E atât de ușor ca să amăgești pe cineva, spunându-i ce vrea să audă, cântându-i în strună, așa, să se creadă o ființă importantă, să mai trăiască o clipă fabuloasă, una falsă, evident, ca apoi să i se facă vânt de pe stânca nemiloasă a amăgirii, acolo unde se cocoțase și să cadă în gol. Sunt oameni care au făcut din asta o ,,profesiune de credință”, oameni care vor să-și atingă meschinul scop, călcând peste sentimentele celorlalți, strivind suflete și speranțe apărute din cine știe câtă cenușă de vise.
Femeia stătea la fereastra la care își găsise loc de refugiu, se uita la copac, recunoscând (pentru a câta oară!) că iar a greșit dăruindu-și sufletul, fără să stea prea mult pe gânduri. Citise pe undeva despre relația omului cu copacul, despre deosebirea dintre cele două entități, ca mai apoi să înțeleagă că omul și copacul au în comun ceva esențial care se cheamă viața. ,,Noi oamenii arătăm destul de diferit faţă de un copac. Fără îndoială noi percepem lumea diferit faţă de un copac. Dar în profunzime, în «inima» moleculară a vieţii, copacii şi noi suntem în esenţă, identici.”
Citatul aparține lui Carl Sagan (9 noiembrie 1934–20 decembrie 1996), astronom și astrofizician american, care și-a adus o mare contribuție la promovarea și popularizarea științei. A fost pionier al exobiologiei și fondator al programului de căutare a inteligenței in. Este cunoscut în lumea întreagă datorită cărților sale cu temă științifică, dar mai ales datorită serialului de televiziune Cosmos: Călătorie în Univers, cel mai vizionat program al televiziunii PBS înainte de 1990. O mare parte din cariera sa și-a petrecut-o pe postul de profesor de astronomie la Universitatea Cornell, unde s-a și ocupat de Laboratorul de Studii Planetare. Interesantă teorie, gândi femeia cu glas tare, s-ar putea să fie adevărată! După ce a mai cugetat o clipă la această teorie și-a dat seama că cel mai bine e să îmbrățișezi un copac, ținând cont de identitatea moleculară comună. Copacul-ființă are toate atributele vieții omenești, are inimă, dar nu are ,,inimă” să te facă să suferi. Copacul, în măreția lui, nu amăgește, dar nici nu dezamăgește pe nimeni, chiar dacă într-un an nu rodește din cine știe ce motive care nu țin de voință, ci de natura vieții. Am căutat sinonime pentru acest cuvânt, amăgire, prea des folosit în ultima perioadă și am adăugat: înșelare, seducere, iluzie, (livr.) himeră, (fig.) minciună. Antonimul primului este dezamăgire care are sensul de a decepționa, a deziluziona, (fam. fig.) a dezumfla.
,,Asta li se întâmplă visătorilor care sunt mereu cu capul în nori și aleargă după himere”, concluzionă femeia. Se ridică brusc, ieși pe ușă ca o furtună cu gândul frumos de a îmbrățișa copacul, simțindu-se salvată de ,,identitatea moleculară comună”. Râdea, râdea de gestul năstrușnic, gest acompaniat de privirile curioase ale vecinilor, râdea fiindcă știa că prietenul ei, copacul, nu o va amăgi și, evident, nu o va dezamăgi.
„Gândul meu pentru tine a murit într-o joi, fără explicații de ce și cum. La miezul nopții, când inima mă îndemna să te caut, am auzit cântecul cucului și, nedumerită, am fugit afară să văd păsărea ciudată ce cântă în crucea nopții, în noapte de decembrie. Alergând după ispită, m-am vindecat de întuneric, m-am vindecat de teama de întuneric, m-am vindecat de mine și de tine. S-a rupt vraja macului găsit într-un sfârșit de vară la margine de vis și de mare. Cam așa și cam atât ar trebui să-i scriu, fiindcă va înțelege că lumea noastră fragilă a fost înghițită de lumea reală. Știam de la început că totul nu e decât un vis, dar am avut răbdare să văd cât de puternică este iluzia, cât de mult poate inventa o minte omenească pentru a atinge «sublimul» prag al neputinței. Dar inima nu a vrut să asculte, e și ea de genul feminin, și s-a păcălit singură, crezând că poate, poate…”. Femeia stătea ghemuită în fotoliu și scria cu creionul, lucru rar, căci aproape nu mai folosea acest obiect, scria și făcea pauze mari, ca și cum orice cuvânt trebuia adus din altă dimensiune.
După un timp, femeia, ghemuită în visele ei, spuse cu glasul mic, de teamă, parcă, să nu se audă: „Sigur, nu-i voi trimite această scrisoare, pentru că nu are destinatar precis, e doar o încercare de a crea un personaj, un personaj care să completeze lista fragilă a sentimentelor omenești.” Se gândea la lumea pe care a cunoscut-o, la oamenii care i-au marcat viața, la cei cu care s-a intersectat într-un moment anume, la întâmplări demne de lăsat în urmă, dar și la celelalte întâmplări care par mai multe, dar nu le putea evita fiindcă nu trăise într-un turn de fildeș, ci în lumea această frumoasă/urâtă, dar de neînlocuit nici măcar în vis. Copacul din fereastră, căci spre el se îndreptase, era scăldat de soarele iernii, era nemișcat și aparent leneș, bucurându-se de lumină. Femeia a prins curaj și a început să scrie despre copilărie, despre întâmplările ei, a aruncat scrisoarea, nu avea destinatar, și s-a bucurat că are un prieten atât de devotat: copacul.
Joi 18 august 2011, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Naţional Radiofonic va difuza spectacolul Duios Anastasia trecea, dramatizare de Puşa Roth după nuvela lui D. R. Popescu, în regia lui Cristian Munteanu. Din distribuţie fac parte: Virginia Mirea, în rolul învăţătoarei Anastasia, Mircea Albulescu (Costaiche), Alexandru Jitea (Emil), Oana Ştefănescu (Cătărina şi Prima femeie), Julieta Strâmbeanu (A doua femeie), Ioana Chelaru (A treia femeie), Ioana Calotă (Anastasia copil). Muzica originală şi regia muzicală: George Marcu. La vioară: Marian Grigore. Efecte percuţie: Lucian Maxim. Redactor: Costin Tuchilă. Regia de montaj: Dana Lupu. Regia de studio: Janina Dicu. Regia tehnică: Mihnea Chelaru şi Marilena Barabaş. Înregistrarea a fost difuzată în premieră în 19 decembrie 2004.
Spectacolul va fi difuzat în reluare sâmbătă 20 august 2011, la ora 13.15, la Radio România Internațional.
Publicată în 1967 la Editura Tineretului, nuvela Duios Anastasia trecea este, fără îndoială, una dintre capodoperele prozei românești. Pornind de la o faptă reală petrecută în timpul celui de-al doilea război mondial, D. R. Popescu imaginează un spațiu la limita dintre real și fabulos, construind o intrigă în care se poate descifra, la rigoare, mitul Antigonei. De altfel, începând cu primele cronici din 1967–1968, această idee a devenit curentă la cei mai mulți critici. Vladimir Streinu titra chiar așa, O Antigonă locală, articolul publicat în „Luceafărul” (nr. 12, 23 martie 1968), în care remarca faptul că „însuși unghiul de patetism, intim, rural și dunărean, care dă sens vieții și morții Anastasiei, ajunge să cuprindă între laturile lui, prelungite în istorie, situația tragică de la curtea lui Creon, tiranul Thebei.” Anastasia, tânăra învățătoare dintr-un sat din Mehedinți, pe malul Dunării, ar fi așadar o Antigonă adaptată la spațiul autohton, nu mai puțin încărcat de elemente fabuloase, tributar unui fond tradițional străvechi, care dictează psihologia, comportamentul dar și ritmul secret al naturii. Primarul Costaiche este un Creon modern, dar duplicitar, fără a fi ferit de frământări și cu un gust oarecum bizar pentru scatologic. „…tirania – scrie Vladimir Streinu – este o boală ciclotimică a istoriei, care, până să dispară de la sine, fără medici, ca o ciumă de ev mediu, urmărește oriunde se declară și oricând să suprime mișcările conștiinței la realități, fără de care omul nu mai este om. Antic sau modern, despot sau dictator, tiranul visează să interzică roitul albinelor, migrația păsărilor, rotirea anotimpurilor și toate străvechile rânduieli ale sufletului omenesc, pentru care obscura învățătoare Anastasia, ca și Antigona, moare ca să le reafirme.”
Satul de graniță este ocupat de nemți, oamenii se retrag în casă, frica s-a instalat, semnele sunt nefavorabile. Peste tot e un „întuneric de cimitir, rece și stătut”. Iapa lui Chifă „geme în bătătură” și „plesnește” când fată, „cum mai crăpaseră și altele, rămânând pe pământ late.” Acest amănunt este reținut în monologul Anastasiei, cu care începe spectacolul radiofonic. Noaptea, partizanii sârbi trec Dunărea înot. Diversiunile sunt de natură să amplifice sentimentul apăsător, pericolele pândesc de pretutindeni. Un partizan împușcat de nemți este lăsat ostentativ să putrezească în mijlocul satului, la o răscruce. Singura care are curajul considerat „nebunesc” de a-l înmormânta creștinește este Anastasia. Lașitatea s-a instalat și ea odată cu spaima șiAnastasia încalcă interdicția în miezul zilei. Bocetul ei, obligatoriu pentru a respecta obiceiul străvechi, are valențe de tragedie antică, în ciuda elementelor specifice ritualului țărănesc pe care apasă prozatorul. Tensiunea psihologică dintre Anastasia și Costaiche, aflat permanent într-o stare de pândă cinică și încercând să o umilească prin fiecare detaliu adus în discuție, devine axa construcției în dramatizareaPușei Roth– o dramatizare considerată perfectă de critici, după audiția spectacolului.
Regizorul Cristian Munteanu a urmat până la cea mai fină nuanță sugestiile atât de bogate ale dialogurilor, imaginând un spațiu care are trimitere subtilă la mitul antic, dar păstrează autenticitatea și culoarea locală din nuvela dramatizată, refăcând cu migală atmosfera. Astfel, de efect sunt grupul femeilor, cu funcție asemănătoare cu cea a corului din tragedia antică, folosirea unei voci distincte pentru Anastasia copil, trimiterile la fabulosul autohton prin personajul Cătărina, voce interioară a Anastasiei. Finalul de un grotesc tragic, cu atât mai terifiant, al nuvelei (Anastasia moare prăbușindu-se într-o privată, conform planului diabolic al primarului) redă, compozițional, în spectacolul radiofonic, această teribilă confruntare între gestul sublim, înălțător și efortul abject de a-l macula cu orice preț.
Virginia Mirea face un rol memorabil în Duios Anastasia trecea prin gradarea tensiunii, trecerea de la o stare la alta, nuanțele bogate, care merg de la energia copleșitoare și forța cu care îl înfruntă pe Costaiche la revoltă, de la interiorizarea din pasajul fantast la expresivitatea dramatică din bocetul atât de natural de la căpătâiul mortului, în care se întâlnesc sugestii folclorice specifice zonei mehedințene. Cinic, flegmatic, făcând simțită duplicitatea prin inflexiunile vocii și schimbând abil registrele, Mircea Albulescu portretizează admirabil personajul Costaiche.
Difuzată frecvent de-a lungul anilor care au trecut de la premieră, Duios Anastasia trecea a fost primită cu entuziasm de la prima ei audiție, organizată cu câteva zile înaintea difuzării pe post. A fost, atunci, un veritabil eveniment organizat la Centrul de de Presă al Radiodifuziunii, cu o participare impresionantă, care a întrecut așteptările noastre, ale organizatorilor. Erau în acea zi de decembrie peste 160 de persoane la Centrul de de Presă, spațiul devenise neîncăpător, iar comentariile de după audiție, la care D. R. Popescu a făcut destăinuiri referitoare la contextul în care a scris nuvela, au punctat cu multă aplicație trăsăturile particulare ale acestui spectacol radiofonic.
Joi 20 ianuarie 2011, la ora 19.00, la Radio România Cultural şi sâmbătă 22 ianuarie 2011, la ora 13.15, la Radio România Internaţional, Teatrul Naţional Radiofonic vă invită să ascultaţi La Vulpea Roşie, scenariu radiofonic de Puşa Roth, muzica: Gabriel Bassarabescu, regia artistică: Vasile Manta, cu Delia Nartea în rolul principal, alături de Mircea Albulescu, Cristian Iacob, Constantin Dinulescu, Ion Chelaru, Manuela Ciucur, Alina Teianu, Mihai Niculescu, Eugen Cristea, Ion Arcudeanu. Redactor: Costin Tuchilă. Regia de montaj: Mirela Anton. Producţia şi coloana sonoră: Vasile Manta. Regia de studio: Janina Dicu. Spectacolul, unul dintre marile succese ale Teatrului Naţional Radiofonic, a fost prezentat în premieră absolută sâmbătă 27 martie 2010.
Duminică noaptea, 10–11 iulie 2010, a plecat spre alte orizonturi actriţa Lucia Mureşan. Odihnească-se în pace!
Puşa Roth: – După o viaţă de om petrecută pe scenă, în teatru şi la catedră, care ar putea fi cuvintele magice care să definească această lume, până la urmă, o lume pe cât de iluzorie pe atât de reală?
Lucia Mureşan: – IUBIRE, CREDINŢĂ, ADEVĂR, TRUDĂ într-o meserie unde performanţa este aproape obligatorie. Am muncit cu patimă într-o meserie pe care mi-am ales-o la 17 ani şi căreia îi sunt credincioasă şi astăzi. Sper să o pot face încă nişte ani alături de confraţi şi de tinerii pe care încerc să-i învăţ ce ştiu, după o viaţă petrecută pe scenă.
Ne-am despărţit în linişte, eu cu gândul că am mai construit un destin, că am surprins, poate, scene din viaţa lumii prin care am trecut, că am redescoperit oameni şi fapte pe care memoria afectivă le păstra secvenţial. Doamna Lucia Mureşan a rămas cu Ondine, cu Stana, Sonia, Elena, Laura, Ranevskaia, Ofelia, Desdemona, Ismena, Viorica, Luise, cu Adela, cu această lume fabuloasă a teatrului. Lipseau doar aplauzele. De afară, din stradă, am aplaudat-o pentru toate rolurile pe care ni le-a oferit cu talent, cu dăruire şi cu multă dragoste. Aplauze…
Aprilie 2009
(Fragment din volumul Anotimpuri de teatru. Puşa Roth în dialog cu Lucia Mureşan, Editura Ars Longa, Iaşi, col. „Summa cum laude”, 2009)
Spectacolul radiofonic La Vulpea Roşie de Puşa Roth, cu muzică de Gabriel Bassarabescu, în regia lui Vasile Manta, a fost prezentat în avanpremieră la barul Hotelului Majestic din Bucureşti, luni 22 martie 2010, în cadrul tradiţionalelor întâlniri ale Teatrului Naţional Radiofonic, „Ne auzim la Majestic”, când se împlineau cinci ani de la prima audiţie cu public găzduită de hotelul de pe Calea Victoriei.
Publicul, foarte numeros, în număr dublu faţă de alte audiţii, a apreciat în mod deosebit acest muzical, remarcând atât originalitatea poveştii imaginate de Puşa Roth, pornind de la un „personaj” controversat al epocii interbelice, Zaraza, muzica lui Gabriel Bassarabescu, foarte inspirată şi potrivită textului, viziunea regizorală, jocul actorilor şi calitatea sonoră aparte a acestei înregistrări.
Regizorul Lucian Giurchescu, aflat în Bucureşti pentru un spectacol pe care îl monta la Teatrul de Comedie, remarca în mod deosebit calităţile de muzical ale spectacolului, gen dificil, în care rareori se ajunge la o adevărată performanţă artistică. Printre participanţi: regizorii Mihai Lungeanu, Elena Negreanu şi Ion Vova, compozitorul Dan Ardelean, scriitori, critici de teatru, actori.
Teatrul Naţional Radiofonic prezintă în premieră absolută La Vulpea Roşie, scenariu radiofonic de Puşa Roth, muzica: Gabriel Bassarabescu, regia artistică: Vasile Manta, cu Delia Nartea în rolul principal, alături de Mircea Albulescu, Cristian Iacob, Constantin Dinulescu, Ion Chelaru, Manuela Ciucur, Alina Teianu, Mihai Niculescu, Eugen Cristea, Ion Arcudeanu. Redactor: Costin Tuchilă. Regia de montaj: Mirela Anton. Producţia şi coloana sonoră: Vasile Manta. Regia de studio: Janina Dicu. Spectacolul va fi prezentat luni 22 martie 2010, la ora 11,00, la barul Hotelului Majestic, în cadrul tradiţionalelor întâlniri „Ne auzim la Majestic”.
La Vulpea Roşie va fi difuzat sâmbătă 27 martie, la ora 23,30, la Radio România Actualităţi.
Pornind de la biografia vestitei Zaraza, cântăreaţă celebră din Bucureştiul interbelic, Puşa Roth a creat o poveste originală, alta decât cea cunoscută, adică dragostea dintre Zaraza şi Cristian Vasile. Aproape nimic din biografia, de altfel sumară şi acoperită de legendă, a Zarazei nu transpare în piesa Puşei Roth, care propune o imagine eliberată de clişeele adesea de prost gust care înconjoară figura cântăreţei lansate la restaurantul bucureştean „La Vulpea Roşie”. Povestea Zarazei este recreată fictiv, autoarea păstrând doar cadrul de la Vulpea Roşie şi amănuntul – nici el verificabil documentar – al călătoriei în Argentina. De fapt această presupusă călătorie devine o explicaţie contextuală a tangoului compus de Tagle Lara (compozitor uruguayan mort în Argentina), ajuns şlagăr în România, în interpretarea lui Cristian Vasile, sub titlul Zaraza (textul cântecului are puţine legături cu cel original, în spaniolă, cuvântul zaraza devenind substantiv propriu).
Recreând atmosfera bucureşteană a perioadei interbelice, autoarea propune un spectacol în cheie modernă, cu muzică originală de Gabriel Bassarabescu. Un muzical aşadar în care portretul Zarazei, desprins de stereotipii, devine unul viu, construit abil şi nuanţat, perfect verosimil din punct de vedere teatral-muzical, pentru că muzica lui Gabriel Bassarabescu nu rămâne doar o ilustraţie care să puncteze anumite momente ale acţiunii, cum se întâmplă în multe spectacole cu pretenţie de muzical, ci face parte integrantă din scenele imaginate de autoare, contribuind totodată, substanţial, la portretizarea personajului principal, la crearea dimensiunii interioare necesare într-o varietate de situaţii.
Tânărul compozitor George Barbu este îndrăgostit de cântăreaţa deja consacrată, Zaraza, care este curtată însă de un moşier bogat, Conu Iorgu, cu ajutorul căruia ajunge la Paris. Eroina este surprinsă în acest moment de cumpănă, în care se consumă drama sufletească, una desigur universală. Revenirea ei la Bucureşti, în restaurantul de lux unde se lansase, aureolată deja de celebritate internaţională, constituie deznodământul firesc, în logica ficţiunii.
Scenariul se impune prin originalitatea viziunii, fluenţa naraţiunii teatrale, scenele de atmosferă şi dialogurile bine conduse. Gabriel Bassarabescu, care semnează şi regia muzicală, a creat o muzică aparte prin formula melodică, ritmică şi armonică, cu teme cantabile, evitând tipare cunoscute şi întotdeauna foarte adecvate textului poetic. Cu armonie şi orchestraţie rafinate, aceste cântece au toate atributele unor şlagăre.
Cu o distribuţie excepţională, regizorul Vasile Manta a realizat un spectacol încântător prin ritm şi culoare. Interpreta Zarazei, Delia Nartea, construieşte cu un firesc desăvârşit personajul, într-o complexitate de nuanţe sufleteşti, cu un registru dramatic bogat, trecând cu abilitate de la o stare la alta. Pe lângă jocul actoricesc, se cuvine evidenţiată la superlativ interpretarea muzicală, de la calităţile vocale propriu-zise la expresivitatea abordării stilistice şi naturaleţea efectelor teatrale obţinute. Cele zece cântece, opt ale Zarazei şi două ale Emiliei, personaj interpretat cu multă fineţe de Manuela Ciucur, devin bijuterii de gen.
Mircea Albulescu conturează plastic figura lui Conu Iorgu, relaţiile de joc în scenele cu Zaraza fiind admirabil valorificate. Cristian Iacob construieşte exemplar personajul tânărului îndrăgostit iar Eugen Cristea (Coregraful) creează o scenă de mare efect din câteva replici.
Astăzi, la ora 19,00, la Radio România Cultural, Teatrul Naţional Radiofonic vă invită să ascultaţi spectacolul Ieri după Shakespeare sau Visul unui preşedinte de Puşa Roth, în regia lui Mircea Albulescu.
În distribuţie: Mircea Albulescu, Tamara Buciuceanu, Sanda Toma, Coca Bloos, Mihai Dinvale, Armand Calotă, Andrei Ţârdea, Vlad Leaua, Andrei Bălaşa. Redactor: Costin Tuchilă. Regia de montaj: Radu Verdeş. Regia de studio: Janina Dicu. Muzica originală şi regia muzicală: George Marcu. Interpretează: Daniela Marinache (ţambal), Ştefan Marinache (vioară). Regia tehnică: Mihnea Chelaru. Producător: Domnica Ţundrea. Înregistrare din anul 2007. Spectacolul va fi difuzat în reluare sâmbătă 16 mai, la ora13,15, la Radio România Internaţional.
„Puşa Roth ne invită la un spectacol aproape total, în care manechine absurde, trăind fără obsesia morţii, stau faţă în faţă cu moartea eroului domnului Tolstoi, cu nebunia rusă şi cu emoţia religioasă în faţa adevărului – specifică Marelui Englez”, scria D. R. Popescu în prefaţa volumului de teatru al Puşei Roth, Roman de Bucureşti ( Editura Adam, Bucureşti, 2005).
Şambelan la viezuri, prima sa piesă, montată mai întâi la Teatrul Naţional Radiofonic, apoi la Teatrul „Bacovia” din Bacău în 1999, aducea pe scenă personajele bizare ale lui Urmuz într-un captivant exerciţiu de imaginaţie, creând o lume paralelă cu cea reală şi reuşind performanţa de a transforma ciudatul univers din Pagini bizare într-o ficţiune dramatică foarte coerentă.
Ringhişpilul, pus în undă în 2002, era o satiră care pornea de la un fapt real petrecut într-o comună din Ardeal în anii comunismului.
A urmat, la Teatrul Naţional Radiofonic, Roman de Bucureşti (2003), o comedie amară construită pe tema cuplului şi inspirată din realitatea cotidiană. Subtitlul ei, „comedie de moravuri la moment”, e într-o măsură explicit pentru intenţiile satirice ale Puşei Roth. Fina observaţie a societăţii contemporane, a comportamentelor, a clişeelor (inclusiv a celor lingvistice) este sprijinită de capacitatea autoarei de a crea tipuri vii prin situaţii, dar mai ales prin limbajul dramatic folosit cu virtuozitate.
Difuzată în premieră absolută în 29 aprilie 2007, Ieri după Shakespeare sau Visul unui preşedinte este la rândul ei o satiră care aduce în prim-plan un personaj exponenţial pentru psihologia şi moravurile contemporane. Între vis şi realitate, sau mai degrabă pradă unui coşmar, un preşedinte de concern amestecă reminiscenţe livreşti cu situaţii trăite zilnic, devenind când ridicol, când monstruos, într-o compoziţie dramatică admirabilă prin alternanţa de planuri şi construcţie – şi totodată şocantă prin neprevăzutul situaţiilor. Rămas târziu la serviciu, răsfoind o carte, Preşedintelui îi apar în faţa ochilor personaje din tragediile lui Shakespeare: Regele Lear, Kent, Bufonul, Hamlet, Marcellus, Horatio, Duhul. Situaţia insolită, aflată mereu la graniţa fragilă dintre halucinaţie şi realitate, dezvoltă intriga. Preşedintele, personaj contemporan în care se amestecă dorinţa de putere absolută şi suspiciunea faţă de subalterni, devenită la un moment dat paroxistică, este portretizat cu siguranţă atât prin monolog, procedeu folosit fără exces, cât şi prin dialog şi prin situaţiile de joc ciudate până la un punct, în care este pus:
„PREŞEDINTELE: Păi, dragă rege, dumneata umbli cu măscăricii? (Aparte.) Cred că fetele lui au avut dreptate: e bun de legat. (Tare.) Şi de ce, mă rog, îl plimbi după dumneata? (Aparte.) Nu-i destul că el însuşi e caraghioşenia întruchipată? (Tare.) De ce?
LEAR: E aghiotantul meu. Ce faci, amice?
BUFONUL: «Aş face mai bine dacă ţi-aş pune boneta mea de nebun.» (Aparte.) Regele meu şi-a găsit unul pe măsură. Doamne, ce haine caraghioase are!
PREŞEDINTELE: Cum îndrăzneşte piticul ăsta să te facă nebun? Zici că eşti rege! Eu l-aş pedepsi pe loc: i-aş lua treizeci la sută din salariu şi i-aş interzice să mai vorbească în public trei luni. Şi dacă e duşmănos, cele trei luni pot deveni trei ani. În fond, eu semnez.
LEAR: Păi, el e gura adevărului şi mai ştie şi multe vorbe de duh. El mă înveseleşte. Dar să ştii că-i sincer.
PREŞEDINTELE: Nu mă îndoiesc. (Aparte.) Până la urmă ăsta are dreptate. (Râde.) Ai mei, bufonii mei – ce-mi place! – se linguşesc şi sunt gata să sară în tabăra vecină, la o adică. (Tare.) Rege, zici că bufonul spune adevărul? Adevărul lui sau al dumneavoastră? Nu vă enervează adevărul ăsta, spus aşa când îi vine ăstuia la gură?
BUFONUL: «Adevărul e un dulău credincios pe care-l dai în bice afară…»
LEAR: «Ia seama la bici, pungaşule!»
PREŞEDINTELE(mirat): Ce faci, domnule, vrei să-l baţi? Păi nu ţi-e frică de ăia cu drepturile omului? Aşa i-aş mai trânti pe unii din preajma mea, dar… ce să mai vorbim? Apropo, ce faci dumneata cu cei care fură? Cum îi pedepseşti să nu te acuze la rândul lor? Unii mai ştiu câte ceva, alţii au mai pus mâna pe nişte acte. Trădători sunt la tot pasul. Până şi cei apropiaţi, dacă nu au caracter, şi mulţi nu au, te trădează. De altfel, toată lumea, sau aproape toată lumea, fură.”
Mircea Albulescu
Mircea Albulescu, care interpretează extraordinar rolul Preşedintelui, a realizat totodată o inspirată montare radiofonică a piesei Puşei Roth, de la concepţia de ansamblu şi distribuţie la ritmul spectacolului şi expresivitatea fiecărui detaliu. Pentru a justifica amestecul planurilor, ironia fină a autoarei dar şi accentele parodice, regizorul a recurs la un procedeu relativ inedit din unghi teatral-radiofonic, folosit aici eficient: „travestiul” – rolurile Lear, Kent, Bufonul sunt interpretate de Coca Bloos, Sanda Toma, Tamara Buciuceanu, alături de alte „surprize” regizorale, la rândul lor şocante, într-o construcţie artistică unitară, care serveşte pe deplin textul dramatic al Puşei Roth.
Dacă ar mai fi existat în literatura română o a doua nuvelă de aceeaşi anvergură, cred că tot Duios Anastasia trecea aş fi ales. Pentru mine este o capodoperă. A fost o provocare şi mi-am zis că un text pot să-l fac singură, după capul şi asemănarea mea dar să te apropii de o capodoperă a literaturii române este un act de mare curaj. Am vrut să-mi încerc puterile cu această mare nuvelă a unui mare scriitor, poate cel mai mare în viaţă. Eu am făcut cu totul altceva; ca şi în cazul unei traduceri, am „trădat” textul şi am făcut o piesă de teatru viabilă, care poate fi transferată în oricare univers. Cred că Duios Anastasia trecea aparţine literaturii universale şi, plecând de la acea premisă, am vrut să fac o piesă care să aparţină tuturor ascultătorilor, nu numai celor specializaţi.
Pusa Roth - Dincolo de curcubeu e lumea 