Septembrie, ultima vară!

E aproape miezul nopţii şi asist la un original concert de greieri, mai ales că zbuciumul străzii s-a diluat considerabil. Sunt fascinată de această muzică, poate şi din pricină că greierele-solist e prin apropiere. E un acord perfect între el şi corul cel mare, nimeni nu greşeşte, pentru că toată lumea ştie perfect partitura. Din când în când, greiele-solist se opreşte, dar cFeatured imageorul continuă în pianissimo ca nu cumva să tulbure perfecta armonie. Am stins lumina, am aprins o lumânare şi stau la fereastră de minute bune ascultând ariile verii de septembrie. După o ploaie caldă, urmată de o zi însorită, greierii se bucură de acest nesperat dar al naturii şi cântă în speranţa că vara nu se va sfârşi. Şi din nou greierele solist şi-a reluat aria, iar ceilalţi, zeci sau sute, îi ţin isonul. Ce orchestră minunată! Ici-colo se mai aude lătratul mic al unui câine, care, poate, aude şi înţelege că vara de septembrie e un privilegiu. A început ploaia, câteva picături şi orchestra a luat o mică pauză. Acum a reînceput în altă tonalitate, dar la fel de elegant şi la fel de precis.Cântecul ploii, egal şi aproape monoton se îngână cu cel al greierilor, acum, aproape de miezul nopţii.

13 septembrie 2013

Cinci poeme, cinci tablouri

Frunzele tale

                        de Tudor Arghezi

Ca tine, pom cu-atât belşug de frunză,

Aştept un fir de vânt să mă pătrunză.

Frunzele tale sunt simţirea mea

Fremătătoare, ca şi ea.

Un simţământ, o frunză legănată,

Mişcându-se tot pomul dintr-o dată.

Tu câtă frunză ai şi câte crăci

Eu tot atâtea am, însă ascunse,

Atâtea crăci, atâtea frunze.

Când mă frământă îndoiala sînt

Înfiorat, din vârfuri până la pământ,

De unde alte ramuri se-mpăreche

Şi caută o lume să iasă-într-însa, veche.

 

În arcane de pădure

                                de Alexandru Macedonski

În arcane de pădure întuneric ce spăimântă.

Frunza tace lângă frunză şi copac lângă copac;

Noapte tristă, noapte mută, noapte moartă, cer opac

Dar privighetoarea cântă, dar privighetoarea cântă.

În arcane de pădure vijelie ce spăimântă,

Trăsnet roşu ce-nfăşoară şi surpare de potop;

Pentru ce e armonia o mânie fără scop,

Dar privighetoarea cântă, dar privighetoarea cântă.

În arcane de pădure grozăvie ce spăimântă,

Aurora-ntârziată nu s-arată sub frunziş,

Întunericul în cale i s-a pus în curmeziş

Dar privighetoarea cântă, dar privighetoarea cântă.

Balul pomilor

                             de Dimitrie Anghel

Cu legănări abia simţite şi ritmice, încet-încet,

Pe pajiştea din faţa casei, caişii, zarzării şi prunii,

Înveşmîntaţi în haine albe se clatină în faţa lunii,

Stînd gata parcă să înceapă un pas uşor de menuet.

Se cată ram cu ram, se-nchină, şi-n urmă iarăşi vin la loc,

Cochetării şi graţii albe, şi roze gesturi, dulci arome,

Împrăştie în aer, danţul acesta ritmic de fantome,

Ce-aşteaptă de un an de zile minuta asta de noroc.

Ce e de spumă, sus pe ramuri, se face jos de catifea,

Şi astfel umbrele căzute pe pajişte par mantii grele

Zvîrlite de dănţuitorii ce au rămas numa-n dantele,

În parcul legendar în care s-a prefăcut grădina mea.

Pe gura scorburilor vîntul plecat a deşteptat un cânt,

Şi-nvoalte mâneci horbotate se-ntind uşoare să salute

Preludiul acestei stinse şi dulci orchestre nevăzute,

Şi-apoi cu reverenţe pomii s-au înclinat pân’ la pămînt.

Ghirlănzi de flori îi leagă-n treacăt şi-un arc sub fiecare ram

Bolteşte-albastre perspective, sub care alte cete ninse

Coboară pe pământ din ceruri, venind cu candele aprinse

Să facă şi mai albă noaptea acestui alb epitalam.

Aşa-s în clipa asta toate, dar mâine albii cavaleri,

Despodobiţi de-atâtea graţii, ce le-mprumută luciul lunii,

Vor deveni ce-au fost de-a pururi: caişii, zarzării şi prunii,

Banalii pomi din faţa casei, ce-i ştiu de-atâtea primăveri.

Fiind băiet păduri cutreieram

                                                               de Mihai Eminescu

Fiind băiet păduri cutreieram

Şi mă culcam ades lângă isvor,

Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam

S-aud cum apa sună-ncetişor:

Un freamăt lin trecea din ram în ram

Şi un miros venea adormitor.

Astfel ades eu nopţi întregi am mas,

Blând îngânat de-al valurilor glas.

Răsare luna,-mi bate drept în faţă:

Un rai din basme văd printre pleoape,

Pe câmpi un val de argintie ceaţă,

Sclipiri pe cer, văpaie preste ape,

Un bucium cântă tainic cu dulceaţă,

Sunând din ce în ce tot mai aproape…

De frunze-uscate sau prin naltul ierbii,

Părea c-aud venind în cete cerbii.

 

Alături teiul vechi mi se deshcide:

Din el ieşi o tânără crăiasă,

Pluteau în lacrimi ochii-i plini de vise,

Cu fruntea ei într-o maramă deasă,

Cu ochii mari, cu gura-abia închisă;

Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă,

Călcând pe vârful micului picior,

Veni alături, mă privi cu dor.

Şi ah, era atâta de frumoasă,

Cum numa-n vis o dată-n viaţa ta

Un înger blând cu faţa radioasă,

Venind din cer se poate arăta;

Iar păru-i blond şi moale ca mătasa

Grumazul alb şi umerii-i vădea.

Prin hainele de tort subţire, fin,

Se vede trupul ei cel alb deplin.

Peisaje de Mihai Olteanu

Anotimp

                               de Emil Botta

Nici viori, nici fluiere,

nici ploaia prin plete să-ţi şuiere ;

în tăcuta noapte adâncă

glasul tău nu se aude, nu încă…

Din himericele bolţi se anină

armele nopţii, stelele-n ruină;

până la noi încă n-a pătruns

al codrului clopot ascuns.

Cereştile drumuri,

toate-s doar aburi şi fumuri…

Plimbă-te, pală, prin auroră,

frunte a lucrurilor, luna mea, proră!

Dar vor veni! O, ce siguri,

oaspeţii în vestminte de friguri !

Dar vor veni! O lumină subţire,

şi naiuri şi harfe şi lire!