Poeme de I. L. Caragiale, Ion Minulescu, Veronica Micle, Virgil Carianopol, Radu Stanca, Leonid Dimov
Tablouri de Mihai Potcoavă
Mihai Potcoavă, Veneția
În gondolă
de Ion Luca Caragiale
La San Marco în piaţă,
Dulce curge-n carnaval,
Ca un vis, a noastră viaţă;
Lin şopteşte-al mării val.
– Vino, vino, gondoliere,
Ia-ne, du-ne-ncet-încet,
Sub a lunii scânteiere…
Cântă, scumpul meu poet!
Doarme-albastr-Adriatică;
Dorul tău îmi vei cânta…
Nu te teme de nimică…
Eşti al meu şi sunt a ta!
Doarme-acum şi crudu-mi gâde
În palatu-i aurit;
De gelosul meu poţi râde:
De demult l-am adormit.
– Pentr-un zâmbet, o privire
De la tine, scump odor,
Partea-mi dau de nemurire,
Dau chiar patrie, onor!
Vezi tu luna de pe ceruri
Cum străluce mângâios,
Învelind tot în misteruri?
Pentru mine-i de prisos.
Tu eşti singura-mi lumină,
Luna mea d-acum tu eşti.
Dogaressa mea divină!
Spune-mi, spune: mă iubeşti?
– Te iubesc ca o nebună;
Fă cu mine orice vrei;
Dacă-s pentru tine lună,
Tu eşti soare-n ochii mei!
Dă-mi căldura ta suavă,
De-al ei foc să mă topesc…
Sunt a ta fidelă sclavă;
Te iubesc! da, te iubesc!
Înainte, gondoliere
Du-ne, du-ne-ncet-încet!
Sub a lunii scânteiere,
Cântă, scumpul meu poet!
– În Veneţia duioasă,
Dulce-i viaţa-n carnaval!
Pentr-o inim-amoroasă,
Cântă, râde-al mării val!
Mihai Potcoavă, Melancolie
Romanţa necunoscutei
de Ion Minulescu
În fiecare zi de întâi mai, o necunoscută apare
în balconul de marmură al palatului Versailles
şi, aplecându-se spre bazinul Latonei, cântă:
Eu sunt ce n-a fost încă nimeni din toate câte-au fost
Şi sunt,
Sunt ritmul primelor senzaţii
Şi gestul primului avânt,
Sunt simetria primitivă a două buze-mpreunate,
Sunt frenezia ancestrală ce-n lutul omenesc se zbate,
Sunt visul unei nopţi de vară, trăit de sexe diferite,
Sunt ura falselor feline, surprinse-n perne adormite,
Sunt gama rozelor păcate transcrise-n magicul carnet,
Sunt prada bestiei,
Himera netălmăcitului poet,
Sunt spasmul,
Lenea
Şi dezgustul efemeridelor ce mor
Şi-accentul circomflex al vieţii –
Al nimănui
Şi-al tuturor!…
Lesbos mi-a dedicat un templu,
Citera, altul,
Iar Corintul
Mi-a dăruit Arhipelagul cu toate florile
Şi-argintul
Monezilor cu efigia lui Eros-blond.
Din Orient,
Ovidiu m-a dus la Roma într-un sicriu de pergament.
Arabii m-au purtat în goana cămilelor,
Şi caravana
M-a cumpărat de la Bassora
Pentru-a mă vinde-n Ecbatana.
Florenţa m-a plimbat în taină prin parcul roşiilor crini,
Verona m-a expus ca premiu
Într-un concurs de spadasini,
Veneţia mi-a dat gondola,
Otrava,
Ştreangul
Şi pumnalul,
Iar Vaticanului catolic i-am profanat pontificalul
Alcov de purpură.
Parisul m-a coborât pe bulevarde,
M-a exilat prin cafenele
Şi prin modestele mansarde,
Iar restul marilor oraşe moderne mă privesc cu milă –
O Vagaboandă ce se vinde mulţimii
Pe monezi de-argilă!…
Eu sunt…
Dar nu…
Trecutu-mi spune că astăzi nu mai sunt nimic –
Nu sunt decât adresa scrisă indescifrabil pe un plic
Ce face-nconjurul planetei
Şi-n fiecare-ntâi de mai
Îşi plânge Odissea-n parcul evocatorului Versailles.
Mihai Potcoavă, Crini roșii
Din pulberea iubirii…
de Veronica Micle
Din pulberea iubirii mele
O mică floare a crescut
Şi vijelii cumplit de grele
Pe biata floare au trecut.
Dar ea de loc nu veştejeşte
Pare c-abia a înflorit…
Regretul care mă munceşte
E veşnic nou şi nesfârşit.
Mihai Potcoavă, Plimbare cu trăsura
Caravana
de Virgil Carianopol
Plecase caravana iarăşi
Purtând în sânul ei argint,
Cu străluciri furate parcă
Din ochii celora ce mint.
Şi umbre se-nnodau tăcute
Sub raza nopţii tropicale,
Era de aur călătorul
Şi aurul lucea pe cale.
Era lumin-aşa de multă
Pe fermecatul nopţii chip,
Că strălucea un pic, de lună,
În orice boabă de nisip.
Un beduin chema în cântec,
Mirajul verzilor savane…
Şi-aşa mergea de greu în noapte,
De parcă el purta în spate
Argintu-ntregii caravane.
Mihai Potcoavă, Floarea-soarelui
Câte flori sunt pe pământ
Câte flori sunt pe pământ
Toate merg la jurământ –,
Numai floarea soarelui
Şi-a mărgăritarului
Stau în poarta raiului.
Şi judecă florile
Ce-au făcut miroasele.
Dete-o ploaie, dete-un vânt
Şi le trânti la pământ.
Dete-o ploaie şi un soare
Şi le sculă în picioare
Raiu-ntreg s-a-nmiresmat
Cu miroase-amestecat.
Folclor românesc din satul Pinu, comuna Brăeşti, judeţul Buzău
Mihai Potcoavă, Balcic
Vanitate la Pontul Euxin
de Radu Stanca
Mare zadarnică! Mare zadarnică!
Arsă de patimă eşti prea nedarnică.
Cu toată apa ce-ai strâns-o-n pântece
N-ai stropul care să mă astâmpere.
Mare de platină, mare de platină,
Tu nu eşti dulce nici cât o lacrimă,
Încât degeaba ţi-admir stihiile
Cu gust amar, ca zădărniciile.
Inaccesibilă şi neavută,
Nu cunoşti gura – ah! – care sărută…
Mihai Potcoavă, Așteptare
Poemul esențelor
de Leonid Dimov
Treceau orele, treceau norii, treceau mamelucii,
Iar eu am visat azi-noapte că mi-am pierdut papucii…
Deși știam încă din leneșa tinerețe
Că narațiunea, ironia, imaginile glumețe
N-au ce căuta în cadențe:
Că poezia ține de esențe.
Eu însă, elev fiind, ca toți năucii,
Îmi pierdusem – pe coridoare ori în săli – papucii
Și-i căutam, deși era ora de fizică,
Deși acuzat eram că nu mă dedau la metafizică,
De către ceilalți versificatori din urbe,
Ci că tot umblam prin scaieți, grohotișuri și turbe.
Îmi căutam, deci, papucii cu pompoane albăstrii
Pe sub bănci, pe sub catedre, pe sub șepcării
(Adică șirurile de șepci atârnate de cuiere,
Dacă-mi îngăduiți această putere
De a da cuvântului o semnificație
Alta decât cea oferită spre consumație),
Știind prea bine că la o anumită etate
Se poate căuta un nasture căzând în eternitate,
Să poți așa-ntr-o doară să chemi pe Cineva,
Prin candeluri o rază silind a furnica
Și că poți sări raiului ulucii
Căutându-ți papucii,
Noaptea prin săli de marmură multicoloră,
Cuprins de spaima că n-ajungi la oră,
Că poți culege zilnic în geantă
Câte-un bulgăre ori piatră boantă,
Precum a făcut acel factor poștal –
(Cu numele piesei de șah numită cal)
Ducând locuitorilor telegrama ori chitanța –
Un palat de-a pus jos toată Franța.
Pusa Roth - Dincolo de curcubeu e lumea 