2012, Anul Caragiale

Pentru a înţelege esenţa creaţiei lui Caragiale trebuie, înainte de toate, să pornim de la studiul Câteva păreri (1896), care reprezintă un adevărat cod al esteticii sale. Deşi a fost socotit naturalist, zolist, opțiunea estetică a scriitorului este categorică în privinţa talentului, a creativităţii şi nu a apartenenţei la un curent literar sau altul.

„A crea – a apuca din haosul inform elemente brute, a le topi împreună și a le turna într-o formă, care să îmbrace o viață ce se diferențiază într-un chip absolut hotărât de tot ce nu este ea – aceasta este puterea naturii și a artistului. Și această putere, la artist o numim talent. Talentul este deci puterea de expresivitate ce o au îndeosebi unii, pe lângă iritabilitatea ce o au toți.”

Ca orice creator, Caragiale realizează rolul presei în societate, puterea acesteia de a influenţa cititorul, considerând presa „pâinea cotidiană”, dar spre deosebire de Eminescu, care vedea în gazetărie o misiune de asanare civică, I. L. Caragiale a folosit limbajul ironic, pentru îndreptarea relelor unei societăţi.

 „Într-o ţară tânără ca a noastră, intrată de curând în sistema constituţională şi în concertul marilor puteri, gazeta este pâinea cotidiană a opiniei publice. Gazetarul prin urmare este brutarul inteligenţii.” (I. L. Caragiale, Succesul „Moftului român”, „Moftul român”, nr. 4, 7 februarie 1893).

Pușa Roth

Citeşte articolul integral în „Occidentul românesc”, an II, nr. 12, februarie 2012, p. 11