Umanism și alteritate în islam

Dacă ne referim la umanism în islam, ne aflăm în epoci diferite, în secole diferite, pentru că umanismul islamic s-a desăvârșit – așa cum afirmă și autorul volumului de față*), filosoful Christian Tămaș – ,,între secolele al VIII-lea și al XII-lea, epoca clarificărilor etice și morale, a traducerilor și a filosofilor, a cărei efervescență a lăsat urme greu de contestat asupra Europei apusene”. Cât despre alteritate – tulburător cuvânt pentru mileniul trei! – aceasta definește ființa umană privită din punct de vedere al relației cu semenii săi. Referindu-se la umanismul islamic, Christiansigla-editurii-ars-longa Tămaș argumentează faptul că acest concept este exclus de către societățile occidentale moderne, el nefiind acordat la modul de gândire al acestora. În ce privește alteritatea în islam, aceasta este pusă în relație cu elementele care definesc identitatea musulmană și are în vedere modul în care îi percepe un musulman pe ceilalți musulmani, pe nemusulmanii care trăiesc în teritoriile islamului, precum și pe nemusulmanii care trăiesc în afara acestora. Din punct de vedere identitar, omul islamic este în mare măsură marcat de fundamentul religios ,,care îi condiționează, chiar dacă în grade diferite, orizontul existențial, care îi determină modul de raportare la sacru și la lume și prin care musulmanul își afirmă adeziunea față de comunitatea căreia îi aparține”.

Christian Tămaș

Christian Tămaș

Omul islamic, profund religios, se raportează la sacru ca la o categorie fundamentală şi absolută a cărei unică sursă este Dumnezeu revelat în Coran. Or, această raportare conduce la o diminuare a importanței celorlalte cărți sacre ale religiilor monoteiste ale  lumii, chiar dacă islamul le recunoaște, conform Coranului, natura divină. Marii trimişi, adică Moise, Iisus, Muhammad au transmis Tora, Evanghelia şi Coranul, ,,aceste scripturi fiind unicele recomandate spre a fi consultate, celelalte fiind considerate prea corupte pentru a putea fi luate în considerare. Dar, dat fiind că Tora şi Evangheliile sunt considerate ca «nesigure» din punct de vedere dogmatic, musulmanii care le consultă o fac în particular şi mai mult în scopul sublinierii imperfecțiunii lor în raport cu Coranul”. Sigur, acest lucru demonstrează o anumită inflexibilitate în relație cu alte culturi religioase, chiar neacceptarea lor și o serie de dificultăți referitoare la acceptarea necondiționată a diversității creației. Raportându-se la lume, islamul percepe lumea naturală și cea supranaturală ca un tot unitar, refuzând să separe planurile: ,,Iubirea de aproape se referă strict la comunitățile islamice, însă „«răzbunarea sângelui»”, influențată de vechile cutume tribale și de «Legea Talionului», și-a păstrat un loc privilegiat în islam, ea fiind permisă şi chiar aprobată în caz de atingeri grave aduse persoanei, iertarea a dobândit un caracter facultativ”.

ramadan

Lucrarea  filosofului și specialistului în cultura și civilizația islamică, Christian Tămaș, aduce argumente serioase, bine documentate despre ,,misterul” acestei lumi pe care europeanul modern încearcă să o pătrundă, sperând la o mai bună conviețuire între oameni de religii diferite în acest mileniu extrem de tulburat de atacurile teroriste ale unor facțiuni care nu acceptă libertatea religioasă, care doresc impunerea pe plan mondial a conceptelor unui islam rigid, de multe ori reinterpretat din considerente politice.  Autorul explică detaliat și argumentat elementele care definesc identitatea musulmană, în cadrul cărora cei „cinci stâlpi ai islamului” (mărturisirea de credință, rugăciunea legală, postul din luna Ramadhan, pomana legală și marele pelerinaj) joacă un rol esențial. Mărturisirea de credinţă (shahāda) reprezintă o caracteristică fundamentală a islamului, definită prin rostirea formulei: „Mărturisesc că nu există alt zeu în afară de Dumnezeu şi că Muhammad este trimisul lui Dumnezeu”, repetată neîncetat atât de muezin în timpul chemării la rugăciune, cât și de fiecare credincios în parte pe tot parcursul vieții sale. „Ea reprezintă baza invocaţiilor repetate în timpul Marelui Pelerinaj, iar, în clipa morţii, credinciosul o repetă cu o ardoare specială. Recunoașterea caracterului unității și unicităţii divine are un efect pozitiv pentru musulman, ea constituind o forţă redutabilă a cărei eficacitate depinde de modul său de aplicare. Mărturisirea de credinţă determină, în primul rând, refuzarea supunerii faţă de orice autoritate seculară considerată contrară islamului. Continuând, sub o formă diferită, aceeaşi idee, expresia allāhu akbar («Dumnezeu este cel mai mare!») îl îndeamnă pe credincios să-şi dea viaţa, în caz de nevoie, în lupta cu cei declaraţi duşmani ai lui Dumnezeu. Cei morţi într-o astfel de luptă sunt consideraţi martiri, ei urmând a ajunge direct în Paradis. Mărturisirea de credinţă i-a animat și pe misticii musulmani în căutarea îndepărtării tuturor zeilor mincinoși ai omului interior”. Mărturisirea de credință este, poate, cea mai tulburătoare practică a lumii islamice, creând o falie uriașă între lumi și credințele lor, în numele căreia musulmanul dorește uniformizarea lumii printr-o singură credință, cea islamică, lucru de neacceptat în acest secol care ar trebui să fie unul al toleranței și al cooperării pașnice.  Un al doilea element identitar al comunității islamice este rugăciunea cotidiană, cea de a doua obligaţie cultică a musulmanului.

Rugăciunea este efectuată de cinci ori pe zi, aceasta alcătuind baza liturgiei islamice. ,,Rugăciunea rituală cotidiană se află sub incidenţa juridică a Legii islamice şi este lovită de nulitate, în cazul nerespectării unui anumit număr de condiţii: orientarea precisă spre Mecca, corectitudinea poziţiilor corporale ș.a. Rugăciunea de vineri nu este obligatorie decât pentru bărbaţi, care pot participa la ea indiferent de sentimentele lor interioare, funcţia ei principală fiind aceea de a asigura coeziunea socială în cadrul comunităţii. Femeile pot participa la rugăciunile din moschee, chiar acolo unde nu există spaţii separate pentru bărbaţi şi femei, dar veşmintele şi podoabele, parfumurile lor nu trebuie să trezească senzualitatea bărbaţilor. De aceea se recomandă ca femeile să se roage acasă.” Sigur, vorbim de obligativitatea rugăciunii și nu de libera alegere a musulmanului.

Mecca

Mecca

O altă practică majoră cu puternice implicații sociale și, de ce nu, morale, este postul din Luna Ramadhan, luna a noua a calendarului islamic, perioadă în care musulmanul ține post de la răsăritul până la apusul soarelui. Această practică a postului este una de  exersare a voinței și de credință față de Dumnezeu. Pentru musulman este obligatoriu ca măcar o dată în viață să meargă la Mecca pentru Marele Pelerinaj. Este scris în ,,cartea vieții” a tuturor musulmanilor să facă această călătorie inițiatică spre centrul lumii musulmane: Mecca. Ataşamentul faţă de Profet este şi el un element esențial în viața curentă. Musulmanii fac referire la Muhammad în multe ocazii, el având, în islam, aceeaşi importanţă ca Iisus Hristos în creştinism. Căsătoria unui musulman cu o femeie care nu este musulmană comportă o serie de dificultăți, fiind acceptată numai dacă descendenții vor fi musulmani. Femeia musulmană nu se bucură de acest drept, de a se căsători cu un bărbat de altă religie. Omul islamic este condus în viață după  câteva principii care  sunt ca niște cercuri în interiorul cărora se mișcă întreaga sa viață. Disciplina religioasă, respectarea cutumelor aflate sub incidența Legii, îndepărtarea de ideile umanismului universal în favoarea legilor islamice care guvernează  și dictează practic liniile directoare ale vieții fiecăruia fac ca musulmanul să  rămână ancorat în lumea sa, fără a putea accepta o apropiere spirituală de lumea occidentală.

Lămuritor pentru cititorul de azi, care nu are legătură cu lumea islamică, este capitolul dedicat Legalismului și umanismului în islam, care dezbate și explică relația omului cu sine și cu semenii săi  care este aproape imposibil de realizat „în afara relației Creatorului cu creația sa”. Deosebirile dintre islamul legalist si cel mistic este explicat detaliat de autorul volumul din care cităm: ,,Dacă islamul legalist îl plasa pe om într-o stare de separare de Dumnezeu, prin respect şi autoritate, islamul mistic susţinea contrariul, și anume că doctrina unităţii şi unicităţii divine demonstra tocmai faptul că nimic nu îl poate separa pe Dumnezeu de cei care îl iubesc. Dacă islamul legalist era fundamentat pe reguli stricte care aveau în vedere comunitatea musulmană ca structură socială, islamul mistic reprezenta o trăire personală, el constituind cel de al doilea pol al islamului, opus dogmatismului. Spre deosebire de Coranul dogmatic explicat prin filtrul rațiunii şi supus acestuia, Coranul misticilor era trăit în dimensiunea sa ascunsă, fiind capabil de a suscita o beţie spirituală a ființei și o orientare a ei spre transcendental. Ambele abordări, coroborate cu deschiderea islamului spre orizonturile de gândire ale altor culturi, în special cea greacă, vor contribui, în epoca de aur a islamului clasic, la definirea omului islamic și a locului său într-o societate deschisă față de lumea din jur, care se lansa într-o nouă direcție, încercând să atingă nivelul marilor civilizații.”

Extrem de bine documentat, Christian Tămaș susține temele abordate cu exemple care sunt lămuritoare pentru cititorul de azi, pentru cititorul european care, iată, trebuie să conviețuiască în propria sa țară alături de musulmani, să înțeleagă diferențele de gândire, de comportament și mai ales, diferențele religioase.

Pușa Roth

*) Christian Tămaș, Umanism și alteritate în islam, Iași, Editura Ars Longa, 2015.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s