Femeia și copacul: „Scrisoare către nimeni”

Femeia citea zilnic despre fericire, iubire, despre oameni care au trecut prin viață fără urme de amărăciune și se gândea cum o fi să fii pe deplin fericit, mulțumit, să zâmbești ziua întreagă, să visezi colorat, să străbați dimensiunea timpului ca pasărea paradisului. Stătea la fereastra de la care privea dincolo de ea, asculta forfota lumii, își imagina cum zvâcnește seva copacului, prietenul ei vegetal, sevă ce va da o nouă viață în primăvara ce se apropie vertiginos și se gândea la o soluție miraculoasă care să dea dimensiune planetară fericirii. Râdea singură de această năzdrăvănie și i se părea că și copacul o privește puțin contrariat – era doar o iluzie –, a plecat aproape rușinată de la fereastră drept spre calculator și a început să scrie un eseu despre fericire. Cui să-l adreseze oare, se întrebă nedumerită ? După o îndelungă chibzuință femeia s-a hotărât: ,,Mi-l trimit mie!” După ce și-a dat seama de jocul pe care-l punea la cale a hotărât: „Nimănui și oricui vrea să citească!”. După o asemenea decizie înțeleaptă, în opinia ei, femeia a început să scrie scrisoarea adresată nimănui, un eseu despre fericire.

scrisoare catre nimeni de pusa roth femeia si copacul

,,Eu nu cred că firii umane îi pot fi ataşate criterii după care se măsoară fericirea pentru că suntem oameni şi tot ceea ce este omenesc nu ne este străin. Eu cred că orice fel de criterii sunt ideale sau idealiste, pentru că viaţa nu este un turn de fildeş şi noi nu suntem îngeri. Nu cred în fericirea absolută, pentru că ea este, cred eu, apanajul îngerilor. Or, omul fericit, deplin fericit, ar trebui să aibă aripi, să aibă două inimi, cu una să fie om şi cu cealaltă întrupare divină. Dacă ar trebui să aplicăm criterii cu ajutorul cărora să măsurăm fericirea, cu câteva excepţii, n-am mai fi oameni, ci umbre. Până la urmă ce este fericirea? Este o stare sufletească perfectă aplicată peste imperfecţiunile noastre. Ar trebui să nu ne mai doară nimic, să nu ne mai deranjeze nimic, să nu ne mai gândim decât la noi înșine, să nu ne lipsească nimic etc. Dacă judecăm fericirea ca o bucurie, da, eu sunt uneori fericită. Eşti fericit dacă ai lângă tine jumătatea perfectă, dar există această jumătate? Există, slavă Domnului, un strop de iubire, unul de înţelegere, de convieţuire înţeleaptă, de obişnuinţă, dar ele nu sunt suma fericirii absolute. Ca om ai momente de fericire atunci când vine un copil, dacă ai hotărât ca cineva să-ţi urmeze, copilul fiind continuarea ta pământeană, dar apariţia lui mai înseamnă griji, nevoi, dorinţe, alături de imensa bucurie de a-l vedea crescând lângă tine. Da, poate aceasta este fericirea, sigur aceasta este fericirea, împlinirea sufletească a unui om, deşi mulţi nu înţeleg asta şi se hărţuiesc prin tribunale pentru ca puiul de om să aibă identitate, să fie recunoscut şi apărat. Copilul, după părerea mea, este cel mai frumos dar al vieţii, este parte din tine, carnea ta, inima ta, eşti tu, chiar tu, într-o altă dimensiune, într-o altă existenţă, într-un alt trup. Sigur, există excepţii, prea multe excepţii, dureroase excepţii, când copilul este o povară, o greşeală, o ruşine, dar acestea trebuie asumate, pentru că o viaţă nu este o consumabilă. Este plină lumea de copii fără părinţi, de copii fără identitate, de copii aruncaţi la coşul de gunoi, de copii ucişi de propriile mame sau taţi, dar aceştia nu pot fi consideraţi oameni, ci greşeli ale naturii, rebuturi.

Andrei Brănișteanu Inocență

Andrei Brănișteanu, Inocență

Fericirea este o stare şi omul are nevoie să ştie că este fericit şi pentru asta s-a inventat, poate, cuvântul magic. Ai un palat în care locuieşti, ai maşini, iahturi, avion, conturi în bancă? Atunci oamenii spun că acela e fericit, pentru că  toţi dorim ceva mai mult. Dar noi suntem egali, suntem identici? Nici egali, nici identici. Bucuria de a fi pe acest pământ, indiferent de starea fizică, de statut, aceasta poate fi fericirea supremă. «Trăiesc, deci exist!»,  acesta este punctul zero al demersului nostru pe acest pământ. Dacă toţi am fi egali, ar fi o mare tristeţe, pentru că dorinţa de depăşire, invidia sau chiar ura, în limitele constructive, înseamnă autodepăşire, înseamnă muncă, dorinţă de mai bine  şi nicidecum «să moară şi capra vecinului». Numai Dumnezeu, în marea lui generozitate, iubeşte fără patimă, fără ură, fără ranchiună, căci el este Tatăl, el ne-a dăruit viaţa. Noi, ceilalţi, muritorii avem la un loc toate calităţile dar şi toate defectele pământeşti, şi aşa construim parte din fericirea noastră efemeră.”

9 februarie 2016

Pușa Roth

Pușa Roth

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s