Vasile Alecsandri – nume și caractere

vasile alecsandri nume si caractere biografie opera

„Nu ştiu dacă am creat teatrul naţional, dar ştiu că i-am adus un mare concurs.”

Poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, academician român, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc și al literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea, Vasile Alecsandri, fiul medelnicerului Vasile Alecsandri și al Elenei Cozoni, s-a născut pe data de 21 iulie 1821 la Bacău, însă după unii cercetători, anul nașterii ar putea fi 1819 sau chiar 1818. Şi locul nașterii sale se consideră a fi incert, deoarece nașterea s-a petrecut în timpul refugiului familiei Alecsandri în munți, din calea armatei lui Alexandru Ipsilanti. Se susţine că s-a născut undeva pe raza județului Bacău, deşi scriitorul a declarat că s-a născut la Bacău. Și-a petrecut copilăria la Iași și la Mircești, unde tatăl său avea o moșie și unde a revenit pe întreaga durată a vieții sale să-și găsească liniștea. Viitorul dramaturg a început să desluşească buchea cu un dascăl grec, apoi cu dascălul maramureșean Gherman Vida.

Între anii 1828 și 1834, s-a deschis la Iași pensionul lui Victor Cuenim. Spătarul Alecsandri l-a înscris pe fiul său la pensionul francez, unde a studiat alături de Mihail Kogălniceanu și de Matei Millo, actorul de care l-a legat o mare prietenie și admirație și pentru care a scris Chiriţele, dar și o mare parte din cânticelele comice.

Continuă lectura

Nichita Stănescu

„Dacă tu vrei să comunici cu un copac, ar trebui ca un braţ al tău să se facă ramură cu frunze şi o ramură a copacului să se facă braţ cu degete. Ar trebui să mori puţin ca om şi să învii ca plantă, iar planta să moară întrucâtva şi să devină într-o parte a ei om.”

„Poetul nu are biografie: biografia lui este de fapt propria lui operă, mai bună sau mai rea, mai măreaţă sau mai puţin măreaţă.”

„Este foarte greu să translezi în noțiune ceea ce nu are caracter noțional. Poezia nu are caracter noțional, deși folosește noțiunea ca și cărămidă în construcție. Sensul ei final este un sens emoțional, metaforic și vizionar. A confunda materialul cu sensul materialului este un lucru foarte la îndemână și foarte păgubitor.”

„A vorbi despre limba în care gândești, a gândi – gândire nu se poate face decît numai într-o limbă – în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumusețea lucrurilor concrete nu poate fi decât exprimată în limba română. Pentru mine iarba se numește iarbă, pentru mine arborele se numește arbore, malul se numește mal, iar norul se numește nor. Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanță aparte, îmi dau seama că ea o are! Această observație, această relevație am avut-o abia atunci când am învățat o altă limbă.”

„Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate și frumoase. Dar atât de proprie, atât de familiară, atât de intimă îmi este limba în care m-am născut, încît nu o pot considera altfel decât iarbă. Noi, de fapt, avem două părți coincidente, odată este patrie de pământ și de piatră și încă odată este numele patriei de pământ și de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine viața se trăiește.”

                                                                                                                                             Nichita Stănescu

Poezia lui Nichita Stănescu este stare, este repaus, este mişcare, este cântec de dragoste, de dor, de jale, este emoţie, metaforă, viziune, este noţiune, idee, gând şi vis deopotrivă, din punctul meu de vedere. Toate acestea şi încă multe altele reprezintă esenţa poeziei lui Nichita Stănescu. A construit, a reconstruit, a inovat dar a şi păstrat linia marii poezii româneşti. A demonstrat cu talent şi iubire că limba română este „dumnezeiesc de frumoasă” – şi la Nichita ca şi la alţi mari poeţi (acesta este, probabil, secretul) aceasta este o evidenţă.

Criticul literar Aurel Martin consemna că universul liricii lui Nichita Stănescu este „o pădure de simboluri”.

L-am cunoscut, mai degrabă l-am văzut prima dată pe Nichita într-o dimineaţă de iarnă, mergând încet pe lângă Cişmigiu, mergea şi zâmbea, sau mi s-a părut mie, sau aşa mi-am imaginat eu, nu ştiu nici acum şi nici nu vreau să mă hotărăsc cum a fost. Am stat şi l-am urmărit cu gând frumos şi plin de emoţie, că l-am văzut în geana dimineţii pe poetul Nichita Stănescu. De atunci sau poate mai de mult îmi imaginez că Nichita a scris şi pentru mine, aşa cum a scris pentru toţi iubitorii de poezie. După părerea mea, oricine poate să scrie poezie, dar nu oricine are stare de poezie.

 Pușa Roth

Citește articolul (partea I) în „Occidentul românesc”, an II, nr. 20, octombrie 2012, p. 11

Partea a II-a în „Occidentul românesc”, an II, nr. 21, noiembrie 2012, p. 11

Partea a III-a în Occidentul românesc”, an II, nr. 22, decembrie 2012, p. 11