De la Catarina la Ofelia

Duminică 31 iulie 2011, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați o nouă emisiune din seria Clasicii dramaturgiei universale: De la Catarina la Ofelia. Realizatori: Pușa Roth și Costin Tuchilă.

În opera lui Shakespeare personajele feminine nu se împart nici în tipuri, nici în stereotipuri. Shakespeare le dă femeilor atât posibilitatea de a avea iniţiative cruciale într-o lume dominată de bărbaţi, cât şi de a estompa diferenţele dintre caracteristicile masculine şi feminine. În noua emisiune din seria Clasicii dramaturgiei universale sunt analizate câteva dintre personajele feminine din teatrul shakespearian, individualitatea lor și situațiile în care apar în contextul pieselor respective. Fiica unui nobil bogat din Padova, Baptista, Catarina este o Colombină mutată în palat şi transformată într-o răsfăţată îndărătnică (Îmblânzirea scorpiei). Femeia îndărătnică, despotică, insuportabilă este transformată în cea mai blândă făptură de tânărul bogat şi îndrăzneţ Petruchio, nici el deprins cu manierele galante. Eroina din comedia shakespeariană trece drept o figură emblematică pentru tipul feminin în discuţie. În Cei doi tineri din Verona, Silvia și Iulia sunt două inocente cochete, dar sincere în sentimentele lor. Dramaturgul nu le construiește însă schematic, strict funcțional, ci le conferă farmecul psihologiei adolescentine. Viclenia femeii care doreşte să-şi atingă scopul nu le este străină, chiar dacă dominantă rămâne francheţea.

Comedia shakespeariană „aduce pe scenă puterea limbajului. Viaţa şi moartea reprezintă sursa bătăliei cuvintelor, ca în Zadarnicele chinuri ale dragostei. În acest cadru, femeile, toate convingătoare, joacă rolul principal: Rosalinda din Cum vă place, Porţia (Neguţătorul din Veneţia), Isabelle (Măsură pentru măsură), Beatrice (Mult zgomot pentru nimic). Ele sunt câştigătoarele vieţii şi ale dragostei, învingând ipocrizia puritană şi piedicile machiavelice. Porţia şi Isabelle salvează condamnaţi la moarte iar Rosalinda şi Beatrice denunţă chinurile dragostei. Comedia întoarce lumea pe dos pentru a face să renască armonia. Femeile se deghizează în bărbaţi. La fel ca în comediile lui Plaut, substituirea şi dualitatea sunt prezente şi la Shakespeare: gemenii (Comedia erorilor, A douăsprezecea noapte), personaje duble (Cei doi tineri din Verona, Cei doi veri nobili), femeia care se substituie alteia în patul amantului nestatornic (Totu-i bine când sfârşeşte bine, Măsură pentru măsură). Sub efectul filtrului lui Oberon şi al metamorfozelor lui Ovidiu, unul devine altul în Visul unei nopţi de vară. Se descoperă astfel că magia nu este decât o stratagemă teatrală.”

Totul e vis în desfăşurarea „evenimentelor” din Noaptea magică de Sânziene (Visul unei nopți de vară). Se poate invoca – s-a şi făcut, de altfel – motivul baroc al vieţii ca vis, dar fără conotaţia mistică pe care o va avea în Secolul de Aur spaniol. Visul erotic toarnă poezia lui plină de metafore care ies treptat din tiparele tradiţionale (spada, arcul lui Cupidon, trandafirul, rana, ploaia etc.), schimbând „recuzita”: reprezentantele regnului vegetal (viorele, măceşi, brânduşe, cimbrişor, flori cu puteri magice) convieţuiesc, în spirit fantast, cu elemente de bestiar, unele, e adevărat, putând fi decodificate prin funcţia lor curativă în farmacia medievală, dar mai ales interpretate simbolic şi psihanalitic: vipere, „şerpi cu limbile-nfurcate”, arici ţepoşi, păianjeni, melci, lilieci etc. Zânele din preajma Titaniei sunt Fir-de-păianjen, Măzăriche, Fluturaş, Bob-de-muştar. Lor le răspunde grupul de personaje „reale” (dar ce este real în vis?): dulgherul Gutuie, tâmplarul Blându, ţesătorul Fundulea (Bottom), cârpaciul de foale Flaut, căldărarul Botişor, croitorul Subţirelu, nume extrase parcă dintr-un catalog, involuntar ironic, al meseriilor.

Capabilă de orice sacrificiu în relaţia de cuplu, gingaşa, muzicala Viola este „dragostea în acţiune” (A douăsprezecea noapte). Viola se deghizează în paj, cu numele Cesario, pentru a ajunge în preajma lui Orsino. Dar travestiul, obişnuit în epocă şi creator de cele mai multe ori de farsă, aduce şi o schimbare de substanţă, pasiunea florală de la început devenind patimă metafizică.

De aproape un mileniu, ideea cuplului de îndrăgostiţi este indisolubil legată de Tristan şi Isolda, povestea născută în secolul al XII-lea. În tragedia Romeo şi Julieta, Shakespeare accentuează contrastul dintre două lumi, una bântuită de ură şi patimi, cealaltă – ideală, a iubirii pure dintre doi tineri, eliberată de orice conjunctură potrivnică, inclusiv de cea, în fond atât de curentă în epocă dar universală, a duşmăniei dintre două familii. Romeo şi Julieta cred în iubire, în timp ce alte personaje văd în iubire doar partea de ridicol. Virtutea iubirii şi a morţii devine astfel semnul superiorităţii morale a celor doi eroi. Cu un asemenea subiect, şi chiar păstrând codul eroticii medievale de tip cavaleresc, spectrul melodramei ar fi fost asigurat. Nu însă la Shakespeare, care conferă nu atât o psihologie aparte celor doi protagonişti, cât relevanţă psihologică întregului cadru al tragediei, ştiind să nuanţeze fiecare element compoziţional, de la cel epic la cel eminamente liric, de la nuanţa umoristică la cea fantastă sau la reflecţie.

Puternică, devotată, loială soțului său, Desdemona a fost interpretată ca tipică pentru imaginea femeii de rang nobil în secolul al XVII-lea, iar condiția ei tragică, de victimă a geloziei îi conferă un plus de gingășie și noblețe. (Othello).

Macbeth excelează prin cruzime, abundă în uneltiri teribile, scene sângeroase şi, mai presus de toate, face din teama dusă la paroxism, cheia de boltă a construcţiei. Nu există tragedie shakespeariană care să dezvolte o atmosferă de teamă egală cu aceea din Macbeth. Macbeth este unealta femeii funeste, Lady Macbeth, şi ea un fel de vrăjitoare de suflete, ştiind să trezească ambiţia şi ereditatea sanguinară a soţului ei, să alunge repede sentimentele sale de ostaş recunoscător şi să-l împingă la crimă. Fondul magic devine coşmaresc în această cumplită tragedie în care presentimentul, împrejurările atât de puţin comune ale crimelor şi apoi remuşcarea sunt dezvoltate până la paroxism.

Cleopatra este una dintre cele mai complexe eroine tragice din teatrul shakespearian. (Antoniu și Cleopatra). Puterile „femeii fatale” creează aici un amestec unic de atracţie, uluire şi spaimă. E un tip de fascinaţie tragică, în care se combină farmecul oriental, exotic, cu aură magică mereu scoasă în evidenţă, cu o viclenie prozaică. Când există, sinceritatea ei este brutală. Voinţa fermă dar şi capriciul, izbucnirile dar şi perfidia extremă, rafinată parcă printr-un lung exerciţiu de stil, misterul dar şi măreţia o caracterizează în egală măsură.

Castitatea în jurul căreia planează suspiciuni nedrepte era o temă frecventă în proza italiană din epocă. Modul în care ea este tratată în Cymbeline vădeşte şi o certă influenţă a romanului cavaleresc medieval: aventuri spectaculoase, peripeţii, incidente tragice depăşite cu bine, exil, răpiri misterioase, întâlniri şi recunoaşteri filiale, lupte cu deznodământ neaşteptat. Dar toată acestă umanitate antrenată într-o acţiune care satisfăcea nevoia de trăire emoţională a publicului este puţin reliefată în comparaţie cu Imogena, personajul principal al piesei. Graţia convieţuieşte în acest personaj cu forţa spirituală, într-o proporţie reconfortantă. Arma ei este buna-credinţă şi puterea de a-şi menţine echilibrul, luptând împotriva mistificărilor şi a aberaţiilor de ordin moral.

Nebunia şi moartea Ofeliei sunt însoţite în Hamlet de muzică, incluzând aici atât rolul de element de construcţie dramatică dobândit de fragmentul muzical, cât şi un simbolism muzical spre care este condus personajul. Diferenţa dintre acest personaj şi celelalte chipuri feminine din teatrul lui Shakespeare nu constă în substanţa morală, ci în sensurile simbolice şi în psihologia specială pe care le generează. Apariţia Ofeliei, cu mintea rătăcită, înaintea sinuciderii, este aproape în totalitate muzicală, replicile vorbite rămânând simple legături, referinţe legendare (fiica brutarului transformată în bufniţă), avertismente, toate trecând pentru simţul comun drept forme ale nebuniei. Această prezenţă florală, plutitoare a Ofeliei, purtând şi fiind purtată de sunetele unor melodii deprimante, convoacă pas cu pas gestul final. Ofelia cântă şi mai ales atrage atenţia asupra conţinutului cântecelor sale despre iubiri defuncte, sfârşite tragic.

Pușa Roth, Costin Tuchilă

După emisiunea De la Catarina la Ofelia, la ora 20,30, veți asculta Ieri după Shakespeare sau Visul unui președinte de Pușa Roth. Regia artistică: Mircea Albulescu. În distribuţie: Mircea Albulescu, Tamara Buciuceanu, Coca Bloos, Sanda Toma, Mihai Dinvale, Armand Calotă şi copiii: Andrei Ţârdea, Vlad Leaua, Andrei Bălaşa. Muzică originală de George Marcu. La vioară: Ştefan Marinache. La ţambal: Daniela Marinache. Redactor: Costin Tuchilă. Regia de montaj: Radu Verdeş. Regia de studio: Janina Dicu. Imagistica sonoră: Mihnea Chelaru. Producător: Domnica Ţundrea. Înregistrare din 2007.

Lansarea colecției „Summa cum laude” a Editurii Ars Longa

Joi 7 mai 2009, la ora 17,00, la Târgul de Carte „Alba Transilvana” din Alba Iulia, Editura Ars Longa din Iaşi va lansa cele trei volume din colecţia „Summa cum laude”: Poezie de teatru. Pușa Roth în dialog cu Mircea Albulescu, Căutător de destine. Pușa Roth în dialog cu Dorel Vișan, Anotimpuri de teatru. Pușa Roth în dialog cu Lucia Mureșan, acesta din urmă apărut la sfârşitul săptămânii trecute.

Volumele vor fi prezentate de Costin Tuchilă, coordonatorul colecţiei, Brânduşa Tămaş, directorul Editurii Ars Longa, Christian Tămaş, profesor la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi. Participă Puşa Roth, Lucia Mureşan, Dorel Vişan. Lansarea va fi urmată de o sesiune de autografe.

Colecţia Editurii Ars Longa, „Summa cum laude”, iniţiată anul trecut (când au apărut primele două volume), propune interviuri cu personalităţi culturale într-o formulă care se doreşte pe cât de atrăgătoare, pe atât de utilă specialistului dar şi publicului larg. Dacă, mai ales în accepţia contemporană, informaţia rămâne cuvântul de ordine al interviului, indiferent de modul mai mult sau mai puţin personal în care este realizat, există cel puţin o caracteristică menită să-i confere dimensiune literară, să-l elibereze aşadar de trăsăturile formale, schematice ale jurnalisticii: posibilitatea de a se transforma într-un portret viu al persoanei abordate. Fiecare dintre cărţile apărute în această colecţie va putea sta la baza unei monografii, prin datele oferite şi mai ales prin portretul artistic şi psihologic alcătuit.

Intenţia monografică este de altfel evidentă şi prin structura fixă a volumelor: amplului interviu realizat de Puşa Roth i se adaugă biografia profesională a interlocutorului, un text critic publicat ca postfaţă (ambele de Costin Tuchilă) şi fotografii semnificative. Primele trei volume din această colecţie au fost dedicate unor marcante personalităţi din lumea teatrului şi a filmului.

Anotimpuri de teatru a intitulat Puşa Roth substanţiala convorbire – atât de bine condusă, cu întrebări şi reflecţii care dau culoare textului – cu actriţa şi profesoara universitară Lucia Mureşan, sinteză elocventă a unei cariere artistice excepţionale şi totodată reuşit portret al personalităţii actriţei. Iată unul dintre momentele care au marcat semnificativ parcursul său artistic, început la Teatrul din Piatra Neamţ, unde a jucat după absolvirea facultăţii, în stagiunea 1958–1959, continuat apoi la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca şi la Teatrul „Nottara” din Bucureşti: „În toamna anului 1962 s-a materializat proiectul profesoarei Sandina Stan de-a mă readuce în Institut la Catedra de Arta şi Tehnica Vorbirii (fusesem una dintre studentele ei cele mai bune…). A fost şi pentru mine o mare bucurie să lucrez din nou alături de profesorii mei, de astă dată colaborând altfel… Eleganţa cu care m-au primit şi m-au ajutat să fac primii paşi în această dificilă meserie a fost o veritabilă lecţie de viaţă (mă străduiesc să nu o uit astăzi, când cei tineri lucrează împreună cu mine întru perfecţionarea mijloacelor lor de expresie profesională). La Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică «I. L. Caragiale» am lucrat la catedra condusă de artista emerită Sandina Stan, alături de Theodor Speranţă (minunatul «om de radio»), de Mihai Dogaru, de Vasile Moisescu, de Marga Boureanu, am colaborat la început cu clasele conduse de profesorii Beate Fredanov, Ion Finteşteanu, Moni Ghelerter, Petrică Vasilescu. Au fost ani în care nu am încetat să studiez cot la cot cu studenţii mei, să mă perfecţionez alături de ei şi de profesorii lor… Marele meu regret era însă că nici un teatru din Bucureşti nu anunţa nici un fel de concurs pentru tineri (după trei ani de stagiu aş fi avut dreptul să mă prezint). După un an, în 1964, Vlad Mugur a preluat direcţia Teatrului Naţional din Cluj (Silvia Popovici era la Cluj cu Maxim Berghianu) şi primesc un telefon într-o noapte, la începutul anului 1965. Vlad Mugur mă invită să joc în spectacolul pe care voia să-l monteze în premieră absolută în România, Ondine de Jean Giraudoux. Marietta Sadova era chemată să dea viaţă acestui text extraordinar. Traducerea fusese făcută cu pana plină de har a Otiliei Cazimir, special pentru Teatrul Naţional din Cluj. Vlad Mugur mă cunoştea din şcoală şi m-a văzut jucând Sonia, Clara din Egmont, Agafia Tihonovna din Căsătoria de Gogol. Am vorbit îndelung şi când m-a chemat la Cluj ca să joc Ondine, i-am spus: «Nu cred că ştiu piesa.» El mi-a răspuns răspicat: «Nu-i nevoie să ştii piesa. Vii la Cluj şi joci Ondine. Pune Sadova.» Bărbatul meu [artistul Ion Miclea, n. n.], care a observat că sunt nelămurită, mi-a spus: «Du-te la Cluj şi te lămureşti despre ce e vorba.» Când am ajuns acasă, la Cluj, mă aştepta o scrisoare cu indicaţii despre ce trebuia să fac. Bineînţeles că a doua zi dimineaţă, după convorbirea cu Vlad, m-am dus să iau piesa de la Institut. Nu era text românesc şi am luat un text în franceză şi în tren l-am citit. Mariettei Sadova, care mă ştia şi dânsa din şcoală, nu i-a plăcut traducerea din teatru şi i-a scris Otiliei Cazimir la Iaşi. I-a trimis textul şi Otilia Cazimir a făcut o traducere plină de poezie într-un timp record. Mi-aduc aminte că i-am dat telefon după premieră, a fost fericită şi am o dedicaţie superbă pe un volum de poezii: «Pentru Ondine, – Cu dragoste de soră mai mare. Otilia Cazimir». Cred că a fost al doilea sau al treilea moment în care am simţit că s-a pogorât duhul sfânt, cum spuneau bătrânii din teatru. Am jucat puţin la Cluj şi apoi am venit cu spectacolul la Bucureşti. A fost un succes-monstru.”

Înaintea lui Ondine, Lucia Mureşan jucase cu mult succes la Cluj Ofelia din Hamlet de William Shakespeare, în compania lui Constantin Anatol (Hamlet), care semna şi regia artistică împreună cu Miron Niculescu (1960), Luise (Intrigă şi iubire de Schiller, 1960). Dintre marile roluri ale Luciei Mureşan pe scena Teatrului „Nottara”, amintesc: Ismena din Antigona de Anouilh, Adela (dramatizare a romanului lui Ibrăileanu), Julia (Echilibru fragil de Edward Albee), Desdemona (Othello de Shakespeare), Stana (după nuvela lui Agârbiceanu), Frumoasa Elena (Întoarcerea la Micene de Evanghelos Averof-Tossitza), Soţia (Viorica) din Micul infern de Mircea Ştefănescu, Gianna (Ex de Aldo Nicolaj), Ranevskaia din Livada de vişini de Cehov.

Această largă paletă interpretativă este, dincolo de marele talent al actriţei, mărturia disponibilităţii sufleteşti şi a discernământului său cultural care conferă fiecărei compoziţii (căci toate rolurile citate sunt roluri de compoziţie) autenticitate. Nimic fals în registrele interpretative ale Luciei Mureşan, fie că înfăţişa un personaj mitologic rescris în cod contemporan sau o femeie cochetă. În Micul infern, spectacol celebru al Teatrului „Nottara”, Lucia Mureşan era „cochetă fără să fie frivolă, înţeleaptă cu graţie, senină” (Virgil Munteanu, „Teatrul”, nr. 7, iulie 1977). În rolul Frumoasei Elena impunea prin distincţie, în cel al Stanei surprindea tensiunile cu totul speciale ale sufletului feminin în viziunea lui Agârbiceanu şi, în plus, dincolo de drama propriu-zisă consumată pe scenă, răzbătea în spectacol acea nostalgie „istorică” a ardeleanului strămutat în Regat. Ranevskaia Luciei Mureşan aducea în faţa spectatorului întreaga complexitate psihologică, atât de delicat de surprins, a personajelor feminine cehoviene. Pe lângă amintirile din lumea teatrului, pline de farmec sunt evocarea lui Lucian Blaga, pe care Lucia Mureşan l-a cunoscut la Cluj, a lui Emil Botta, a Mariettei Sadova, a Irinei Răchiţeanu-Şirianu sau a lui George Constantin, partener în spectacole ale Teatrului „Nottara”.

Anotimpuri de teatru are un bogat material ilustrativ (aproape 60 de pagini), fotografiile din spectacole fiind realizate de lui Ion Miclea. Sunt reproduse de asemenea câteva emoţionante dedicaţii aparţinând unor personalităţi literare şi din lumea teatrului. Între ele, o raritate: dedicaţia Aristizzei Romanescu pe prima pagină a romanului Valentine de George Sand (vol. I, Bruxelles, J. P. Méline, libraire-éditeur, 1832), dăruit Mariettei Sadova, interpretă a Ofeliei. Cartea a fost făcută cadou de Marietta Sadova Luciei Mureşan cu ocazia premierei spectacolului Ondine la Cluj, în 16 martie 1965.

Tudor Cristian, Amos News, 5 mai 2009