Pușa ROTH – Proză scurtă

cultura de sambata

pusa_roth_741.„Clownul a murit!”

Bietul clown și-a petrecut viața pe scenă împărțind spectatorilor bucuria râsului, oferind fără reținere dragostea lui celor care îl aplaudau sincer, sau pentru că așa se obișnuiește la un spectacol. Nici măcar nu băgase de seamă că viața se scurgea între două măști și serile de aplauze, iar mirajul scenei îi furase bucuria de a fi alături de o ființă dragă. Dar cine să iubească un clown care toată viața nu a știut decât să aștepte serile sau diminețile în care intra în scenă, chiar dacă uneori gândul fugar al singurătății îi dădea târcoale?

Avea suflet de copil, imaginație debordantă, iar acest amestec îl făcea vulnerabil atunci când era fără mască. Lumea se schimbase, dar el continua să-și facă numărul de parcă timpul ar fi stat în loc, de parcă viața ar fi curs în ,,pas de melc”. Pentru că ,,nimic nu rămâne nepedepsit pe lumea asta”, bietul clown s-a îndrăgostit fără să-și dea seama, de tânăra acrobată sosită la teatru de puțin timp, o fostă gimnastă fascinată de luminile circului. La început a privit-o cu admirație cum ,,zbura” la trapez și fără să-și dea seama a simțit fluturi în stomac. A crezut că e doar emoție, însă bietul om nu dormea nopțile cu gândul la frumoasa gimnastă care îi arunca uneori un zâmbet fugar. A început să-i scrie poezii în nopțile de nesomn, poezii de dragoste, mirat fiind cum poate face asta, fiindcă niciodată nu-i trecuse prin cap că poate să scrie poezie, el care era obișnuit cu proza vieții. De câte ori repeta aleasa inimii lui, stătea ascuns după perdea și o privea fascinat, speriindu-se de micile ei ezitări, aplaudând-o în gând pentru splendidele ei salturi, pentru precizia cu care își executa numărul.

La spectacol fata a executat numărul fără plasă de protecție, iar clownul îndrăgostit era cât pe ce să leșine de emoție, ascuns fiind în colțul lui, pregătit să intre în scenă. Se gândea că dacă fata ar fi ratat, s-ar fi aruncat pe scenă să o salveze, fără să realizeze că era aproape imposibil. Ajunsese de dimineață în sală, scrisese câteva poezii, iar caietul îl vârâse în buzunar, grăbit să ajungă înaintea tuturor și să încerce și el un număr la înălțime. Dragostea îți dă aripi, forță, nebunie și inconștiență! Voia să îi atragă atenția, voia ca ea să facă un pas spre el, voia măcar să-i atingă mâna, voia să fie vizibil în ochii fetei de care se îndrăgostise. A urcat încet pe scară, fără teama că ar putea greși, avea aripi, era îndrăgostit, a prins trapezul, a privit înainte și a sărit. Cei care veniseră la  serviciu au auzit un zgomot ciudat, un țipăt, dar au crezut ca sunt animalele circului care se hârjonesc. Tânăra vedetă a venit la repetiții, a intrat în sală și a fost prima care l-a văzut pe bietul clown frânt, dar cu un zâmbet ciudat pe față. Repede, toată lumea a fost alertată, mulți aproape că nu îl cunoșteau, fiindcă nu prea îl văzuseră fără mască și nu au înțeles de ce a hotărât să-și curme zilele. Au găsit caietul, l-au deschis și au realizat că omul acela murise din dragoste. Impresionată, tânăra a privit lung și s-a depărtat de cel de care râsese împreună cu spectatorii, fiindcă era un clown talentat. Spectacolul s-a amânat pentru o zi, fiindcă imediat a sosit un altul care a continuat, confirmând parcă celebra replică brechtiană, ,,un om egal un om”. Așa e viața! Don’t worry, be happy!

2.Stăpânul rezervației

Într-o duminică, zi călduţă de primăvară – una dintre puţinele de anul acesta – m-am urcat într-un autobuz şi m-am aşezat pe unul dintre scaunele care are pereche în faţa lui. Nu era aglomerat, nici în maşină, nici pe stradă, aşa că mi-am văzut liniştită de gândurile mele, bucurându-mă de soare. Aproape că nu am observat când în faţa mea s-a aşezat un bărbat de vârstă medie îmbrăcat în ţinută militară, cu ghete noi, curate, cu raniţă în spate, ochelari de vedere prinşi cu un fir bleu, contrastând uşor cu verdele uniformei dar şi cu statura acestui om înalt şi cu o privire pătrunzătoare. Avea barbă, neîngrijită însă, părul destul de lung strâns sub o caschetă de pânză din acelaşi material cu cel al uniformei. Până aici nimic nu părea nefiresc, mai ales că bărbatul a început să caute ceva prin raniţă. Mi-am imaginat, iniţial, că face parte din vreun detaşament militar care a fost prin teatrele de război din Irak, Afganistan, sau pe unde vor mai fi fost militarii români. S-a oprit brusc din căutat, a privit atent la călători, mi s-a părut că s-a uitat spre mine şi imediat a început să povestească ceva. Am crezut că vorbeşte la mobil prin hands free dar mi-am dat seama repede că nu este aşa. Am devenit mai atentă crezând că m-a întrebat ceva, probabil de vreo staţie de autobuz unde ar fi trebuit să coboare, şi eu nu am înţeles.

„Mă scuzaţi, nu am fost atentă”, am spus cu jumătate de gură.

Nu a dat semne că m-ar fi auzit şi ridicând puţin tonul, a continuat de parcă nici nu aş fi existat pe scaunul din faţa lui. Brusc, am devenit mai atentă, la ceea ce omul povestea, agitându-se puţin.

„Poate nu ştiţi că eu sunt stăpânul rezervaţiei, că am fost bărbat şi acum sunt femeie?” Am crezut că este o glumă, de, era duminică, imediat după prânz, când unii au ceva mai mult chef de vorbă. Nu numai eu, dar şi ceilalţi oameni aflaţi pe scaunele de apropiere şi-au întors privirea spre acest bărbat care devenise dintr-o dată puţin ciudat. Când a realizat că are „public” , a continuat pe acelaşi ton: „Am avut sâni, dar mi-au pus cenuşă pe ei şi i-am pierdut! Ah, trebuie să mă însor, să mă tund, să mă dau cu sacâz şi vaselină ca să fiu frumos! Nu, nu, mai bine mă mărit, că ei m-au transformat în femeie!”

S-a oprit pentru o clipă, s-a uitat spre fereastră şi a continuat, de data asta, puţin emoţionat: „Vezi degetul acesta pe care am inelul?”, s-a adresat personajului pe care, acum sunt sigură că l-a văzut prin fereastra sau în fereastra autobuzului.

„A fost înlocuit cu un deget de plastilină!”, a continuat el. Dacă mi s-ar da Intercontinentalul eu l-aş refuza, dacă aş primi un microscop să-mi privesc celulele de la degetul mic.

Am vrut să mă mut pe alt scaun, ceva mai departe de el, dar am fost fascinată de „lumea” în care trăia acest om, de reacţiile lui, de spaimele lui, de grijile pe care le avea, şi, de ce nu, de ideile lui, desprinse parcă dintr-un roman SF. Starea omului s-a schimbat în câteva secunde şi, ca un copil, a început să plângă. A întins mâinile cerând ajutor oamenilor-fantasme cărora li se adresase până acum: „Daţi-mi două ace de gămălie, ca să pot să-mi salvez viaţa!”

Trebuia să cobor. Omul a rămas pe locul lui şi sunt sigură că nu avea o ţintă precisă. Ieşise, poate, la plimbare cu „prietenii”. Era departe de lumea noastră, cea pe care noi, cei mulţi, o numim lumea normală, dar nici lumea lui nu era mai liniştită decât a noastră. Să nu mai fi suportat această realitate? Posibil.

PUȘA ROTH este absolventă a Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, specializarea limba română – limba franceză, realizator Radio România, membră a Uniunii Scriitorilor din România, secţia dramaturgie…

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s