Samuel Beckett – aşteptarea tragică

Nimeni, la noi, nu cred că a aflat în ziua de 22 decembrie 1989 vestea morţii lui Samuel Beckett, laureat al Premiului Nobel pentru literatură. Şi chiar dacă vestea ar fi ajuns cumva şi în România în acea zi incendiară, nimeni nu ar fi avut răgazul să o asculte.

După moartea soţiei sale în 17 iulie 1989, suferind de emfizem pulmonar şi, se pare, de Parkinson, părintele lui Godot se retrăsese la un azil. A încetat din viaţă în 22 decembrie 1989. Este înmormântat în cimitirul Montparnasse, lângă Suzanne. Piatra sa funerară este o dală din granit negru, lustruit. În faţa ei un arbore izolat aminteşte de decorul din Aşteptându-l pe Godot.

Aşteptarea tragică, viaţa fără nici un orizont, decepţia, imposibilitatea comunicării într-o lume marginală şi absurdă, degradarea şi căderea sunt temele obsesive ale operei bilingve a lui Samuel Beckett. Aproape toate trăsăturile psihologiei artistice irlandeze, de la depresie, anxietate, gustul pentru excentric, la forţarea limitelor morale, sondarea limbajului, paradoxul şi compunerea de cuvinte se regăsesc la Beckett; la fel cum trăsăturile existenţialismului francez şi în general ideile filosofice de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial se întâlnesc în opera sa.

Samuel Barclay Beckett s-a născut la Foxrock, suburbie a Dublinului, în 13 aprilie 1906. Deşi contestată, data este sigură, fiind consemnată la rubrica mondenă a ziarului „The Irish Times” din 16 aprilie. Proprietatea familiei era o casă mare înconjurată de grădină, construită cu trei ani înainte. Casa, grădina în care tânărul înalt şi uscăţiv se plimba cu tatăl său William, gara Foxrock sunt locuri pe care le vom regăsi în romane şi piese de teatru ale scriitorului. Elev la Dublin şi la Portora Royal School din Enniskillen, unde învăţase şi Oscar Wilde, Beckett se înscrie apoi la Trinity College din Dublin, unde studiază franceza, italiana şi engleza între 1923–1927, obţinând diploma de licenţiat în arte (Bachelor of Arts). În 1926 se află pentru scurt timp la Paris. După o perioadă de studii la Belfast, la Campbell College, ajunge lector de engleză la Şcoala Normală din Paris. Aici are ocazia de a-l cunoaşte pe Joyce, a cărui influenţă va fi considerabilă asupra prozei sale. În 1929, îi apare prima lucrare literară, studiul Dante… Bruno… Vico… Joyce, în care ia apărarea lui Joyce, atacat pentru stilul său obscur. Tot acum îl cunoaşte pe Ezra Pound. Prima nuvelă a lui Beckett, Assumption, este publicată în influenta revistă literară a lui Eugène Jolas, „Transition”. În 1930, Whoroscope (Târfoscop), o plachetă cu tiraj confidenţial, marchează debutul ca poet al lui Beckett. Pentru acest poem bizar, de 98 de versuri cu 17 note de subsol, primeşte un mic premiu literar. Aşteptând omleta de dimineaţă, personajul René Descartes meditează la misterele teologice, la trecerea timpului şi la apropierea morţii.

În 1931 apare eseul Proust. După o scurtă perioadă petrecută ca lector de franceză la Trinity College, în 1932 părăseşte viaţa universitară şi revine la Paris. Romanul lui Goethe, Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister îi inspiră poemul Gnome, publicat în „Dublin Magazine”, în 1934. Din acelaşi an datează culegerea de povestiri More Pricks than Kicks (Mai multe înţepături decât şuturi sau Aventurile picareşti ale lui Belacqua Shuah pe străzile Dublinului). Stilul lui Beckett era deja cristalizat.

Ca şi la Joyce, referinţele livreşti sunt frecvente în proza lui Beckett, care simte nevoia de a-şi etala erudiţia. Belacqua este unul dintre personajele din Cântul al IV-lea al Purgatoriului lui Dante. Inacţiunea care îl caracterizează pe Belacqua se va regăsi în întreaga operă beckettiană.

În 1935 apare volumul de poeme Oasele ecoului şi alte precipitate, aşa-numitele „poeme ale cruzimii”. După o lungă călătorie în Germania, în 1936–37, se întoarce la Paris şi locuieşte în apropierea cartierului Montparnasse. Un vagabond îl răneşte cu un cuţit. Începe să scrie în franceză: Poeme, 1937–1939, care vor apărea în revista lui Sartre, „Les Temps modernes” (iulie–noiembrie 1946). După război, exprimarea scriitorului în două limbi, franceză şi engleză, cu preferinţă pentru prima, va deveni fapt curent, conferindu-i un statut aparte. În plus, Beckett însuşi îşi va traduce unele texte în engleză, altele încredinţându-le lui Édith Fournier. Întrebat de ce a optat pentru franceză, scriitorul a răspuns că în această limbă e mai uşor să scrii fără stil.

Cu sprijinul lui Herbert Read publică la Londra, în 1938, primul său roman, Murphy, care fusese refuzat de 36 de ori de editori. Tema nebuniei şi a eşecului vor fi reluate adesea de Beckett. Aflat în Irlanda în 1939, la începutul războiului, pleacă imediat în Franţa, preferând „Franţa în război decât Irlanda în timp de pace”. Participă la rezistenţa împotriva ocupaţiei naziste; în 1942 scapă ca prin urechile acului de poliţia germană, fiind prevenit de soţia prietenului său Alfred Peron. Nathalie Sarraute îl găzduieşte un timp. Refugiat apoi la Roussillon, în sudul Franţei, lucrează ca muncitor agricol. Aici scrie ultimul roman în engleză, Watt, tipărit în 1953, a cărui primă frază exprimă pesimismul şi umorul negru atât de specifice autorului: „Soarele s-a arătat, neavând o altă alternativă, şi asta înseamnă că nimic nu este nou.”

Mercier şi Camier, roman în franceză, care va apărea în 1970, este o creaţie din 1945. Anii de după război, când se stabileşte definitiv la Paris, reprezintă o perioadă de intensă activitate creatoare. Publicate în 1951 şi 1953 la Editura Minuit şi considerate o trilogie, romanele în franceză Molloy, Malone moare, Cel care nu poate fi numit, au fost scrise între 1947–1949 iar piesa Aşteptându-l pe Godot, probabil în 1948. Conjunctura i-a fost favorabilă lui Beckett. În 1948, noul director al Editurii Minuit, Jérôme Lindon, aflase de la un prieten de proza lui Beckett, refuzată de şase editori. Când a primit manuscrisele celor trei romane, s-a hotărât repede să le publice. Lectura primelor pagini din Molloy îl entuziasmase pe directorul editurii, care la 15 noiembrie 1950 semna contractul cu autorul. Molloy avea să fie interzis în Irlanda în 1955, an în care sunt publicate în Franţa Nuvele şi Texte pentru nimic.

În 1952, la editura pariziană Minuit, apare farsa tragică En attendant Godot (Aşteptându-l pe Godot). În scurt timp avea să fie tradusă în 18 limbi. Succesul ei scenic a contribuit din plin la consacrarea autorului, poate chiar mai mult decât cele trei romane, care au pasaje greu de înţeles, ca şi proza lui Joyce. În 1957 este montată mai întâi la Londra şi apoi la Paris, piesa Sfârşit de partidă, scrisă în franceză. În 13 ianuarie 1957, BBC difuzează pe programul 3, All That Fall (Toţi cei care cad), piesă radiofonică într-un act. Anul 1958 este marcat de reprezentarea la Londra a monologului dramatic Krapp’s Last Tape (Ultima bandă a lui Krapp). Versiunea franceză tradusă de autor împreună cu Pierre Leyris în 1960, cu titlul La dernière bande, este adesea asociată în spectacole cu alte piese scurte. Proza Comment c’est (Cum e) apare în 1961 iar Happy Days (Zile fericite) este publicată şi jucată la New York. Pusă în scenă la Veneţia şi apoi la Paris în 1963, Oh, les beaux jours (O, ce zile frumoase) valorifică o dată în plus ideea că arta nu mai poate înfrumuseţa lumea, rostul ei nemaifiind cel de altădată.

În anii ’60 atât viaţa personală cât şi cea artistică sunt marcate de schimbări. În 1961 Beckett se căsătoreşte cu Suzanne în Anglia, din cauza legilor succesorale franceze. Continuă să scrie pentru radio dar şi pentru cinema şi televiziune. Film este un scenariu în care rolul principal e deţinut de actorul Buster Keaton. În 1969 i se decernează Premiul Nobel pentru literatură cu următoarea motivaţie a juriului: „Pentru scrisul său care – în forme noi, atât în roman cât şi în teatru – îşi capătă elevaţia în însăşi starea de indigenţă a omului modern.” Beckett consideră această distincţie „o catastrofă” şi refuză să ia parte la ceremonie. Premiul îi este adus de Jérôme Lindon.

Bibliografia beckettiană se îmbogăţeşte cu romanul Watt în limba franceză (1969), Le Dépeupleur în 1970, piesele de teatru Not I (Nu eu, 1973) şi That Time (Această dată, 1976), Pour finir encore (Pentru a sfârşi din nou, fragmente de proză noi şi vechi, 1976), Compagnie (Tovărăşie, 1980), Mal vu, mal dit (Prost văzut, prost spus, 1981), Catastrophe et autres dramaticules (Catastrofă şi alte drămuliţe, 1982), piesă dedicată lui Václav Havel.

Doi critici americani, Bishop şi Federman sintetizau în 1976, în publicaţia Cahiers de l’Herne, principalele repere ale operei lui Beckett:  „1906–1976, 70 de ani de cuvinte… o viaţă întreagă… o viaţă făcută din cuvinte […] Iată ceea ce rezumă viaţa lui Samuel Beckett, iată ceea ce face biografia sa. Aproape o jumătate de secol de cuvinte, de la cele dintâi, în 1929, în engleză, în franceză, cuvinte murmurate, urlate… insistente. Şi nu s-a terminat, nu, căci, aşa cum spune vocea care vorbeşte în opera lui Beckett, cel mai rău este începutul, apoi mijlocul, apoi sfârşitul, la sfârşit, la sfârşit este cel mai rău.” (T. Bishop, R. Federman, Avant-propos in Samuel Beckett, Cahiers de l’Herne, Paris, Éditions de l’Herne, 1976.]

Austeră şi minimalistă, opera lui Beckett este interpretată ca o expresie a unui pesimism profund faţă de condiţia umană, chiar dacă autorul l-a negat în mărturisirea către criticul Lucien Attoun: „Nu cred ca opera mea să fie pesimistă. Nu vreau să spun că deznădejdea personajelor mele ar fi optimistă. Dar ceea ce pot spune este că oamenii mei se încăpăţânează să meargă totuşi mai departe.” Cu altă ocazie, scriitorul afirma: „Acolo unde coexistă şi obscuritatea şi lumina, există pentru noi şi inexplicabilul. De aceea, cuvântul cheie ale pieselor mele este poate.”

Aşteptându-l pe Godot a fost pusă în scenă pentru prima dată la 5 ianuarie 1953, la teatrul parizian Babylone, în regia lui Roger Blin, care interpreta şi rolul lui Pozzo. Din prima distribuţie au mai făcut parte Pierre Latour în Estragon, Lucien Raimbourg (Vladimir), Jean Martin (Lucky), Serge Lecointe în rolul băiatului. Se poate admite că Godot este motorul unui nou tip de teatru, teatrul absurdului. Sosirea sa ar pune punct aşteptării lui Didi (Vladimir) şi a lui Gogo (Estragon), această aşteptare creând jocul scenic. De fapt, în piesă nu se întâmplă nimic. Ceea ce contează este doar aşteptarea, durata ei indicată prin gerunziul din titlu. Forţa lui Beckett constă în a refuza sosirea lui Godot iar acest refuz ne conduce într-o spirală a aşteptării, care este o repetiţie fără sfârşit. Cei doi vagabonzi (clochards în franceză) vor reveni mereu în acelaşi loc care este de fapt un non-loc, un drum de ţară cu un arbore. Despre acest decor indicat de autor ca şi despre celelalte indicaţii de joc din piesă s-a vorbit mult, speculându-se simbolul cu care acest spaţiu se încarcă. În text apare frecvent indicaţia Silence (Tăcere), consfinţind parcă starea de aşteptare şi de incertitudine. Misteriosul Godot le-a promis celor doi ajutorul şi de aici speranţa de schimbare. Neliniştea pune încet-încet stăpânire pe cei doi cerşetori. Întrebările pe care ei şi le pun sunt cât se poate de fireşti în această ordine a derizoriului şi în cadrul aparent firesc al teatrului absurdului. Este oare ziua potrivită, oare locul este bine ales? Nu cumva Godot a trecut deja pe acolo şi întâlnirea a fost ratată? Ce vor face aşteptând?

Piesa începe seara, ceea ce înseamnă că nu se va întâmpla nimic. Decorul rămâne neschimbat, acţiunea este de fapt o inacţiune. Este fireşte o referinţă ironică la regula celor trei unităţi din teatrul clasic. Unitatea de timp impunea ca acţiunea să înceapă dimineaţa şi să se încheie în seara aceleiaşi zile.

La jumătatea primului act apare în scenă un alt cuplu: autoritarul Pozzo şi Lucky, un fel de servitor al său. Lucky are o singură tiradă de trei pagini, rostind fraze neinteligibile, cuvinte la întâmplare între care legăturile semantice sunt absurde. După tirada lui Lucky, cei doi dispar. Apare un adolescent trimis de Godot pentru a le spune celor doi vagabonzi că acesta va veni a doua zi. Actul al II-lea se joacă identic cu primul, însă mai rapid şi cu câteva variaţiuni. În aparenţă doar arborele s-a schimbat, având acum câteva frunze. Estragon nu-şi aduce aminte de primul act, Pozzo a devenit orb. Finalul piesei nu rezolvă nimic. Acelaşi tânăr reapare cu acelaşi mesaj. Vladimir şi Estragon hotărăsc să se sinucidă spânzurându-se de arbore. Estragon îşi desface cureaua şi pantalonii îi cad. Renunţă pentru că nu se pot spânzura cu aceeaşi centură, ca să moară amândoi deodată. În final cei doi se îndeamnă să părăsească locul aşteptării dar conform indicaţiei autorului, rămân nemişcaţi. Concluzie firească a lipsei de acţiune.

De-a lungul timpului au apărut numeroase articole în care comentatorii au încercat să descopere cine este Godot. Una dintre explicaţii a fost aceea că este o combinaţie între cuvântul englezesc God (Dumnezeu) şi sufixul francez popular -ot, ceea ce ar conferi piesei o dimensiune metafizică. Cele două personaje ar aştepta sosirea unei fiinţe transcendentale care nu vine niciodată. Mizerie umană fără Dumnezeu. Beckett a refuzat de la bun început orice interpretare şi într-o scrisoare adresată lui Michel Polac în ianuarie 1952, la puţin timp după apariţia volumului, face următoarea precizare: „Nu ştiu mai mult despre această piesă decât cel care o va citi cu atenţie – nu ştiu cine este Godot. Nici măcar nu ştiu dacă el există.”

Pe seama primei montări a farsei tragice Aşteptându-l pe Godot circulă mai multe anecdote. În primele săptămâni, jumătate din sală ieşea înainte de sfârşitul actului întâi. Agasaţi, ceilalţi spectatori rămâneau în sală pentru a-i bruia pe actori. Godot declanşa în fiecare seară dispute între susţinători şi detractori. La un spectacol, situaţia a degenerat în scandal, cortina căzând la începutul actului al II-lea. Publicul se ducea la teatru pentru a trăi scandalul şi pentru a-l descoperi pe autor. Interpretul rolului Estragon, Pierre Latour, a refuzat la început să-şi lase pantalonii să cadă, considerând că este un gest ridicol. Beckett i-a scris lui Blin, regizorul spectacolului, explicându-i că această scenă este una dintre cele mai importante ale piesei. După lungi negocieri, Latour a acceptat. Pantalonii i-au căzut. Efectul produs a fost neaşteptat: nimeni nu a izbucnit în râs. Expresia attendre Godot a devenit sinonimă cu a spera imposibilul.

„Beckett este esenţialmente tragic. Tragic pentru că, la el, totalitatea condiţiei umane este cea care intră în joc, nu omul unei anumite societăţi, nici omul privit şi alienat de o anumită ideologie care simplifică şi amputează în acelaşi timp realitatea istorică şi metafizică, realitatea autentică în care este integrat omul. A fi pesimist sau optimist e o problemă oarecare. Important este adevărul, astfel încât omul să apară în multiplele sale dimensiuni şi profunzimi. Beckett pune problema scopurilor ultime ale omului.” (Eugen Ionescu).

Puşa Roth, Costin Tuchilă

Fragmente din textul emisiunii Samuel Beckett – aşteptarea tragică, din seria Clasicii dramaturgiei universale, difuzată în 25 noiembrie 2007, la Radio România Cultural

Waiting for Godot (fragment)

Anunțuri

2 gânduri despre „Samuel Beckett – aşteptarea tragică

  1. Multumesc pentru placerea de a lectura si afla ce este valoros in literatura.Desi nu pot spune ca am citit ceva pana acumn din Beckett mi se potriveste gustului.Voi cauta una din operele sale

  2. Articolul e foarte bine documentat si e scris in asa fel incat emotioneza. Rara gasesc articole de critica literara atat de patrunzatoare si tusante.

    Sunt o mare admiratoare a lui Beckett pentru ca „absurdul” lui nu e decat oglinda exacta a realitatii.

    Multumesc autorilor acestui studiu si ii felicit din toata inima.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s