In memoriam Carles Miralles

În noaptea de 28–29 ianuarie 2015, a încetat din viață, la Barcelona, poetul, elenistul și profesorul catalan Carles Miralles  (n. 24 mai 1944, Barcelona). Opera marelui poet catalan a fost tradusă în limba română de Christian Tămaștrei volume apărute la Editura Ars Longa din Iași: La ciutat dels plátans (Oraşul cu platani, ediţie bilingvă, 2007); antologia Dulci şi aspre (2008), care cuprinde poeme din perioada 1963–2001; Umbra zilei, ca de sânge (2010), douăzeci și cinci de poeme inedite, scrise între anii 2002–2007.

Featured imagePe poetul Carles Miralles l-am cunoscut în România, la lansarea volumului Umbra zilei, ca de sânge, volum apărut la Editura Ars Longa din Iaşi şi lansat la Librăria Eminescu din Bucureşti. Am încercat să descopăr lumea poeziei catalane reprezentată de Carles Miralles, poezie mai puțin cunoscută în ţara noastră pentru că a fost extrem de puţin mediatizată şi, evident, tradusă. Brânduşa şi Christian Tamaş, doi intelectuali rafinaţi, au avut generozitatea de a oferi cititorului român pagini din opera acestui mare poet catalan, aproape necunoscut în România până la data apariţiei primului său volum de versuri. Am vrut să descopăr poezia domnului Miralles, să încerc să o citesc în catalană şi aproape fără dicţionar am reuşit să înţeleg sensul poeticii sale. Este adevărat că cele două limbi romanice, româna şi catalana, au evidente dovezi că au acelaşi trunchi lingvistic. L-am citit şi recitit pe poetul Carles Miralles, am descoperit o poezie excelent lirică, dar plină de înţelesuri sociale, politice şi, evident, culturale. A trăit şi a creat o perioadă sub regimul totalitar franchist – noi, românii poate că descifrăm mai uşor aceste realităţi – regim care privea cu ochi ciclopic şi deosebit de suspicios orice creaţie cu ţintă politică. Durerea, nemulţumirea sunt ca săgeţile ce încearcă să străpungă cerul totalitar al Spaniei franchiste. Carles Miralles s-a încăpăţânat să scrie în limba maternă, limbă de mică circulaţie şi a reuşit să se impună datorită talentului, dar şi a sincerităţii discursului său poetic. Aşa cum am mai spus, ne-am întâlnit la lansare şi apoi am stat ore bune la taifas şi aşa a apărut ideea unui dialog materializat într-o carte. Am dorit ca cititorul român de poezie să-l cunoască pe poetul catalan şi, implicit realităţile sociale, politice, economice şi culturale de ieri şi de azi din ţara sa. Acest fragment face parte din volumul Carles Miralles, Anotimpurile Barcelonei, dialoguri realizate de Pușa Roth. Traducere din catalană, prefață și note: Christian Tămaș. Postfață: Costin Tuchilă, Iași, Editura Ars Longa, col. „Summa cum laude Internațional”, 2011. Mult prea devreme, poetul Carles Miralles a părăsit această lume, pornind spre alte orizonturi, acolo la Marea Masă a Poeziei Tăcerii să le spună şi îngerilor despre soarta poporului catalan:

„S-au şters într-o zi
ultimele urme de măreţie
ale poporului meu.
Atunci, ne-au pus să jucăm
pe vecie rolul martirului, să strigăm
pace, libertate,
şi multe alte lucruri.”

Nichita Stănescu

„Dacă tu vrei să comunici cu un copac, ar trebui ca un braţ al tău să se facă ramură cu frunze şi o ramură a copacului să se facă braţ cu degete. Ar trebui să mori puţin ca om şi să învii ca plantă, iar planta să moară întrucâtva şi să devină într-o parte a ei om.”

„Poetul nu are biografie: biografia lui este de fapt propria lui operă, mai bună sau mai rea, mai măreaţă sau mai puţin măreaţă.”

„Este foarte greu să translezi în noțiune ceea ce nu are caracter noțional. Poezia nu are caracter noțional, deși folosește noțiunea ca și cărămidă în construcție. Sensul ei final este un sens emoțional, metaforic și vizionar. A confunda materialul cu sensul materialului este un lucru foarte la îndemână și foarte păgubitor.”

„A vorbi despre limba în care gândești, a gândi – gândire nu se poate face decît numai într-o limbă – în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumusețea lucrurilor concrete nu poate fi decât exprimată în limba română. Pentru mine iarba se numește iarbă, pentru mine arborele se numește arbore, malul se numește mal, iar norul se numește nor. Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanță aparte, îmi dau seama că ea o are! Această observație, această relevație am avut-o abia atunci când am învățat o altă limbă.”

„Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate și frumoase. Dar atât de proprie, atât de familiară, atât de intimă îmi este limba în care m-am născut, încît nu o pot considera altfel decât iarbă. Noi, de fapt, avem două părți coincidente, odată este patrie de pământ și de piatră și încă odată este numele patriei de pământ și de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine viața se trăiește.”

                                                                                                                                             Nichita Stănescu

Poezia lui Nichita Stănescu este stare, este repaus, este mişcare, este cântec de dragoste, de dor, de jale, este emoţie, metaforă, viziune, este noţiune, idee, gând şi vis deopotrivă, din punctul meu de vedere. Toate acestea şi încă multe altele reprezintă esenţa poeziei lui Nichita Stănescu. A construit, a reconstruit, a inovat dar a şi păstrat linia marii poezii româneşti. A demonstrat cu talent şi iubire că limba română este „dumnezeiesc de frumoasă” – şi la Nichita ca şi la alţi mari poeţi (acesta este, probabil, secretul) aceasta este o evidenţă.

Criticul literar Aurel Martin consemna că universul liricii lui Nichita Stănescu este „o pădure de simboluri”.

L-am cunoscut, mai degrabă l-am văzut prima dată pe Nichita într-o dimineaţă de iarnă, mergând încet pe lângă Cişmigiu, mergea şi zâmbea, sau mi s-a părut mie, sau aşa mi-am imaginat eu, nu ştiu nici acum şi nici nu vreau să mă hotărăsc cum a fost. Am stat şi l-am urmărit cu gând frumos şi plin de emoţie, că l-am văzut în geana dimineţii pe poetul Nichita Stănescu. De atunci sau poate mai de mult îmi imaginez că Nichita a scris şi pentru mine, aşa cum a scris pentru toţi iubitorii de poezie. După părerea mea, oricine poate să scrie poezie, dar nu oricine are stare de poezie.

 Pușa Roth

Citește articolul (partea I) în „Occidentul românesc”, an II, nr. 20, octombrie 2012, p. 11

Partea a II-a în „Occidentul românesc”, an II, nr. 21, noiembrie 2012, p. 11

Partea a III-a în Occidentul românesc”, an II, nr. 22, decembrie 2012, p. 11