Lansarea colecției „Summa cum laude” a Editurii Ars Longa

Joi 7 mai 2009, la ora 17,00, la Târgul de Carte „Alba Transilvana” din Alba Iulia, Editura Ars Longa din Iaşi va lansa cele trei volume din colecţia „Summa cum laude”: Poezie de teatru. Pușa Roth în dialog cu Mircea Albulescu, Căutător de destine. Pușa Roth în dialog cu Dorel Vișan, Anotimpuri de teatru. Pușa Roth în dialog cu Lucia Mureșan, acesta din urmă apărut la sfârşitul săptămânii trecute.

Volumele vor fi prezentate de Costin Tuchilă, coordonatorul colecţiei, Brânduşa Tămaş, directorul Editurii Ars Longa, Christian Tămaş, profesor la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi. Participă Puşa Roth, Lucia Mureşan, Dorel Vişan. Lansarea va fi urmată de o sesiune de autografe.

Colecţia Editurii Ars Longa, „Summa cum laude”, iniţiată anul trecut (când au apărut primele două volume), propune interviuri cu personalităţi culturale într-o formulă care se doreşte pe cât de atrăgătoare, pe atât de utilă specialistului dar şi publicului larg. Dacă, mai ales în accepţia contemporană, informaţia rămâne cuvântul de ordine al interviului, indiferent de modul mai mult sau mai puţin personal în care este realizat, există cel puţin o caracteristică menită să-i confere dimensiune literară, să-l elibereze aşadar de trăsăturile formale, schematice ale jurnalisticii: posibilitatea de a se transforma într-un portret viu al persoanei abordate. Fiecare dintre cărţile apărute în această colecţie va putea sta la baza unei monografii, prin datele oferite şi mai ales prin portretul artistic şi psihologic alcătuit.

Intenţia monografică este de altfel evidentă şi prin structura fixă a volumelor: amplului interviu realizat de Puşa Roth i se adaugă biografia profesională a interlocutorului, un text critic publicat ca postfaţă (ambele de Costin Tuchilă) şi fotografii semnificative. Primele trei volume din această colecţie au fost dedicate unor marcante personalităţi din lumea teatrului şi a filmului.

Anotimpuri de teatru a intitulat Puşa Roth substanţiala convorbire – atât de bine condusă, cu întrebări şi reflecţii care dau culoare textului – cu actriţa şi profesoara universitară Lucia Mureşan, sinteză elocventă a unei cariere artistice excepţionale şi totodată reuşit portret al personalităţii actriţei. Iată unul dintre momentele care au marcat semnificativ parcursul său artistic, început la Teatrul din Piatra Neamţ, unde a jucat după absolvirea facultăţii, în stagiunea 1958–1959, continuat apoi la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca şi la Teatrul „Nottara” din Bucureşti: „În toamna anului 1962 s-a materializat proiectul profesoarei Sandina Stan de-a mă readuce în Institut la Catedra de Arta şi Tehnica Vorbirii (fusesem una dintre studentele ei cele mai bune…). A fost şi pentru mine o mare bucurie să lucrez din nou alături de profesorii mei, de astă dată colaborând altfel… Eleganţa cu care m-au primit şi m-au ajutat să fac primii paşi în această dificilă meserie a fost o veritabilă lecţie de viaţă (mă străduiesc să nu o uit astăzi, când cei tineri lucrează împreună cu mine întru perfecţionarea mijloacelor lor de expresie profesională). La Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică «I. L. Caragiale» am lucrat la catedra condusă de artista emerită Sandina Stan, alături de Theodor Speranţă (minunatul «om de radio»), de Mihai Dogaru, de Vasile Moisescu, de Marga Boureanu, am colaborat la început cu clasele conduse de profesorii Beate Fredanov, Ion Finteşteanu, Moni Ghelerter, Petrică Vasilescu. Au fost ani în care nu am încetat să studiez cot la cot cu studenţii mei, să mă perfecţionez alături de ei şi de profesorii lor… Marele meu regret era însă că nici un teatru din Bucureşti nu anunţa nici un fel de concurs pentru tineri (după trei ani de stagiu aş fi avut dreptul să mă prezint). După un an, în 1964, Vlad Mugur a preluat direcţia Teatrului Naţional din Cluj (Silvia Popovici era la Cluj cu Maxim Berghianu) şi primesc un telefon într-o noapte, la începutul anului 1965. Vlad Mugur mă invită să joc în spectacolul pe care voia să-l monteze în premieră absolută în România, Ondine de Jean Giraudoux. Marietta Sadova era chemată să dea viaţă acestui text extraordinar. Traducerea fusese făcută cu pana plină de har a Otiliei Cazimir, special pentru Teatrul Naţional din Cluj. Vlad Mugur mă cunoştea din şcoală şi m-a văzut jucând Sonia, Clara din Egmont, Agafia Tihonovna din Căsătoria de Gogol. Am vorbit îndelung şi când m-a chemat la Cluj ca să joc Ondine, i-am spus: «Nu cred că ştiu piesa.» El mi-a răspuns răspicat: «Nu-i nevoie să ştii piesa. Vii la Cluj şi joci Ondine. Pune Sadova.» Bărbatul meu [artistul Ion Miclea, n. n.], care a observat că sunt nelămurită, mi-a spus: «Du-te la Cluj şi te lămureşti despre ce e vorba.» Când am ajuns acasă, la Cluj, mă aştepta o scrisoare cu indicaţii despre ce trebuia să fac. Bineînţeles că a doua zi dimineaţă, după convorbirea cu Vlad, m-am dus să iau piesa de la Institut. Nu era text românesc şi am luat un text în franceză şi în tren l-am citit. Mariettei Sadova, care mă ştia şi dânsa din şcoală, nu i-a plăcut traducerea din teatru şi i-a scris Otiliei Cazimir la Iaşi. I-a trimis textul şi Otilia Cazimir a făcut o traducere plină de poezie într-un timp record. Mi-aduc aminte că i-am dat telefon după premieră, a fost fericită şi am o dedicaţie superbă pe un volum de poezii: «Pentru Ondine, – Cu dragoste de soră mai mare. Otilia Cazimir». Cred că a fost al doilea sau al treilea moment în care am simţit că s-a pogorât duhul sfânt, cum spuneau bătrânii din teatru. Am jucat puţin la Cluj şi apoi am venit cu spectacolul la Bucureşti. A fost un succes-monstru.”

Înaintea lui Ondine, Lucia Mureşan jucase cu mult succes la Cluj Ofelia din Hamlet de William Shakespeare, în compania lui Constantin Anatol (Hamlet), care semna şi regia artistică împreună cu Miron Niculescu (1960), Luise (Intrigă şi iubire de Schiller, 1960). Dintre marile roluri ale Luciei Mureşan pe scena Teatrului „Nottara”, amintesc: Ismena din Antigona de Anouilh, Adela (dramatizare a romanului lui Ibrăileanu), Julia (Echilibru fragil de Edward Albee), Desdemona (Othello de Shakespeare), Stana (după nuvela lui Agârbiceanu), Frumoasa Elena (Întoarcerea la Micene de Evanghelos Averof-Tossitza), Soţia (Viorica) din Micul infern de Mircea Ştefănescu, Gianna (Ex de Aldo Nicolaj), Ranevskaia din Livada de vişini de Cehov.

Această largă paletă interpretativă este, dincolo de marele talent al actriţei, mărturia disponibilităţii sufleteşti şi a discernământului său cultural care conferă fiecărei compoziţii (căci toate rolurile citate sunt roluri de compoziţie) autenticitate. Nimic fals în registrele interpretative ale Luciei Mureşan, fie că înfăţişa un personaj mitologic rescris în cod contemporan sau o femeie cochetă. În Micul infern, spectacol celebru al Teatrului „Nottara”, Lucia Mureşan era „cochetă fără să fie frivolă, înţeleaptă cu graţie, senină” (Virgil Munteanu, „Teatrul”, nr. 7, iulie 1977). În rolul Frumoasei Elena impunea prin distincţie, în cel al Stanei surprindea tensiunile cu totul speciale ale sufletului feminin în viziunea lui Agârbiceanu şi, în plus, dincolo de drama propriu-zisă consumată pe scenă, răzbătea în spectacol acea nostalgie „istorică” a ardeleanului strămutat în Regat. Ranevskaia Luciei Mureşan aducea în faţa spectatorului întreaga complexitate psihologică, atât de delicat de surprins, a personajelor feminine cehoviene. Pe lângă amintirile din lumea teatrului, pline de farmec sunt evocarea lui Lucian Blaga, pe care Lucia Mureşan l-a cunoscut la Cluj, a lui Emil Botta, a Mariettei Sadova, a Irinei Răchiţeanu-Şirianu sau a lui George Constantin, partener în spectacole ale Teatrului „Nottara”.

Anotimpuri de teatru are un bogat material ilustrativ (aproape 60 de pagini), fotografiile din spectacole fiind realizate de lui Ion Miclea. Sunt reproduse de asemenea câteva emoţionante dedicaţii aparţinând unor personalităţi literare şi din lumea teatrului. Între ele, o raritate: dedicaţia Aristizzei Romanescu pe prima pagină a romanului Valentine de George Sand (vol. I, Bruxelles, J. P. Méline, libraire-éditeur, 1832), dăruit Mariettei Sadova, interpretă a Ofeliei. Cartea a fost făcută cadou de Marietta Sadova Luciei Mureşan cu ocazia premierei spectacolului Ondine la Cluj, în 16 martie 1965.

Tudor Cristian, Amos News, 5 mai 2009

Dialogul ca exerciţiu spiritual

pusa roth convorbiri comode  dialog spiritual cultural marturii documente  personalitati culturale  oameni ai secolului  XXChiar şi în cazul unui volum de publicistică, puţini autori ar consimţi să spună: „Eu nu am scris această carte.” Cu această propoziţie se deschidea primul volum de Convorbiri comode, apărut în 2001 la Editura Viitorul Românesc. Fără falsă modestie, Puşa Roth îşi asuma rolul secund, al autorului de interviuri: cartea „a fost scrisă de interlocutorii mei. Mai bine spus, vorbită, povestită. Eu doar i-am provocat.” Sunt de acord cu ideea, dar numai în parte. Convorbirile cuprinse în cele două volume au fost difuzate la Radio România Actualităţi, începând din 1998 până anul acesta. Emisiunea de seară, de la ora 21,03, s-a numit un timp Cum vă place. Titlul actual adaugă Destine şi pasiuni, încercând să dirijeze întrucâtva discuţia. În forma lor radiofonică şi în cea scrisă, aceste interviuri dovedesc mai mult decât talent şi aplicaţie jurnalistică; sunt dialoguri culturale pregătite temeinic, din care nu lipsesc nici spontaneitatea, nici abilitatea de a pune în lumina cea mai favorabilă personalitatea abordată. Esenţială în acest caz rămâne posibilitatea de a crea atmosfera favorabilă dialogului, de a nu inhiba şi a nu te inhiba, pentru a conduce eficient discuţia.
De aceea, probabil, Puşa Roth şi-a intitulat cele două volume Convorbiri comode. M-am întrebat adesea care dintre speciile şi formele jurnalistice ar deţine supremaţia – o supremaţie relativă, fireşte. Care ar fi astăzi răsfăţatele publicului? Comentariul, interviul sau pamfletul? Greu de răspuns fără ezitare. Totuşi, interviul are ceva în plus: farmecul faptului viu, mai ales când autorul lui dovedeşte, pe lângă cunoaşterea subiectului, şi puţină fantezie, darul de a provoca în mod constructiv. Multe dintre mărturisirile scriitorilor, muzicienilor, artiştilor plastici intervievaţi de Puşa Roth conţin mărturii de ordin biografic, estetic sau din unghiul de vedere al receptării operei lor. Se întâmplă curent ca dintr-o asemenea convorbire să afli şi să înţelegi mai mult decât dintr-o analiză critică. Şi nu mă îndoiesc că multe dintre aceste interviuri vor fi, în timp, importante pentru înţelegerea unei personalităţi, dar şi a epocii pe care a traversat-o. De altfel, Puşa Roth insistă asupra ideii de destin, „stăpânul însuşi al acţiunilor omeneşti”, cum spunea Cicero, în contexte semnificative prin relaţiile şi conexiunile stabilite. Pe de altă parte, există o grijă pentru detaliul cu adevărat însemnat, eliberat de proza vieţii sau de tentaţia senzaţionalului gratuit.
În fond, dintre exerciţiile spirituale, dialogul s-a dovedit întotdeauna cel mai natural, dar şi cel mai rodnic.

Costin Tuchilă, Prefaţă la Convorbiri comode, vol. II, Bucureşti, Chimprest Publicity, 2003

Aleksandr Borodin, Dansuri polovtsiene din opera Cneazul Igor. Coregrafia: Mihail Fokin,Teatrul Kirov, St. Petersburg, dirijor: Valery Gergiev