Eseu despre fericire

renoir-pictura

 

Lumea modernă este tentată să măsoare tot şi toate, de la simple lucruri până la sentimente. Măsurăm audienţe, măsurăm sau cântărim averi, prietenii, amoruri, necazuri, punem în balanţa imaginară tot ce ne înconjoară, dar şi viaţa noastră cu toate împlinirile şi neîmplinirile ei. Eu nu cred că firii umane îi pot fi ataşate criterii după care se măsoară fericirea, pentru că suntem oameni şi tot ceea ce este omenesc nu ne este străin. Eu cred că orice fel de criterii sunt ideale sau idealiste, pentru că viaţa nu este un turn de fildeş şi noi nu suntem îngeri. Nu cred în fericirea absolută pentru că ea este, cred eu, apanajul îngerilor. Or, omul fericit, deplin fericit ar trebui să aibă aripi, să aibă două inimi, cu una să fie om şi cu cealaltă întrupare divină. Dacă ar fi să aplic criterii cu ajutorul cărora să măsor fericirea, cu câteva excepţii, n-aş mai fi om, ci umbră. Până la urmă ce este fericirea? Este o stare sufletească perfectă aplicată peste imperfecţiunile noastre. Ar trebui să nu ne doară nimic, să nu ne deranjeze nimic, să nu ne gândim decât la la noi înşine, să nu ne lipsească nimic etc. Dacă judecăm fericirea ca o bucurie, şi acum mă refer doar la mine, da, sunt uneori fericită. Eşti fericit dacă ai lângă tine jumătatea perfectă, dar există această jumătate? Există, slavă Domnului, un strop de iubire, unul de înţelegere, de convieţuire înţeleaptă, de obişnuinţă, dar ele nu sunt suma fericirii absolute. Ca om ai momente de fericire atunci când vine un copil, dacă ai hotărât ca cineva să-ţi urmeze, copilul fiind continuarea ta pământeană, dar apariţia lui mai înseamnă griji, nevoi, dorinţe, alături de imensa bucurie de a-l vedea crescând lângă tine. Da, poate aceasta este fericirea, sigur aceasta este fericirea, împlinirea sufletească a unui om, deşi mulţi nu înţeleg asta şi se hărţuiesc prin tribunale pentru ca puiul de om să aibă identitate, să fie recunoscut şi apărat. Copilul, după părerea mea, este cel mai frumos dar al vieţii, este parte din tine, carnea ta, inima ta, eşti tu, chiar tu, într-o altă dimensiune, într-o altă existenţă, într-un alt trup. Sigur, există excepţii, prea multe excepţii, dureroase excepţii, când copilul este o povară, o greşeală, o ruşine, dar acestea trebuie asumate, pentru că o viaţă nu este o consumabilă. Este plină lumea de copii fără părinţi, de copii fără identitate, de copii aruncaţi la coşul de gunoi, de copii ucişi de propriile mame sau taţi, dar aceştia nu pot fi consideraţi oameni, ci greşeli ale naturii, rebuturi.

Emile-Vernon-primavara

 

Fericirea este o stare şi omul are nevoie să ştie că este fericit, şi pentru asta s-a inventat, poate, cuvântul acesta magic. Ai un palat în care locuieşti, ai maşini, iahturi, avion, conturi în bancă? Atunci oamenii spun că acela e fericit, pentru că toţi dorim ceva mai mult. Dar noi suntem egali, suntem identici? Nici egali, nici identici. Bucuria de a fi pe acest pământ, indiferent de starea fizică, de statut, aceasta poate fi fericirea supremă. „Trăiesc, deci exist!”, acesta este punctul zero al demersului nostru pe acest pământ. Dacă toţi am fi egali ar fi o mare tristeţe, pentru că dorinţa de depăşire, invidia sau chiar ura, în limitele constructive, înseamnă autodepăşire, înseamnă muncă, dorinţă de mai bine şi nicidecum „să moară şi capra vecinului”. Numai Dumnezeu, în marea lui generozitate, iubeşte fără patimă, fără ură, fără ranchiună, căci el este Tatăl, el ne-a dăruit viaţa. Noi, ceilalţi, muritorii, avem la un loc toate calităţile dar şi toate defectele pământeşti, şi aşa construim parte din fericirea noastră efemeră. Mai avem nevoie de criterii, de măsurători absurde uneori ca să măsurăm clipa? Până la urmă viaţa e ca ploaia de vară, vine când nici nu te aştepţi şi se opreşte fără să-ţi dai seama.

Pușa Roth