162. Mihai Eminescu

Pusa Roth - Dincolo de curcubeu e lumea

„Gradul de civilizaţie al unui popor se măsoară după […] aptitudinea de a supune puterile oarbe ale naturii, scopurilor omului. Cu cât omul e mai stăpân pe vânt, pe apă, pe abur, şi-şi face din ele slugi muncitoare, cu atât civilizaţia e mai înaltă” ; „Mita e-n stare să pătrundă orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii.” – Mihai Eminescu.

Să vorbeşti despre Eminescu e ca şi cum ai vorbi despre timp, despre stele, despre durere, iubire, disperare, speranţă, despre toate sentimentele omeneşti puse în căuşul cuvântului dor, atât de apropiat de sufletul poporului român. Vizionar, Eminescu a citit în stele, a descifrat enigmele acestui pământ şi a aşezat totul în poezie. Acum 162 de ani, în anul 1850, 15 ianuarie, se năştea, la Botoşani, Mihai, al şaptelea copil al căminarului Gheorghe Eminovici şi al Ralucăi, născută…

Vezi articolul original 77 de cuvinte mai mult

Sentimente virtuale

Pusa Roth - Dincolo de curcubeu e lumea

tragedia de la colectiv

Stau în faţa calculatorului şi mă gândesc cum poate un obiect să cuprindă atâta viaţă, atâtea sentimente, atâţia oameni care nici măcar nu se cunosc între ei, şi se iubesc, şi se urăsc, de parcă s-ar afla sub  acelaşi acoperiş. Stau şi mă gândesc cum ar reacţiona toţi aceşti oameni dacă s-ar afla faţă în faţă – e doar un execiţiu de imaginaţie! – după câte şi-au spus în spaţiul virtual. Sigur s-ar întreba ce caută acolo, sigur l-ar întreba pe cel din faţa lui cine este. Este o mare, un ocean de vorbe, de sentimente puse la mezat doar de dragul de a spune ceva, de a se crede important! Nici nu ştiu dacă cineva gândeşte aşa când dă sentinţe, când înjură că cineva, nu are importanţă cine e acela, îşi exprimă o părere. Nu vorbesc despre aceia care categorisesc şi dau sentinţe. Nu. Aceia vor fi prinşi de…

Vezi articolul original 531 de cuvinte mai mult

Monumentul celor fără de vină

Pusa Roth - Dincolo de curcubeu e lumea

miting 3 noiembrie 2015

În zilele astea compasiunea a generat ură împotriva sistemului, împotriva corupţiei, împotriva nepăsării celor care au ajuns aleşii noştri. Moartea tinerilor de la Colectiv are un ţap ispăşitor, acarul Păun, directorul de la ANPC. A rezolvat problema, domnul premier! A dat poporului ,,jertfa”, o persoană căreia i se aduce vina majoră. Doamne, chiar credeţi că păcăliţi oamenii cu asta? Credeţi că suntem în Roma antică la luptele cu lei şi cu sclavi? Nu, domnilor! Aţi uitat că 1989 nu e atât de departe şi că ,,mămăliga’’ poate exploda din nou. De ce aţi uitat? Scriind, am aflat că premierul îşi depune mandatul la presiunea populară. Cam târziu, dar niciodată nu e prea târziu! Acum se aruncă găina moartă de la unii la alţii. Se sacrifică domnul prim-ministru! Foarte bine, domnule! Mai e vreme pentru un pic de demnitate. ,,Rezist la bătălia politică, dar niciodată nu mă bat cu oamenii” este…

Vezi articolul original 199 de cuvinte mai mult

„Noi avem nişte oameni care-l bat pe Caragiale de nu se vede”

pusa-roth-d-r-popescu-cronica-de-serban-cionoff-la-vol-prezentul-absent-ars-longa-2013

Cronică de ȘERBAN CIONOFF la volumul Prezentul absent. Pușa Roth în dialog cu Dumitru Radu Popescu

Pe la jumătatea anilor ’60, lumea literară românească a fost zguduită de un mare scandal. Apăruse în revista „Luceafărul” (seria Eugen Barbu) povestirea Leul albastru, scrisă de Dumitru Radu Popescu şi, peste noapte, în „presa de partid şi de stat” au început să curgă valuri de scrisori în care (după tipicurile proletkultismului) cititorii puneau la zid această scriere şi pe autorul ei, care nu reflectă fidel realitatea… Aflând că tirajul revistei urma să fie retras de pe piaţă, câţiva studenţi „de la filologie” au cumpărat exemplarele care se aflau la tonetele de Difuzare a Presei din Piaţa Universităţii. Drept pentru care un tovarăş super-vigilent de la Centrul Universitar de Partid (bineînţeles, azi, anticomunist jurat!) a convocat o şedinţă în care i-a muştruluit straşnic pe făptaşi ca şi pe dascălii lor… lipsiţi de vigilenţă revoluţionară.

leul albastru d r popescu cronica volum dialoguri pusa roth

A fost, acesta, un prim semnal că „deschiderea politico-ideologică” îşi avea, totuşi, limitele sale drastice şi că, mai ales în materie de literatură şi artă, zicala despre ulciorul care nu merge de multe ori la apă operează fără milă. Au urmat cazurile Reconstituirea, mai întâi nuvela lui Horia Pătraşcu, apărută tot în revista „Luceafărul” şi apoi filmul lui Lucian Pintilie şi Revizorul, montat tot de Lucian Pintilie la Teatrul „Bulandra”, aşa încât funestele „Teze din iulie” (1971) nu au fost decât bomboana pe colivă!…

În felul său, Leul albastru a avut darul de a confirma în Dumitru Radu Popescu un scriitor care rosteşte, răspicat, adevăruri dureroase, pune diagnostice severe şi, pentru asta, îşi scrutează, cu amară luciditate, timpul în care scrie şi trăieşte.

Ceea ce face şi acum, în Prezentul absent*), incitantă suită de dialoguri cu Puşa Roth, cunoscuta realizatoare a unor emisiuni culturale de referinţă la Radio România. Şi, cum aceste dialoguri au început în 1999 şi au continuat până în ianuarie 2012, ele au, cred, depline temeiuri pentru a considera multe dintre spusele lui Dumitru Radu Popescu – pe care în substanţiala postfaţă la această carte criticul Costin Tuchilă îl numeşte a fi mereu „în căutarea adevărului” – a fi adevărate definiţii pentru o realitate atât de şi, nu o dată, dramatică.

d r popescu pusa roth despre caragiale poiticieni azi

„Este formidabil – exclamă la un moment dat scriitorul – la asemenea lucruri nici Caragiale nu s-a gândit. Adică noi avem nişte oameni care-l bat pe Caragiale de nu se vede.” Ideea revine cu o emblematică frecvenţă în dialoguri, pentru a fi luată şi ca sentinţă finală: „Şi ce tăcere mioritică în faţa criminalilor – în acest prezent absent!… Bun simţ, morală, credinţă, conştiinţă – apă de ploaie! A, nu, s-avem pardon!, strigă Pristanda şi începe să numere drept prezenţe absenţele de mai sus – aşa cum numai el şi Robertina Coopertina taichii ştiu să numere steagurile!” Citește cronica integral pe Jurnalul.ro, 6 iunie 2013.

*) Prezentul absent. Puşa Roth în dialog cu Dumitru Radu Popescu. Biobibliografie şi postfaţă de Costin Tuchilă, Iași, Editura Ars Longa, col. „Summa cum laude”, 5, 2013.

Costin Tuchilă, Pușa Roth: «Clasicii dramaturgiei universale», Editura Academiei Române

 


Clasicul, scrie Camus în Carnete, este un „învingător neegalat”. Învingător pentru că indiferentă la trecerea vremii, creaţia lui îşi păstrează actualitatea. Neegalat pentru că fiecare dintre autorii care merită acest râvnit adjectiv rămâne unicat. Comparaţia între valori sensibil egale, la nivelul cel mai înalt, este inutilă. Oricum, nerelevantă.

Ne întoarcem mereu la scriitorii clasicizaţi cu o obişnuinţă care, nu o dată, se transformă în curiozitate şi satisfacţie. Curiozitatea de a-i redescoperi, de a afla ceea ce, chiar dacă s-a spus de-a lungul timpului, îşi conservă interesul. Satisfacţie  pentru această, întotdeauna tainică, victorie a spiritului.

Dacă formula lansată de Jan Kott într-o celebră carte despre Shakespeare, publicată în 1965, nu ar avea deja acel surplus de uzanţă datorat consacrării, am fi alăturat lângă termenul „clasic” sintagma „contemporanul nostru”. Ideea răzbate, credem, din cartea de faţă, care cuprinde studii de profil dedicate marilor dramaturgi, începând din Antichitate până la mijlocul secolului al XX-lea, adică până la acei autori deveniţi valori clasicizate. Modernii de ieri sunt clasicii de astăzi, iar afirmaţia rămâne valabilă pentru orice epocă de creaţie. Nu este aşadar nici o exagerare în a-i considera pe dramaturgii din prima jumătate a secolului trecut, intraţi în istoriile literare şi în istoriile teatrului, clasici, oricât de ciudat ar părea la prima vedere.

Privirea critică este o privire neconvenţională. Sau ar trebui să fie, pornită fiind de la un cititor specializat care, în momentul contactului cu opera, are îndemânarea de a-şi abandona toate prejudecăţile. A face dintr-un autor clasicizat contemporanul nostru, a reliefa acele adevăruri exprimate în opera sa, care, nu numai că sunt universal valabile, dar au un plus de însemnătate pentru omul contemporan, înseam­nă, în primul rând, a elimina prejudecăţi. Iar dacă teatrul, după cum credea Novalis, este „reflecţia activă a omului despre el însuşi”, lui i se datorează şi prilejul celei mai directe actualităţi.

În 23 noiembrie 1997, lansam la Radio România Cultural, împreună cu Vasile Manta, seria de emisiuni Clasicii dramaturgiei universale, difuzată lunar sub genericul Teatrul Naţional Radiofonic. Întâmplător sau nu, alegerea noastră s-a oprit atunci la Cehov. Nu bănuiam la acea dată că emisiunea, ajunsă la 90 de ediţii, va fi o preocupare statornică mai bine de un deceniu, că, finalmente, se va transforma de fapt într-o istorie a dramaturgiei universale. Cu atât mai puţin că ideile exprimate succint în comentariile din acele emisiuni vor putea constitui punctul de plecare al unei cărţi. Am păstrat titlurile emisiunilor pentru că ele ni s-au părut elocvente – atât cât poate fi un titlu – pentru unghiul de abordare al operelor scriitorilor respectivi. Intenţia noastră este ca, pe lângă analiza propriu-zisă a unei opere şi a determinărilor ei istorice, să evidenţiem, pe cât posibil, modul de receptare a autorilor şi operelor în discuţie de-a lungul timpului, dar şi percepţia lor actuală.

Primul volum începe cu tragicii greci şi se opreşte la Marivaux, care încheie seria strălucită a dramaturgilor francezi din secolul al XVII-lea, un veac deopotrivă clasic şi baroc, pentru a prefigura iluminismul. Celelalte vor fi dedicate dramaturgilor ale căror opere cu adevărat importante apar la mijlocul veacului al XVIII-lea (cazul lui Goldoni), exponenţilor epocii iluministe, ai secolului romantic, al XIX-lea şi ai epocii moderne.

Costin Tuchilă, Pușa Roth, Cuvânt înainte, Clasicii dramaturgiei universale, vol. I

© Editura Academiei Române

Un basm neconvenţional: «Spaima zmeilor» de Puşa Roth

Pusa Roth - Dincolo de curcubeu e lumea

Teatrul Naţional Radiofonic prezintă în fiecare duminică, la ora 9.00, pe postul România Actualităţi, piese pentru copii şi adolescenţi, continuând o tradiţie strălucită. Repertoriul bogat, diversitatea de stiluri, abordarea unor scriitori clasici din literatura de gen dar şi a lucrărilor unor autori contemporani reprezintă o modalitate sigură de a-i atrage spre teatru pe cei mai mici ascultători.
Funcţia educativă, formarea gustului artistic într-o lume din ce în ce mai puţin preocupată de acest aspect fundamental, invadată de kitsch, sunt cerinţe îndeplinite exemplar de redacţia de specialitate a Radiodifuziunii. Este notabil faptul că această preocupare se bucură de atenţia cuvenită, audienţa fiind, din câte ştim, ridicată. Cu atât mai mult cu cât teatrul radiofonic reuneşte actori de primă mărime şi are posibilitatea de a realiza montări remarcabile.
Spectacolul modern a părăsit formula tradiţională cu povestitor sau comentator al acţiunii, naraţiunea dramatizată, ceea ce nu înseamnă că accesibilitatea lui în raport cu…

Vezi articolul original 570 de cuvinte mai mult

Nuferii lui Monet

Pusa Roth - Dincolo de curcubeu e lumea

Claude Monet, Nuferi, 1908

Dintre toate plantele acvatice, nimfeaceele sunt cele mai încărcate de simboluri, din timpuri străvechi. Floarea de nufăr a fost interpretată ca imagine a purității și a împăcării sufletești, simbol al puterilor creatoare, al nemuririi, fiind legată de o întreagă mitologie a regenerării. Pentru vechii egipteni, nufărul era asociat cu mitologia solară, crezându-se că soarele a răsărit dintr-o floare de nufăr. Legenda era într-un fel asimilată semnificațiilor bogate ale simbolului acvatic, ca sursă a vieții. Bogăția cromatică a nimfeaceelor nu reprezintă un impediment în interpretarea ei simbolică, deși, desigur, floarea albă râmâne exponențială pentru ideea de puritate și forță naturală. Parfumul florii este considerat afrodisiac. Culorile florilor acestor plante acvatice variază de la albul pur la violet, în tonuri pale sau aprinse. Există specii diferite după culoare: nuferi roz, galbeni, violet, cu nuanțe diferite care dau tot atâtea denumiri.

Diferența dintre nufăr și lotus, plante înrudite, nu…

Vezi articolul original 811 cuvinte mai mult

„Mantaua”, după N. V. Gogol, în premieră la Teatrul Naţional Radiofonic. Dramatizare de Puşa Roth, în regia lui Cristian Munteanu

pusa-roth-mantaua-teatru

S-ar fi putut crede că, odată cu apariţia teatrului de televiziune, în care mijloacele auditive se conjugă cu cele vizuale, spectacolul radiofonic, mizând doar pe expresia vocii actorului şi pe efecte sonore şi muzică, îşi va pierde audienţa. Dar nu s-a întâmplat aşa. Există milioane de auditori care au rămas fideli teatrului radiofonic. Păstrându-şi avantajul de a putea alcătui, pentru fiecare piesă, distribuţiile antologice, acesta şi-a perfecţionat în ultimii ani, până la virtuozitate, mijloacele specifice.

Utilizarea unei ilustraţii muzicale din ce în ce mai rafinate, a unor efecte sonore sugestive, la care se adaugă virtuţile expresive foarte nuanţate ale vocii umane, conferă teatrului radiofonic o putere de seducţie şi un farmec aparte.

gogol-la-kiev-portret-de-f-miller

Gogol la Kiev. Portret de F. Miller

În ce mă priveşte, urmăresc cu consecvenţă spectacolele transmise duminică şi luni seara pe canalul Radio România Actualităţi. La sfârşitul săptămânii trecute, Teatrul Naţional Radiofonic ne-a oferit prilejul să ascultăm, în premieră, o excelentă dramatizare a celebrei nuvele Mantaua de N. V. Gogol, datorată Puşei Roth. Surmontând puţinătatea dialogului din creaţia clasicului rus, Puşa Roth a izbutit, fără a trăda originalul, dimpotrivă, potenţându-i sensurile profunde, să ne sugereze un întreg univers uman şi să ofere partituri generoase interpreţilor.

La rândul său, experimentatul regizor Cristian Munteanu a concentrat toate mijloacele genului pentru a transmite umilinţa la care e supus eroul lui Gogol, Akaki Akakievici, deopotrivă universul fantastic în care se desfăşoară răzbunarea sa postumă. Portretul micului funcţionar, obiect al batjocurii unora şi al compătimirii altora, e schiţat din capul locului, printr-un reuşit schimb de replici al personajelor secundare.

regizori-romani-cristian-munteanu

Cristian Munteanu

Un cor interpretând cântece ruseşti contribuie la realizarea atmosferei în care vieţuieşte şi copiază acte Akaki Akakievici, pentru care o nouă manta devine obsesie şi ideal de viaţă. Interpretarea acestui rol a înscris în palmaresul lui Virgil Ogăşanu, aflat într-o etapă fastă a carierei sale, o nouă creaţie de referinţă. Vocea sa nuanţează profund modul în care Akaki Akakievici suportă umilinţele colegilor săi de birou, ca şi felul în care devine inflexibil în demersul pentru a-şi recupera mantaua furată.

Este încărcată de semnificaţii discuţia cu înaltul personaj, în urma căreia eroul este învins, lovit în idealul de a-şi recăpăta mantaua, şi-şi dă sufletul. Dar, dacă a murit umilit, Akaki Akakievici îşi ţese răzbunarea postumă într-o atmosferă fantastică.

Din vocea cu inflexiuni timide, Virgil Ogăşanu foloseşte tonuri imperative cutremurătoare, până când stafia lui – umblând prin Petersburg – izbuteşte să smulgă mantaua de pe umerii înaltului personaj. În 80 de minute, Virgil Ogăşanu – Akaki Akakievici parcurge un tragic destin uman, în confruntare cu o societate strâmb constituită. Întreaga distribuţie, destul de numeroasă, contribuie, bine îndrumată regizoral, la reuşita acestui spectacol radiofonic.

actori-mantaua-de-gogol-pusa-roth-teatru-la-microfon

Dar, din ansamblu, se disting cel puţin trei interpreţi. Mă refer la Mircea Albulescu, el dă viaţă sonoră, cu nuanţe adecvate, croitorului de cartier Petrovici, care îşi pune toată pasiunea şi priceperea în confecţionarea mantalei, vorbind despre tigheluri şi căptuşeală ca despre nişte fiinţe vii.

De asemenea, rolul gazdei lui Akaki, Agafia, prilejuieşte Tamarei Buciuceanu-Botez treceri încărcate de sensuri de la registrul comic la cel dramatic. În fine, Alexandru Repan conferă înaltului personaj toată insolenţa poziţiei sale sociale, pentru a realiza, în final, întreaga tragedie pe care a declanşat-o comportamentul său.

Eugen Comarnescu, „Cronica Română”, nr. 3368, joi 12 februarie 2004

Premiera spectacolului Mantaua, duminică 8 februarie 2004, ora 20.30, Radio România Actualităţi.

Fragmente din spectacol

Premieră «La Vulpea Roşie»

Pusa Roth - Dincolo de curcubeu e lumea

Teatrul Naţional Radiofonic prezintă în premieră absolută La Vulpea Roşie, scenariu radiofonic de Puşa Roth, muzica: Gabriel Bassarabescu, regia artistică: Vasile Manta, cu Delia Nartea în rolul principal, alături de Mircea Albulescu, Cristian Iacob, Constantin Dinulescu, Ion Chelaru, Manuela Ciucur, Alina Teianu, Mihai Niculescu, Eugen Cristea, Ion Arcudeanu. Redactor: Costin Tuchilă. Regia de montaj: Mirela Anton. Producţia şi coloana sonoră: Vasile Manta. Regia de studio: Janina Dicu. Spectacolul va fi prezentat luni 22 martie 2010, la ora 11,00, la barul Hotelului Majestic, în cadrul tradiţionalelor întâlniri „Ne auzim la Majestic”.

La Vulpea Roşie va fi difuzat sâmbătă 27 martie, la ora 23,30, la Radio România Actualităţi.

Pornind de la biografia vestitei Zaraza, cântăreaţă celebră din Bucureştiul interbelic, Puşa Roth a creat o poveste originală, alta decât cea cunoscută, adică dragostea dintre Zaraza şi Cristian Vasile. Aproape nimic din biografia, de altfel sumară şi acoperită de legendă, a Zarazei nu…

Vezi articolul original 478 de cuvinte mai mult

La Vulpea Roşie

Pusa Roth - Dincolo de curcubeu e lumea

Pornind de la biografia vestitei Zaraza, cântăreaţă celebră din Bucureştiul interbelic, Puşa Roth a creat o poveste originală, alta decât cea foarte cunoscută, adică dragostea dintre Zaraza şi Cristian Vasile.

Recreând atmosfera bucureşteană a acelor vremi, autoarea propune un spectacol în cheie modernă, cu muzică originală de Gabriel Bassarabescu. Compozitorul a creat o muzică aparte prin formula melodică, ritmică şi armonică. Aceste cântece au toate atributele unor şlagăre.

La Vulpea Roşie, musical de Puşa Roth şi Gabriel Bassarabescu, este în pregătire la Teatrul Naţional Radiofonic. Premiera va fi programată la Radio România Actualităţi în luna martie. În distribuţie: Delia Nartea (Zaraza), Mircea Albulescu (Conu Iorgu), Cristian Iacob (George Barbu), Constantin Dinulescu (Ştefan), Ion Chelaru (Zane), Manuela Ciucur (Emilia), Alina Teianu (Ioana), Mihai Niculescu (Pianistul), Eugen Cristea (Coregraful), Ion Arcudeanu (Majordomul). Regia artistică: Vasile Manta.

Câteva imagini de la înregistrarea din Studioul T1, 9 februarie 2010

Delia Nartea

Cristian Iacob

Vezi articolul original 28 de cuvinte mai mult