Liviu Rebreanu

„Ideea nu poate muri. Ideea e sufletul omului.”

                                                                          Ion

„Niciun paradis nu e frumos ca acela pe care şi-l zugrăveşte omul în sufletul său. Raiul unuia poate să fie iadul altuia. Fericirea e clădită de închipuirea fiecăruia şi fiecare şi-o potriveşte ca o haină. Poate eu sunt croitor prea neîndemânatic. Şi poate că, din pricina aceasta, niciodată n-o să-mi găsesc haina râvnită…”

                          Ion

„Bărbatul şi femeia se caută în vălmăşagul imens al vieţii omeneşti. Un bărbat din milioanele de bărbaţi doreşte pe o singură femeie din milioanele de femei. Unul singur şi una singură! Adam şi Eva! Căutarea reciprocă, inconştientă şi irezistibilă, e însuşi rostul vieţii omului.”

Adam şi Eva

„Iubirea nu a ucis niciodată. Numai oamenii ucid în numele ei.”

                                                                                                        Pădurea spânzuraţilor

„Numai o pasiune puternică, unică, nezdruncinată dă preţul adevărat vieţii.”

Ion

„Fericirea adevărată e totdeauna o clipă. Mai multă n-ar putea îndura firea omului care, deseori, într-o viaţă de mulţi ani, nu are norocul să întâlnească nici clipa aceasta, nici măcar să se apropie de ea.”

Adam şi Eva

„Numai credinţa neclintită mântuieşte pe om aici şi dincolo deopotrivă. Credinţa e puntea vie peste prăpăstiile dintre sufletul zbuciumat şi lumea plină de enigme, şi mai cu seamă între om şi Dumnezeu.”

Pădurea spânzuraţilor

„Iubirea adevărată nu moare nicioadată în sufletul omului, ba îl însoţeşte şi dincolo, până în sânul nemărginirii… Dar iubirea nu poate prinde rădăcină în inima mânjită de ură.”                                                                                                                                                                                       Ion

Referindu-se la personalitatea lui Liviu Rebreanu, G. Călinescu spunea: „Meritul domnului Rebreanu este că, bizuit pe o dreaptă intuiţie, a rămas totuşi în sfera unei conştiinţe artistice superioare, că a eliminat lirismul, creând romanul obiectiv. Eroul este sufleteşte elementar, conştiinţă care oglindeşte şi înalţă încât literatura aceasta nu e folclor ci artă.

Domnul Liviu Rebreanu a pus temelia romanului fără a sării peste realitate continuând în chip firesc nuvela, făcând aşa fel că istoricul literar de mâine va înţelege cu desăvârşire rostul şi cauzele izbânzii sale”.

Romancier, dramaturg, academician, Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 în satul Târlișua (din fostul comitat Solnoc Dăbâca, azi județul Bistrița-Năsăud), fiind primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi (născută Diuganu). În tinerețe, mama sa (1865–1945) era pasionată de teatru, fiind considerată „primă diletantă” pe scena Becleanului de baștină. În anul 1889 familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someșului., despre care scriitorul va spune mai târziu, asemenea lui Creangă, că a fost paradisul copilărie sale: „În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Până ce, când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu.”

Casa memorială „Liviu Rebreanu”, sat Valea Mare-Podgoria, comuna Ștefănești, județul Argeș

A început cursurile școlii primare în anul 1891. Autorul va rememora cu duioşie această perioadă, a primelor sale zile de şcolar: „Cele dintâi plăceri ale slovei tipărite și ale științei de carte tot în Maieru le-am avut, în forma primelor lecturi care m-au pasionat, Poveştile ardeleneşti ale lui Ion Pop-Reteganul, vreo cinci volume.”

Ion Creangă. Vremea amintirilor

„Dacă toată lumea ar învăţa carte, n-ar mai avea cine să ne tragă ciubotele.”

 „Ştiu că sunt prost, dar când mă uit în jur prind curaj.”

 „Iubite cetitoriu,

Multe prostii ăi fi cetit de când eşti.

Ceteşte, rogu-te, şi ceste şi, unde-i vede că nu-ţi vin la socoteală,

ie până în mână şi dă şi tu altceva mai bun la ivală,

căci eu atâta m-am priceput şi atâta am făcut.”

 *

„Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe când începusem și eu, drăgăliță-Doamne, a mă ridica băiețaș la casa părinților mei, în satul Humulești, din târg drept peste apa Neamțului; sat mare și vesel, împărțit în trei părți, care se țin tot de una: Vatra satului, Delenii și Bejenii. Ș-apoi Humuleștii, și pe vremea aceea, nu erau numai așa, un sat de oameni fără căpătâi, ci sat vechi răzășesc, întemeiat în toată puterea cuvântului: cu gospodari tot unul și unul, cu flăcăi voinici și fete mândre, care știau a învârti și hora, dar și suveica, de vuia satul de vatale în toate părțile; cu biserică frumoasă și niște preoți și dascăli și poporeni ca aceia, de făceau mare cinste satului lor. Și părintele Ioan de sub deal, Doamne, ce om vrednic și cu bunătate mai era! Prin îndemnul său, ce mai pomi s-au pus în țintirim, care era îngrădit cu zăplaz de bârne, streșinit cu șindilă, și ce chilie durată s-a făcut la poarta bisericii pentru școală; ș-apoi, să fi văzut pe neobositul părinte cum umbla prin sat din casă în casă, împreună cu bădița Vasile a Ilioaei, dascălul bisericii, un holtei zdravăn, frumos și voinic, și sfătuia pe oameni să-și dea copiii la învățătură. Și unde nu s-au adunat o mulțime de băieți și fete la școală, între care eram și eu, un băiat prizărit, rușinos și fricos și de umbra mea. Și cea dintâi școlăriță a fost însăși Smărăndița popii, o zgâtie de copilă ageră la minte și așa de silitoare, de întrecea mai pe toți băieții și din carte, dar și din nebunii. Însă părintele mai în toată ziua da pe la școală și vedea ce se petrece… Și ne pomenim într-una din zile că părintele vine la școală și ne aduce un scaun nou și lung, și după ce-a întrebat de dascăl, care cum ne purtăm, a stat puțin pe gânduri, apoi a pus nume scaunului Calul Balan și l-a lăsat în școală. În altă zi ne trezim că iar vine părintele la școală, cu moș Fotea, cojocarul satului, care ne aduce, dar de școală nouă, un drăguț de biciușor de curele, împletit frumos, și părintele îi pune nume Sfântul Nicolai, după cum este și hramul bisericii din Humulești… Apoi poftește pe moș Fotea că, dacă i-or mai pica ceva curele bune, să mai facă așa, din când în când, câte unul, și ceva mai grosuț, dacă se poate… Bădița Vasile a zâmbit atunci, iară noi, școlarii, am rămas cu ochii holbați unii la alții. Și a pus părintele pravilă și a zis că în toată sâmbăta să se procitească băieții și fetele, adică să asculte dascălul pe fiecare de tot ce-a învățat peste săptămână; și câte greșeli va face să i le însemne cu cărbune pe ceva, iar la urma urmelor, de fiecare greșeală să-i ardă școlarului câte un sfânt-Nicolai. Atunci copila părintelui, cum era sprințară și plină de incuri, a bufnit în râs. Păcatul ei, sărmana!”

Cu acest ultim pasaj citat începe romanul copilăriei, romanul copilului aflat pe scena satului ca pe scena lumii, sat pe care Nică a lui Ştefan a Petrei Ciubotariul l-a adus la rangul de sat universal. Amintiri din copilărie simbolizează, pe bună dreptate, copilăria fiecăruia dintre noi, cel de-al cincilea anotimp al omenirii, cel fără de griji, cel plin de jocuri şi jucării, plin de vise cu îngeri, Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene. Creangă descrie cu talent, cu geniu, ceea ce trăieşte sau poate trăi orice copil, însă ceea ce îl deosebeşte dar îi şi conferă unicitate e faptul că „chiotul lui este… mai plin, sonor ca o voce minunată distinsă într-o gloată şi se rezumă la: Şi, Doamne, frumos era pe-atunci!” – spunea G. Călinescu în lucrarea dedicată marelui povestitor.

Data nașterii lui Creangă este incertă. El însuși afirmă în Fragment de biografie că s-ar fi născut la 1 martie 1837. O altă variantă o reprezintă data de 10 iunie 1839, conform unei mitrici (condici) de nou-născuți din Humulești, publicată de Gh. Ungureanu. Creangă a mai avut încă șapte frați și surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile și Petre. Ultimii trei au murit în copilărie, iar Zahei, Maria și Ileana în 1919.

În 1847 începe școala de pe lângă biserica din satul natal. Mama voia, ca toate mamele grijulii, ca băiatul ei să îşi depăşească condiţia, să înveţe carte, considerând asta unica salvare, singura cale de a pleca de la plug, de la coada vacii, de a face pasul esenţial spre altă treaptă socială. Această parte a biografiei sale, ca de altfel fiecare capitol al copilăriei marelui povestitor, este savuros comentată, scoţând în evidenţă bogăţia înţelepciunii populare. […]

Pușa Roth

 Citeşte articolul integral în „Occidentul românesc”, an II, nr. 13, martie 2012, p. 11 și „Occidentul românesc”, an II, nr. 14, aprilie 2012, p. 11

 

162. Mihai Eminescu

„Gradul de civilizaţie al unui popor se măsoară după […] aptitudinea de a supune puterile oarbe ale naturii, scopurilor omului. Cu cât omul e mai stăpân pe vânt, pe apă, pe abur, şi-şi face din ele slugi muncitoare, cu atât civilizaţia e mai înaltă” ; „Mita e-n stare să pătrundă orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii.” – Mihai Eminescu.

Să vorbeşti despre Eminescu e ca şi cum ai vorbi despre timp, despre stele, despre durere, iubire, disperare, speranţă, despre toate sentimentele omeneşti puse în căuşul cuvântului dor, atât de apropiat de sufletul poporului român. Vizionar, Eminescu a citit în stele, a descifrat enigmele acestui pământ şi a aşezat totul în poezie. Acum 162 de ani, în anul 1850, 15 ianuarie, se năştea, la Botoşani, Mihai, al şaptelea copil al căminarului Gheorghe Eminovici şi al Ralucăi, născută Iuraşcu.

Un copil, la prima vedere, obişnuit, un adolescent neliniştit, un tânăr romantic, un bărbat îndrăgostit, un ziarist răzvrătit, un intelectual desăvârşit care a schimbat soarta limbii române, aşezând-o definitiv în tiparele ei, un vizionar al vremii sale dar şi un judecător al clasei politice, un economist obiectiv şi nu în ultimul rând, un poet genial. Citește articolul integral în Occidentul românesc, ianuarie 2012, pag. 11.

Pușa Roth

Click pe foto pentru a citi Occidentul românesc