Pe poetul Carles Miralles l-am cunoscut în România, la lansarea volumului Umbra zilei, ca de sânge, volum apărut la Editura Ars Longa din Iaşi şi lansat la Librăria Eminescu din Bucureşti. Am încercat să descopăr lumea poeziei catalane reprezentată de Carles Miralles, poezie mai puțin cunoscută în ţara noastră pentru că a fost extrem de puţin mediatizată şi, evident, tradusă. Brânduşa şi Christian Tamaş, doi intelectuali rafinaţi, au avut generozitatea de a oferi cititorului român pagini din opera acestui mare poet catalan, aproape necunoscut în România până la data apariţiei primului său volum de versuri.
Am vrut să descopăr poezia domnului Miralles, să încerc să o citesc în catalană şi aproape fără dicţionar am reuşit să înţeleg sensul poeticii sale. Este adevărat că cele două limbi romanice, româna şi catalana, au evidente dovezi că au acelaşi trunchi lingvistic. L-am citit şi recitit pe poetul Carles Miralles, am descoperit o poezie excelent lirică, dar plină de înţelesuri sociale, politice şi, evident, culturale. A trăit şi a creat o perioadă sub regimul totalitar franchist – noi, românii poate că descifrăm mai uşor aceste realităţi – regim care privea cu ochi ciclopic şi deosebit de suspicios orice creaţie cu ţintă politică. Durerea, nemulţumirea sunt ca săgeţile ce încearcă să străpungă cerul totalitar al Spaniei franchiste. Carles Miralles s-a încăpăţânat să scrie în limba maternă, limbă de mică circulaţie şi a reuşit să se impună datorită talentului, dar şi a sincerităţii discursului său poetic. Aşa cum am mai spus, ne-am întâlnit la lansare şi apoi am stat ore bune la taifas şi aşa a apărut ideea unui dialog materializat într-o carte. Am dorit ca cititorul român de poezie să-l cunoască pe poetul catalan şi, implicit realităţile sociale, politice, economice şi culturale de ieri şi de azi din ţara sa.
Pușa Roth: Vorbind despre locul naşterii, vorbim de fapt despre locul în care s-a zămislit o conştiinţă. „Când mă gândesc la locul naşterii mele… parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie”, mărturisea în Amintiri din copilărie cel mai mare povestitor român, Ion Creangă. Cred că această bucurie a copilăriei este cea mai frumoasă şi mai vie amintire a fiecăruia dintre noi. Sunt convinsă că toţi suntem tentaţi într-un moment sau altul să ne începem povestea vieţii cu binecunoscuta formulă „m-am născut”. Aşa stând lucrurile, să începem povestea noastră din punctul zero al existenţei dvs.: locul naşterii.
Carles Miralles: M-am născut la Barcelona în anul 1944, într-un cartier caracteristic pentru acest oraş, care se numește L’Eixample*), aproape de intrarea pe Gran Via**). Toată familia mea locuia acolo.
Am frecventat școala Montesori, foarte aproape de casa părintească. Tot ce am învățat înainte să merg la liceu a fost în catalană, limba care se vorbea la mine acasă.
Părinții mei nu erau din Barcelona. Familia tatălui meu locuia la Castelló de la Plana în Comunitatea Valenciană, iar mama era dintr-o familie care locuia aproape de Franța și de hotarele limbii catalane. Şi tata şi mama au trăit la Barcelona de foarte mici, tata de când avea patru ani, iar mama de la un an.
În ce priveşte viaţa mea de atunci, ea a fost una liniştită, aşa cum erau, de altfel, în acea vreme, toate vieţile. Erau copiii de la scară, cei de pe străzile învecinate… Treptat am învățat să ating limite, diferite de cele imediate, limite la care nu ajungi niciodată. Lună după lună descoperi, pe rând, altele şi altele la care te gândești nu ca la ceva deschis, liniar, deoarece sunt spaţii noi care nu sunt repetări ale spațiului tău…
În fine… Nu am o istorie măreaţă. Montesori era o școală la care mă duceam singur, chiar dacă eram mic, pentru că se afla la câteva străzi distanţă de casa mea. După câte îmi amintesc, avea o grădină și o clădire unde era cancelaria. Acolo era şi biroul directoarei, undeva la stânga. În această sală, în luna mai, luna Mariei, ţin minte că se aduna un mare număr de flori care împodobeau o statuie a Maicii Domnului. Este practic tot ce mi-a rămas viu în minte din acea perioadă… În rest, am trecut, ca mulţi alţii, dintr-o clasă într-alta, am avut mai multe învățătoare…
Apoi am ajuns la liceu, după trei ani de gimnaziu, perioadă în care, oricât de imposibil ar părea, lucram şi repetam dintr-o enciclopedie din care pot şi azi să citez din memorie. Am învățat să-mi fac relații cu băieții de vârsta mea – în acea epocă erau clase de fete şi de băieți. Şi acum îmi amintesc de frontonul din curtea interioară pe care îl luam drept ţintă când băteam mingea.
P. R.: Într-o imagine poetică dramatică sintetizaţi, domnule Miralles, soarta poporului catalan:
„S-au şters într-o zi
ultimele urme de măreţie
ale poporului meu.
Atunci, ne-au pus să jucăm
pe vecie rolul martirului, să strigăm
pace, libertate,
şi multe alte lucruri.”
Copilăria, al cincilea anotimp şi tirania, expresia extremă a unui regim politic, două lumi ce nu se vor armoniza niciodată pe acest pămînt. Tirania frânge aripi, înfrânge destine, risipeşte brutal speranţe, distruge vieţi. Şi totuşi, cred că orice părinte, chiar şi pe asemenea vremuri, are obligaţia, are datoria să ocrotească miracolul începutului vieţii: copilăria. Cu dvs. ce s-a întîmplat? Ce amintiri aţi păstrat din acea perioadă?
C. M.: Epoca aceea era una tiranică şi tristă din punct de vedere politic. De exemplu, eu nu am auzit niciodată vorbindu-se despre Războiul Civil din care ieșisem nu de mult. La mine acasă nu se pomenea absolut deloc despre acest lucru. În schimb la institut era un număr de ore de religie și de formare a spiritului național, care constau în a vorbi despre Franco, despre care eu personal nu știam cine este, și din a nega că aveam o limbă şi o tradiţie a noastră catalană. De aceea cred că se şi preda totul numai în spaniolă, chiar dacă noi, elevii, ne jucam în curte în catalană. În plus, deşi mulți dintre profesori erau 
catalani, nimeni nu îndrăznea să ne vorbească în catalană în clasă. Limba catalană o foloseau numai în afara şcolii, a orelor.
P. R.: „Locuiam pe strada verde
la adăpost de îndoieli:
purtam pentru prima dată
pantaloni lungi
și mă uitam după fete.”
Versuri care, după opinia mea de cititor, definesc adolescenţa cu primele iubiri, începutul unei altfel de cunoaştere a lumii. Suntem în tramvaiul de pe strada Muntaner, în apropiere de liceu şi vă invit să mai zăbovim în tunelul timpului…
C. M.: Da, în apropiere era o stradă, numită Muntaner, pe unde trecea tramvaiul, iar lumea noastră din interiorul liceului ni se părea ceva enorm, deşi nu era atât de mare, era ca o insulă în Eixample. Încă de pe atunci începusem să mă gândesc să studiez latina, iar la paisprezece ani am început să studiez greaca, limbă care va deveni activitatea principală a întregii mele vieți.
Nu am deloc amintiri triste despre acei ani, cu toate că străzile, de exemplu, drumul de la casa bunicilor mei dinspre mamă până la noi acasă traversa Eixample și îmi amintesc că era foarte întunecos. Învăţasem să ne mulţumim cu ceea ce aveam, nu prea multe, de altfel, iar ai mei dădeau dovadă de o resemnare care mă făcea să explodez imediat… De fapt, treceam printr-o stare de acceptare a sărăciei, să-i spunem, din casa noastră, iar, pe de altă parte, printr-una de revoltă împotriva acestei sărăcii.
În aceşti ani mergeam cu unii dintre prietenii pe care îi aveam la școala de fete condusă de călugărițe, le așteptam când ieșeau de la ore și vorbeam de una de alta.
[…]
P. R.: Poate fi un scriitor, un poet, universal fără să fie mai întâi național? Unii spun că nu, alții nu se pronunță… Faptul că un poet are o limbă a lui, maternă, înseamnă că are un teritoriu delimitat?
C. M.: Vorbind despre idei… Din acest punct de vedere, nu, cred că nu. Consider că din punct de vedere al limbii este evident, ești național, aparții unei tradiții, dar din punct de vedere al realizării propriei poezii, cred că situația este diferită. Eu cred că… în sfârșit… știu din experiență că mai importantă decît limba poemelor este gramatica poeziei sub o formă sau alta. Iar această gramatică a poeziei… De exemplu, există limbi pe care nu le cunosc bine, ca germana de exemplu, dar, în schimb, am citit extrem de multă poezie… Există o listă întreagă de poeți foarte importanți pentru mine, dar nu aș putea spune, de exemplu, că Hölderlin este mai puțin important decît, să zicem, Eschil sau decât mulți poeți catalani. Eu cred că spațiul poemului, nu vocea poetului, aparține tuturor. El este universal. Și e rău când îl restrîngem la un mediu închis.
Un alt lucru este modul cum procedează o comunitate constituită din totalitatea vorbitorilor limbii sale, atunci când recunoaște un poet. Cum îl faci al tău? Cum îl citești? Îl citești într-o cheie proprie lui, iar, prin lectură, îl faci național.
De pildă, unii vorbesc despre cartea lui Espriu, La pell de brau***), ca despre ceva referitor la istoria Spaniei, dar el a scris mai ales despre ideea unui popor fără de țară sau a unei limbi fără de țară, despre evreii răspîndiți prin lume și despre o concepție din Vechiul Testament referitoare la lupta fratricidă dintre Iacob și Esau, de unde analogia dintre situația triburilor lui Israel și a popoarelor care trăiau în Catalunia. În momentul în care, la sfârșitul dictaturii, s-a acceptat situația așa cum era ea și s-a și citit mult despre pluralitatea ținuturilor Spaniei și necesitatea democrației, caracterul universal al poetului a devenit evident. Totuși, ideile pe care le sesizezi tu sunt dificil de separat de limbă. Astfel este mai ușor pentru un poet care scrie în engleză, decât pentru un poet care scrie în română. Fiindcă, cum face un poet român, de exemplu, să fie universal în mod direct?
Ar putea scrie în engleză, dar este greu. Kavafis, de pildă, este un poet care ar fi putut scrie în engleză. Dar a scris în greacă. Deoarece așa a considerat el că era mai bine. Și ceea ce a realizat este un produs absolut universal, complex, care, după un timp, i-a adus universalitatea. Dar într-un alt mod. Engleza și greaca sunt foarte diferite, de exemplu, și catalana și italiana și alte limbi, totuși Kavafis este un poet universal, fiindcă a încercat să facă ce i s-a părut lui că era bine și nu ceea ce ar fi vrut grecii… Să nu uităm că în epoca marxismului, a teoriilor marxiste despre literatură, ei s-au străduit să-l preschimbe într-un poet național. Dar esența, fondul operei lui era inconvertibil. Eu cred că, de cele mai multe ori, dacă un poet este universal, el privește lumea într-un mod universal, independent de limba în care scrie. Fiindcă își dă seama că nu există altă cale. În aceasta constă universalitatea unui autor, nu în felul în care ești folosit de contemporanii tăi, de tradiție, nu în felul în care ești înțeles după aceea.
În ce mă privește, eu încerc să trăiesc și pentru ceilalți, și pentru mine. Nu știu… mi-ar plăcea să trăiesc și să scriu și pentru ceilalți, și pentru mine. Dar nu știu dacă acest lucru este posibil. Cred că, de fapt, toți scriem și trăim pentru noi înșine, iar unii aspirăm ca lucrurile făcute pentru noi înșine să fie și semnate. Însă și ceilalți au un loc în preajma noastră.
Există un elan, o forță a vieții care ne susține. Astfel, dacă vrem să ne cunoaștem pe noi înșine, avem numai o posibilitate, și anume să ne privim pe noi înșine în elanul altuia. Asta cred că este cheia. Totuși, eu cred că răul oamenilor este faptul că suntem condamnați să nu putem afirma că facem lucrurile pentru alții. Pentru alții, de dragul altruismului, nu cred că putem trăi. Dar, în tot ceea ce facem am vrea ca ceilalți să participe, am vrea să ne urmeze.
Să nu uităm că, în definitiv, responsabilitatea, fie ea civilă, penală sau religioasă, este a fiecăruia. Nu este a altora. Tu poți face ceea ce fac ceilalți, dar tu ești cel care faci, tu ești cel responsabil. Mie mi se pare ipocrit să spui că ești sigur că faci lucrurile pentru ceilalți, nu pentru tine, deoarece apar anumite momente când vezi în mod clar că situația celorlalți este o situație care nu pare bună și pe care nu o vrei. Și ești mulțumit că poți 
să-ți trăiești viața așa cum ți-o trăiești. Nu știu cum să spun, dar este ca și cum totul ar avea un aspect pozitiv, dar, în același timp, și unul negativ. Unul este altruismul în sens etimologic, iar celălalt, închiderea poetului într-un turn de fildeș.
P. R.: Credeți că scriitorii pot schimba lumea?
C. M.: Nu știu. Eu consider că, într-un anumit fel, cuvintele configurează sau încearcă să configureze încă tradiția, continuitatea culturii universale și a diverselor culturi locale. Iar poezia este un substrat universal. Cred că poezia filtrează realitatea pentru că este un mod de a o vedea în alt fel. Așa cred că este, măcar într-o anumită măsură. Eu cred mult în rolul poetului, nu aș spune ca profet, ci, mai degrabă ca mesager. Poetul este aidoma angelos-ului din tragediile grecești, care vine pe sus, ține un discurs, apoi schimbă, într-un anume fel, ceea ce putea fi schimbat. Poate nu imediat. Poate că, la început, nu luăm seama la spusele mesagerului, dar când vine ceasul, știm că mesagerul a văzut ceea ce ți se întîmplă. Nu știu dacă asta înseamnă să schimbi lumea. Dar te afectează, cred că te afectează.
P. R.: Dar poetul îl poate schimba pe om?
C. M.: Da, poate să modifice, să zicem, adevărul, care, de fapt, nu este adevăr, este doar lumea aceasta a aparențelor, fiindcă adevărul spus de el este unul construit. Acest adevăr construit transformă, consider eu, în mod efectiv, ființa umană. Da.
Fragmente din vol. Carles Miralles, Anotimpurile Barcelonei, dialoguri realizate de Pușa Roth. Traducere din catalană, prefață și note: Christian Tămaș. Postfață: Costin Tuchilă, Iași, Editura Ars Longa, col. „Summa cum laude Internațional”, 2011
*) District al Barcelonei situat între orașul vechi și așezările limitrofe acestuia (n. trad.).
**) Arteră principală a Barcelonei, cea mai lungă din Spania, însumând mai mult de 13 km (n. trad.).
***) Pielea de taur (n. trad.).
Pe poetul Carles Miralles l-am cunoscut în România, la lansarea volumului Umbra zilei, ca de sânge, volum apărut la Editura Ars Longa din Iaşi şi lansat la Librăria Eminescu din Bucureşti. Am încercat să descopăr lumea poeziei catalane reprezentată de Carles Miralles, poezie mai puțin cunoscută în ţara noastră pentru că a fost extrem de puţin mediatizată şi, evident, tradusă. Brânduşa şi Christian Tamaş, doi intelectuali rafinaţi, au avut generozitatea de a oferi cititorului român pagini din opera acestui mare poet catalan, aproape necunoscut în România până la data apariţiei primului său volum de versuri. Am vrut să descopăr poezia domnului Miralles, să încerc să o citesc în catalană şi aproape fără dicţionar am reuşit să înţeleg sensul poeticii sale. Este adevărat că cele două limbi romanice, româna şi catalana, au evidente dovezi că au acelaşi trunchi lingvistic. L-am citit şi recitit pe poetul Carles Miralles, am descoperit o poezie excelent lirică, dar plină de înţelesuri sociale, politice şi, evident, culturale. A trăit şi a creat o perioadă sub regimul totalitar franchist – noi, românii poate că descifrăm mai uşor aceste realităţi – regim care privea cu ochi ciclopic şi deosebit de suspicios orice creaţie cu ţintă politică. Durerea, nemulţumirea sunt ca săgeţile ce încearcă să străpungă cerul totalitar al Spaniei franchiste. Carles Miralles s-a încăpăţânat să scrie în limba maternă, limbă de mică circulaţie şi a reuşit să se impună datorită talentului, dar şi a sincerităţii discursului său poetic. Aşa cum am mai spus, ne-am întâlnit la lansare şi apoi am stat ore bune la taifas şi aşa a apărut ideea unui dialog materializat într-o carte. Am dorit ca cititorul român de poezie să-l cunoască pe poetul catalan şi, implicit realităţile sociale, politice, economice şi culturale de ieri şi de azi din ţara sa. Acest fragment face parte din volumul Carles Miralles, Anotimpurile Barcelonei, dialoguri realizate de Pușa Roth. Traducere din catalană, prefață și note: Christian Tămaș. Postfață: Costin Tuchilă, Iași, Editura Ars Longa, col. „Summa cum laude Internațional”, 2011. Mult prea devreme, poetul Carles Miralles a părăsit această lume, pornind spre alte orizonturi, acolo la Marea Masă a Poeziei Tăcerii să le spună şi îngerilor despre soarta poporului catalan:
Pusa Roth - Dincolo de curcubeu e lumea 