Poezie și pictură

Poeme de I. L. Caragiale, Ion Minulescu, Veronica Micle, Virgil Carianopol, Radu Stanca, Leonid Dimov

Tablouri de Mihai Potcoavă

Mihai Potcoavă, Veneția

În gondolă

                                                de Ion Luca Caragiale

La San Marco în piaţă,

Dulce curge-n carnaval,

Ca un vis, a noastră viaţă;

Lin şopteşte-al mării val.

 

– Vino, vino, gondoliere,

Ia-ne, du-ne-ncet-încet,

Sub a lunii scânteiere…

Cântă, scumpul meu poet!

 

Doarme-albastr-Adriatică;

Dorul tău îmi vei cânta…

Nu te teme de nimică…

Eşti al meu şi sunt a ta!

 

Doarme-acum şi crudu-mi gâde

În palatu-i aurit;

De gelosul meu poţi râde:

De demult l-am adormit.

 

– Pentr-un zâmbet, o privire

De la tine, scump odor,

Partea-mi dau de nemurire,

Dau chiar patrie, onor!

 

Vezi tu luna de pe ceruri

Cum străluce mângâios,

Învelind tot în misteruri?

Pentru mine-i de prisos.

 

Tu eşti singura-mi lumină,

Luna mea d-acum tu eşti.

Dogaressa mea divină!

Spune-mi, spune: mă iubeşti?

 

– Te iubesc ca o nebună;

Fă cu mine orice vrei;

Dacă-s pentru tine lună,

Tu eşti soare-n ochii mei!

 

Dă-mi căldura ta suavă,

De-al ei foc să mă topesc…

Sunt a ta fidelă sclavă;

Te iubesc! da, te iubesc!

 

Înainte, gondoliere

Du-ne, du-ne-ncet-încet!

Sub a lunii scânteiere,

Cântă, scumpul meu poet!

 

– În Veneţia duioasă,

Dulce-i viaţa-n carnaval!

Pentr-o inim-amoroasă,

Cântă, râde-al mării val!

Mihai Potcoavă, Melancolie

Romanţa necunoscutei

                                                    de Ion Minulescu

În fiecare zi de întâi mai, o necunoscută apare

în balconul de marmură al palatului Versailles

şi, aplecându-se spre bazinul Latonei, cântă:

Eu sunt ce n-a fost încă nimeni din toate câte-au fost

Şi sunt,

Sunt ritmul primelor senzaţii

Şi gestul primului avânt,

Sunt simetria primitivă a două buze-mpreunate,

Sunt frenezia ancestrală ce-n lutul omenesc se zbate,

Sunt visul unei nopţi de vară, trăit de sexe diferite,

Sunt ura falselor feline, surprinse-n perne adormite,

Sunt gama rozelor păcate transcrise-n magicul carnet,

Sunt prada bestiei,

Himera netălmăcitului poet,

Sunt spasmul,

Lenea

Şi dezgustul efemeridelor ce mor

Şi-accentul circomflex al vieţii –

Al nimănui

Şi-al tuturor!…

Lesbos mi-a dedicat un templu,

Citera, altul,

Iar Corintul

Mi-a dăruit Arhipelagul cu toate florile

Şi-argintul

Monezilor cu efigia lui Eros-blond.

Din Orient,

Ovidiu m-a dus la Roma într-un sicriu de pergament.

Arabii m-au purtat în goana cămilelor,

Şi caravana

M-a cumpărat de la Bassora

Pentru-a mă vinde-n Ecbatana.

Florenţa m-a plimbat în taină prin parcul roşiilor crini,

Verona m-a expus ca premiu

Într-un concurs de spadasini,

Veneţia mi-a dat gondola,

Otrava,

Ştreangul

Şi pumnalul,

Iar Vaticanului catolic i-am profanat pontificalul

Alcov de purpură.

Parisul m-a coborât pe bulevarde,

M-a exilat prin cafenele

Şi prin modestele mansarde,

Iar restul marilor oraşe moderne mă privesc cu milă –

O Vagaboandă ce se vinde mulţimii

Pe monezi de-argilă!…

Eu sunt…

Dar nu…

Trecutu-mi spune că astăzi nu mai sunt nimic –

Nu sunt decât adresa scrisă indescifrabil pe un plic

Ce face-nconjurul planetei

Şi-n fiecare-ntâi de mai

Îşi plânge Odissea-n parcul evocatorului Versailles.

Mihai Potcoavă, Crini roșii

Din pulberea iubirii…

                                         de Veronica Micle

Din pulberea iubirii mele

O mică floare a crescut

Şi vijelii cumplit de grele

Pe biata floare au trecut.

 

Dar ea de loc nu veştejeşte

Pare c-abia a înflorit…

Regretul care mă munceşte

E veşnic nou şi nesfârşit.

Mihai Potcoavă, Plimbare cu trăsura

Caravana

                                            de Virgil Carianopol

Plecase caravana iarăşi

Purtând în sânul ei argint,

Cu străluciri furate parcă

Din ochii celora ce mint.

Şi umbre se-nnodau tăcute

Sub raza nopţii tropicale,

Era de aur călătorul

Şi aurul lucea pe cale.

Era lumin-aşa de multă

Pe fermecatul nopţii chip,

Că strălucea un pic, de lună,

În orice boabă de nisip.

Un beduin chema în cântec,

Mirajul verzilor savane…

Şi-aşa mergea de greu în noapte,

De parcă el purta în spate

Argintu-ntregii caravane.

Mihai Potcoavă, Floarea-soarelui

Câte flori sunt pe pământ

Câte flori sunt pe pământ

Toate merg la jurământ –,

Numai floarea soarelui

Şi-a mărgăritarului

Stau în poarta raiului.

Şi judecă florile

Ce-au făcut miroasele.

Dete-o ploaie, dete-un vânt

Şi le trânti la pământ.

Dete-o ploaie şi un soare

Şi le sculă în picioare

Raiu-ntreg s-a-nmiresmat

Cu miroase-amestecat.

Folclor românesc din satul Pinu, comuna Brăeşti, judeţul Buzău

Mihai Potcoavă, Balcic

Vanitate la Pontul Euxin

                                                   de Radu Stanca

Mare zadarnică! Mare zadarnică!

Arsă de patimă eşti prea nedarnică.

Cu toată apa ce-ai strâns-o-n pântece

N-ai stropul care să mă astâmpere.

Mare de platină, mare de platină,

Tu nu eşti dulce nici cât o lacrimă,

Încât degeaba ţi-admir stihiile

Cu gust amar, ca zădărniciile.

Inaccesibilă şi neavută,

Nu cunoşti gura – ah! – care sărută…

Mihai Potcoavă, Așteptare

Poemul esențelor

                                            de Leonid Dimov

Treceau orele, treceau norii, treceau mamelucii,

Iar eu am visat azi-noapte că mi-am pierdut papucii…

Deși știam încă din leneșa tinerețe

Că narațiunea, ironia, imaginile glumețe

N-au ce căuta în cadențe:

Că poezia ține de esențe.

Eu însă, elev fiind, ca toți năucii,

Îmi pierdusem – pe coridoare ori în săli – papucii

Și-i căutam, deși era ora de fizică,

Deși acuzat eram că nu mă dedau la metafizică,

De către ceilalți versificatori din urbe,

Ci că tot umblam prin scaieți, grohotișuri și turbe.

Îmi căutam, deci, papucii cu pompoane albăstrii

Pe sub bănci, pe sub catedre, pe sub șepcării

(Adică șirurile de șepci atârnate de cuiere,

Dacă-mi îngăduiți această putere

De a da cuvântului o semnificație

Alta decât cea oferită spre consumație),

Știind prea bine că la o anumită etate

Se poate căuta un nasture căzând în eternitate,

Să poți așa-ntr-o doară să chemi pe Cineva,

Prin candeluri o rază silind a furnica

Și că poți sări raiului ulucii

Căutându-ți papucii,

Noaptea prin săli de marmură multicoloră,

Cuprins de spaima că n-ajungi la oră,

Că poți culege zilnic în geantă

Câte-un bulgăre ori piatră boantă,

Precum a făcut acel factor poștal –

(Cu numele piesei de șah numită cal)

Ducând locuitorilor telegrama ori chitanța –

Un palat de-a pus jos toată Franța.