, surprinzător în melancolie. Farmecă având chipul obişnuit al unui ardelean hâtru, cuviincios, care ştie să asculte înainte de a vorbi, cu o politeţe care astăzi nu se mai poartă. Nu trebuie înţeles de aici că ar fi lipsit de spontaneitate, dimpotrivă. Dar nu e niciodată precipitat, lăsând să se înţeleagă că momentul de reflecţie este o veche obişnuinţă, din vremea când lumea nu se grăbea. În teatru a realizat mereu compoziţii încântătoare chiar şi din apariţii de plan secund. Nu cred că, actor de primă mărime, a refuzat vreodată să fie distribuit într-un rol secundar. Face parte din meserie, când i-ai înţeles cu adevărat rosturile.

Dincolo de umorul său cuceritor, Dorel Vişan este un spirit eminamente reflexiv, care priveşte departe de orizontul conjunctural, atât de acaparator pentru mulţi. Şi are curajul de a o spune răspicat, cu o sinceritate şi o naturaleţe care provoacă întotdeauna satisfacţie. Este acea naturaleţe pe care a cultivat-o în decenii de carieră şi care e întotdeauna convingătoare în artă.

Publicul larg l-a perceput în ultimii ani mai ales prin prisma cinematografului, Senatorul melcilor (1995) sporind desigur cota sa de popularitate pentru cei puţin familiarizaţi cu rolurile pe care le-a jucat. Nu e nimic rău în asta, filmul cu conotaţii politice al lui Daneliuc depăşind cu mult media creaţiei din ultimii ani, de la noi şi din alte părţi. Dorel Vişan are o filmografie impresionantă, foarte diversă ca paletă expresivă. Accentele personale, marca de individualitate sunt însă evidente în toate peliculele. Este un actor la care graniţa dintre comic şi tragic devine foarte elastică tocmai pentru că stăpâneşte atât de bine multe registre de expresivitate. Nu e întâmplător că s-a preocupat îndeaproape de personajul shakespearian Falstaff, dedicându-i un studiu amplu (teză de doctorat), după ce l-a jucat cu un succes enorm la Cluj (regia: Victor Ioan Frunză, 1996). Spiritul ludic care tentează orice actor este la el bine temperat, pentru a nu aluneca în exces. Dorel Vişan reuşeşte compoziţii memorabile chiar şi în apariţii episodice, cum este cea a Gardianului din Cel mai iubit dintre pământeni (1993). Chipul personajului Tudor Bălosu din Moromeţii (1988) te poate urmări multă vreme, fiind desprins perfect din universul moromeţian. Dar marele rol al lui Dorel Vişan se numeşte cu certitudine Iacob, una dintre acele creaţii care înscriu un interpret printre marii artişti. Atât de bine a asimilat aici psihologia şi particularităţile specifice ale personajului, ale categoriei sociale din care face parte şi ale mediului distinct, ca şi spiritul acestei tragedii desprinse din cotidian, încât Dorel Vişan a realizat una dintre cele mai impresionante partituri actoriceşti din istoria filmului românesc. E un film dur, aspru, dar pe care îl poţi revedea oricând, apreciind mereu din altă perspectivă unitatea lui compoziţională, acea teribilă atmosferă de coşmar creată din câteva linii, fără repetiţii şi insistenţe inutile. Ultimele minute, aproape mute, ale personajului sunt parcă tragedia unei lumi care trăieşte în modul cel mai firesc în miezul pământului, acolo unde umbra morţii nici măcar nu te mai poate surprinde, pentru că nici nu mai contează că te poate atinge, te-ai obişnuit de mult cu ea. Iar aceste minute se petrec, paradoxal, sus, sub cerul liber, acolo de unde moartea vine atât de repede, pentru că totul pare să se fi inversat în mod simbolic. Câtă spaimă trăită la modul cel mai simplu şi mai ales câtă singurătate toarnă Dorel Vişan în aceste ultime cadre! Chipul lui Iacob atins de gheaţa morţii rămâne una dintre cele mai tulburătoare imagini care se pot închipui.

Un alt rol excepţional făcut de Dorel Vişan este cel al lui Ion Creangă din filmul lui Nicolae Mărgineanu, Un bulgăre de humă (1989). În interviul realizat de Puşa Roth, în volumul citat, se află, între multele altele, şi mărturisiri semnificative referitoare la această creaţie: „M-am îndrăgostit de bădia Ion şi nu am mai putut ieşi din personaj nici după ce am terminat filmările. Tot ceea ce făceam era în spiritul lui Creangă, vorbeam moldoveneşte şi aşa am ajuns la un psihiatru. L-am întrebat de ce mi se întâmplă asta iar el mi-a răspuns că am luat energia sufletului respectiv. Medicul mi-a mai spus că dacă o consider benefică, pot să o păstrez, dar dacă eu cred că mă domină, atunci să ies din ea, dar să păstrez iubirea şi relaţia. Era ceva care te acoperă, ca o umbrelă care te acoperă dar şi te conduce, te domină. Încet-încet, timp de şase luni, am reuşit să ies, să scap de energia care mă domina. Şi acum mai am câteodată mici apucături de bădie Ion, dar sunt conştient că le-am făcut, pentru că acest personaj a rămas definitiv în mine. Din când în când apelez la el şi mă ajută. Poate că unii nu vor crede, dar aceste energii ale oamenilor dispăruţi care nu mai au conştiinţa de sine, au puterea de a lega relaţii cu celelalte energii în cadrul energiei cosmice fundamentale. Eu cred în acest lucru. Şi părinţii care sunt duşi pe cealaltă lume te pot ajuta dacă te rogi, dacă crezi şi dacă îi cauţi. Spiritele mari ale lumii, aşa cum sunt Creangă şi Eminescu, dăruiesc energie sufletească. De aceea sunt extraordinar de revoltat şi mi-e ruşine să trăiesc într-o ţară care-şi neagă valorile. Este aproape inimaginabil! Ce s-ar întâmpla dacă englezii s-ar debarasa de Shakespeare? Dacă ar spune că e un nenorocit care a trăit acum 400 de ani iar teoriile lui nu mai sunt valabile? Aici este prostia fundamentală.”

Dorel Vişan a fost nominalizat de presă la Festivalul Internaţional de la Cannes (1995) pentru rolul Senatorului Vârtosu din Senatorul melcilor. Citez câteva aprecieri: „Senatorul e genial interpretat de Dorel Vişan, un voinic spătos care seamănă ciudat cu Charles Napier, actorul venerat al lui Jonathan Demme.” („Libération”, Cannes, 22 mai 1995) ; „Dincolo de o intrigă exagerat dezvoltată, se va reţine jocul exccepţional al lui Dorel Vişan în rolul senatorului. Acest rol ar fi putut foarte bine să-i aducă un premiu de interpretare masculină.” („Presa”, Montréal, 23 mai 1995) ; „Foarte frecvent, la Cannes, se întâmplă ca un film să fie, în mod nedrept, puţin remarcat. Este cazul «Senatorului melcilor» al românului Mircea Daneliuc, care ar fi putut fi remarcat, chiar şi premiat, pentru formidabilul actor Dorel Vişan, în rolul titular. Figură de om politic corupt, direct descinsă din perioada Ceauşescu, senatorul este un personaj plin de culoare, câteodată la limita grotescului, dar care reuşeşte singur să ţină pe umerii săi întregul film. Arhetip vodevilesc şi frust la ori¬gine, el devine un fel de monstru ataşant, un tip care rezistă la tot, la aca¬demism, la metaforă, la recuperare. Sănătatea acestui senator, ce duce un infernal ritm de viaţă, ne-a răzbunat într-o seară de festival pentru toate dulcegăriile indigeste ce ne-au fost oferite în prima parte a competiţiei. Este o nouă probă a faptului că se poate iubi un film pentru un actor sau un personaj.” (Thierry Jousse, „Cahiers du cinéma”, Paris, mai 1995).

„Rar am întâlnit un om care să se bucure de o asemenea popularitate şi, în acelaşi timp, să fie bolnav, pur şi simplu, de singurătate”, scrie Ion Parhon în postfaţa volumului de versuri al lui Dorel Vişan, Vremea cireşelor amare… (1998), intitulată Poezia ca înger păzitor. Într-adevăr, cele mai bune poeme ale lui Dorel Vişan, din cele cinci cărţi publicate până acum, sunt expresia unei nebănuite meditaţii în faţa unui cadru din care a dispărut rumoarea lumii înconjurătoare. E ca şi cum te-ai privi într-o oglindă care ar şterge în mod neaşteptat tot ce e în jurul tău, eliberându-te de orice decor şi mai ales de orice altă prezenţă. Singur cu propriul chip, iată o stare propice meditaţiei lirice. De aici şi până la poezia cu tematică religioasă, mai exact la psalmi, nu e decât un pas, unul în care se cuprind interogaţia, revolta, incertitudinea şi apoi dorinţa de a afla echilibrul sufletesc. În volumul amintit, aflăm o asemenea înfrigurată interogaţie: „De ce mă obligaţi / Să mă târăsc?! / Milioanelor de târâtoare / Ale pământului, / Apucaţi degrabă tibişirul / Şi-nvăţaţi-mă tehnica / Şi arta târâtului / Dacă aceasta e singura cale / Spre o viaţă demnă…(?) / Doar un lucru vă cer / Domnilor profesori: / Când veţi constata / Că elevul îşi întrece maestrul, / Pregătiţi găurile voastre puturoase / De târâtoare, / Ca să-mi ascund în ele / Ruşinea de-a trăi…” (De ce mă obligaţi…)

Lirica din Psalmi (2002), cel mai bun volum al lui Dorel Vişan, implică o atitudine care e departe de a fi una de resemnare. Poetul este un imaginativ eliberat de posibilul convenţionalism pe care temele din această categorie îl pot conţine. Sensibilitatea omului modern impune, chiar în gestul de adoraţie, o anumită distanţă, fertilă, de altfel, poeziei. Dorel Vişan scrie Psalmi numerotaţi de la 151 încolo, ca o continuare a celor 150 ai lui David, din Vechiul Testament, sentimentul tutelar fiind acela al solitudinii şi al dorinţei de a afla, pe urme argheziene, un reper care să-i confere sprijin sufletesc: „La grea-ncercare m-ai pus, Doamne, / Grea cruce mi-ai sortit să car / Cu suliţă prea aprigă în coaste m-ai străpuns / N-ar fi nimic, de-aş fi alesul tău măcar…” (151. Răspunde-mi, Doamne, dacă poţi – Un cântec al disperării). Tema este supusă unei tratări variaţionale prin care se amplifică deopotrivă orizontul sensibil şi figuraţia poemului, cu un spectru care conţine murmurul amar al deşertăciunii, hohotul, întrebarea retorică dar şi visul, speranţa dar şi umbra, penitenţa în faţa unei vinovăţii mai degrabă metafizice dar şi certitudinea apocalipsei. Ultimul Psalm, 200. Ferice de cel care citeşte…, este subintitulat Apocalipsă. Imaginea întrevăzută a oamenilor fără amintiri este mai înspăimântătoare decât aceea, încă suportabilă, a apocalipsei: „M-am întors să văd al cui e glasul / Şi am văzut un fum care se ridica precum o ciupercă… Şi o turmă mare porci / Cu cercei de aur în nări… / Nu mai erau holde pe cuprins şi ieslea boilor era curată. / Şi-am mai văzut că: / Toţi oamenii de pe pământ erau orbi… / Şi fiind orbi, oamenii vedeau mereu şi mereu / Lucrurile pentru prima oară în viaţa lor… / Şi atunci vedeau altceva / Şi nu ceea ce se ascundea în sufletul acestora… / Ei nu puteau face diferenţa / Între o piatră, un fulg de zăpadă şi trilurile ciocârliei… / Şi astfel (se) minţeau de dimineaţa până seara / Şi mureau aşa… pur şi simplu…, / Pentru că nu puteau compara moartea / Cu splendoarea unui apus de soare… / Şi-am mai văzut şi m-am cutremurat / Că tot pământul era plin de hoituri, / Dar oamenii erau fericiţi / Şi nu mai puteau să se trădeze între ei / Fiindcă nu mai aveau amintiri…”

Fără amintiri, fără trecut, fără experienţa asimilată sau, şi mai rău, negând-o cu falsă candoare, nu poate exista nimic, sfârşitul însuşi devenind un nonsens. Iată o idee seducătoare, exprimată sugestiv, pe care o pune în pagină, ca un corolar al profesiunii sale de credinţă, un mare actor.

Costin Tuchilă, Amos News, 21 decembrie 2008

Căutător de destine. Pușa Roth în dialog cu Dorel Vișan

Invitatul de onoare al Editurii Ars Longa la Târgul de Carte SibiuBookfest, organizat în Piața Mică din Sibiu cu ocazia Festivalului Internațional de Teatru (ediția a XVIII-a), este actorul Dorel Vișan. Vineri 3 iunie 2011, la ora 17,30, vor fi prezentate volumele La curțile dorului de Lucian Blaga (ediție multilingvă), Psalmi / Salmos de Dorel Vișan și Căutător de destine. Pușa Roth în dialog cu Dorel Vișan. Despre aceste apariții editoriale va vorbi scriitorul și filosoful Christian Tămaș.

Apărut în colecția „Summa cum laude”, Căutator de destine. Pușa Roth în dialog cu Dorel Vișan se constituie într-o veritabilă monografie a artistului, în care sunt rememorate cu har etapele carierei sale, rolurile din spectacole de referinţă ale Teatrului Naţional din Cluj-Napoca, precum Woyzeck şi Falstaff, rolurile excepţionale din filme: Iacob din filmul lui Mircea Daneliuc (1988), Ion Creangă (Un bulgăre de humă, 1989), Tudor Bălosu (Moromeţii, 1988), Gardianul „Dumnezeu” (Cel mai iubit dintre pământeni, 1993), Senatorul Vârtosu (Senatorul melcilor, 1995) ş.a. Dialogul conţine deopotrivă reflecţii incitante, nu o dată polemice asupra artei dramatice, a teatrului şi filmului în lumea contemporană, amintiri din teatru şi de la filmări, confesiuni pe marginea volumelor de poezie ale lui Dorel Vişan.

Căutător de destine cuprinde şi o selecţie de articole de Dorel Vişan (Întrebări ce par a nu avea nicio legătură), multe dintre ele cu caracter de proză literară, biografie artistică şi postfaţă de Costin Tuchilă, referinţe critice şi un amplu material fotografic. În amplul interviu realizat de Pușa Roth, Dorel Vişan face următoarea remarcă: „Artistul zilelor noastre îşi pierde rosturile devenind din propovăduitor şi din duhovnic un fel de instrument de divertisment. Dispare seriozitatea, dispare profunzimea, dispare ceea ce Euripide spunea odată, şi nu-l mai citim, că «rostul artei este acela de face suportabilă această vale a plângerii», cum numeşte el viaţa. De altfel, foarte mulţi înţelepţi aduc în discuţie această idee că viaţa este durere. Buddha chiar spune că viaţa este o continuă durere atât pentru obiecte, cât şi pentru oameni şi are foarte mare dreptate. Deci aici este marele necaz al zilelor noastre: funcţionăm la suprafaţă şi nu funcţionăm în profunzime.”

Ediţia bilingvă, româno-spaniolă a Psalmilor lui Dorel Vişan, în traducerea lui Christian Tămaș a fost nominalizată între cei 12 finalişti ai celui mai prestigios concurs mondial de poezie mistică, Premio Mundial de Poesia Mistica „Fernando Rielo” (Spania, decembrie 2010), la care au participat 208 concurenţi, din 32 de ţări. Cele mai bune poeme ale lui Dorel Vişan sunt expresia unei nebănuite meditaţii în faţa unui cadru din care a dispărut rumoarea lumii înconjurătoare. E ca şi cum te-ai privi într-o oglindă care ar şterge în mod neaşteptat tot ce e în jurul tău, eliberându-te de orice decor şi mai ales de orice altă prezenţă. Singur cu propriul chip, iată o stare propice meditaţiei lirice. Psalmii lui Dorel Vişan implică o atitudine care e departe de a fi una de resemnare. Poetul este un imaginativ eliberat de posibilul convenţionalism pe care temele din această categorie îl pot conţine. Sensibilitatea omului modern impune, chiar în gestul de adoraţie, o anumită distanţă, fertilă, de altfel, poeziei. Dorel Vişan scrie Psalmi numerotaţi de la 151 încolo, ca o continuare a celor 150 ai lui David, din Vechiul Testament, sentimentul tutelar fiind acela al solitudinii şi al dorinţei de a afla, pe urme argheziene, un reper care să-i confere sprijin sufletesc.

In memoriam Lucia Mureşan

Duminică noaptea, 10–11 iulie 2010, a plecat spre alte orizonturi actriţa Lucia Mureşan. Odihnească-se în pace!


Puşa Roth: – După o viaţă de om petrecută pe scenă, în teatru şi la catedră, care ar putea fi cuvintele magice care să definească această lume, până la urmă, o lume pe cât de iluzorie pe atât de reală?

Lucia Mureşan: – IUBIRE, CREDINŢĂ, ADEVĂR, TRUDĂ într-o meserie unde performanţa este aproape obligatorie. Am muncit cu patimă într-o meserie pe care mi-am ales-o la 17 ani şi căreia îi sunt credincioasă şi astăzi. Sper să o pot face încă nişte ani alături de confraţi şi de tinerii pe care încerc să-i învăţ ce ştiu, după o viaţă petrecută pe scenă.

Ne-am despărţit în linişte, eu cu gândul că am mai construit un destin, că am surprins, poate, scene din viaţa lumii prin care am trecut, că am redescoperit oameni şi fapte pe care memoria afectivă le păstra secvenţial. Doamna Lucia Mureşan a rămas cu Ondine, cu Stana, Sonia, Elena, Laura, Ranevskaia, Ofelia, Desdemona, Ismena, Viorica, Luise, cu Adela, cu această lume fabuloasă a teatrului. Lipseau doar aplauzele. De afară, din stradă, am aplaudat-o pentru toate rolurile pe care ni le-a oferit cu talent, cu dăruire şi cu multă dragoste. Aplauze…

Aprilie 2009

(Fragment din volumul Anotimpuri de teatru. Puşa Roth în dialog cu Lucia Mureşan, Editura Ars Longa, Iaşi, col. „Summa cum laude”, 2009)

Citeşte aici

ANOTIMPURI DE TEATRU. PUŞA ROTH ÎN DIALOG CU LUCIA MUREŞAN (FRAGMENTE)

EDITURA ARS LONGA