Pusa Roth - Dincolo de curcubeu e lumea

August Strindberg: alchimia visului

pusaroth — Sun, 22 Jan 2012 15:54:10 +0000

„Un surâs în mizerie sugerează existența unei speranțe și situația se prezintă altfel decât fără speranță. Așa e drumul. Eu pun numai câteva flori pe el.”

„Meditez astfel la viața mea: este posibil ca toate ororile trăite să-mi fie prezentate ca pe o scenă, permițându-mi astfel să devin dramaturg și să descriu toate stările de suflet și toate situațiile. Dramaturg am fost deja la 20 de ani, dar dacă viața mea ar fi decurs liniștită și fără probleme, n-aș fi avut nimic de descris.”

„Seara, o rază de lumină verde a căzut de la lampă pe pieptul meu, urmărindu-mă peste tot unde mă duceam. Oare va veni lumina pînă la urmă?”

„Când stau liniștit acasă, sunt în pace. Dar când ies puțin printre oameni, începe infernul.”

„Singur, trist, am plâns mult. M-am gândit că viața mea mi-a jucat o farsă plină de cruzime, că își bate joc de sentimentele noastre cele mai bune. Viața? O înșelătorie.”

Am plâns atâta încât ochii mei au pălit în exterior, în timp ce în interior sufletul meu a fost spălat.”

August Strindberg, Jurnal ocult

„Decenii în şir opera lui Strindberg a fost prezentată de istoria literară dintr-o perspectivă simplificatoare. Până prin anii ’50–’60 ai secolului al XX-lea, ea era pusă exclusiv în legătură cu influenţa pe care împreună cu pictura norvegianului Edvard Munch, contemporan cu el şi ilustrator al operei lui Strindberg, sau inspirându-se din aceasta, a exercitat-o asupra literaturii europene la cumpăna celor două veacuri, determinând printre altele apariţia expresionismului. Strindberg era înregistrat, aşadar, în primul rând ca un precursor al expresionismului. Dar abia către sfârşitul anilor ’40, la un secol de la naşterea dramaturgului, două studii monografice apărute concomitent, unul al istoricului literar englez Elizabeth Sprigge, celălalt al francezului Maurice Valency, au revelat lărgimea orizontului său tematic şi stilistic.

După cum se ştie, Strindberg provenea dintr-o familie de burghezi înstăriţi – mama fusese însă slujnică într-o crâşmă. Povestirea autobiografică de o mare intensitate tragică Fiul slujnicei l-a făcut cunoscut nu numai Scandinaviei, ci întregii Europe occidentale. De altminteri se cuvine să observăm că după numai 13 ani ea era tradusă şi în româneşte în paginile unei reviste de la Iaşi. Strindberg, care debutase relativ târziu, după ce fusese ziarist, institutor, bibliotecar la Stockholm, corespundea într-un fel imaginii pe care sfârşitul de secol şi-o făcea despre scriitorii vremii. [...]”

Dan Grigorescu, Fragment din comentariul cuprins în emisiunea August Strindberg: alchimia visului

În acest an vom comemora centenarul morții lui Strindberg.

Comentarii despre opera lui Strindberg, amănunte biografice, fragmente din piese ale dramaturgului suedez în emisiunea August Strindberg: alchimia visului, din seria Clasicii dramaturgiei universale. Vezi pagina Emisiuni radio (cu link pe titlu și foto pentru a asculta emisiunea).

Iluzii, refugii, eșecuri – cronică literară de Costin Tuchilă la romanul Salonul roșu (Röda rummet) de August Strindberg.

Replici

pusaroth — Sun, 15 Jan 2012 14:46:27 +0000

Draga mea Veronicuță,

Sunt cinci ceasuri de dimineață și eu, luându-mă cu lucrul, n-am putut închide ochii încă. Acum, după ce-am sfârșit câte aveam de făcut, îmi închei ziua gândind la tine, pasărea mea cea sprintenă, cea voioasă și tristă totodată și aș vrea să pun mâna pe tine, să te sărut pe aripă… pe locul unde va fi fost odată două aripi, pe umărul tău cel alb și rotund și frumos. Dar trebuie să-mi pun pofta-n cui, căci în acest moment tu dormi dusă, în pătuțul tău așternut desigur c-o fină pânză de in, iar eu mă uit în lumânare și gândesc la tine. Dormi și nu te trezi, draga mea Nicuță, că eu te păzesc tocmai de aici.

Emin

***

Eminule, când vii să te revăd, să te mai pup, să te mai cănăjesc și apoi să te mai mângâi, și să-ți cer iertare frumușel și apoi într-o lungă și dulce sărutare să se uite toate relele. Când? Miţule, când ai putea să vii la Iași să fim împreună ce bine ar fi! Dar tu nicând nu te gândești la așa ceva, vălmășagul Bucureștilor îți răpește dorul de mine, viața ta e plină și nu simte trebuinţa prezenţei mele, totuși te pup și te răspup și te îmbrăţisez doucement et gentilement.

Toute à toi,

Veronica

Conceput ca un scenariu de teatru având la bază 22 de scrisori şi fragmente de scrisori, Mihai Eminescu – Veronica Micle. Replici întărește ideea desfăşurării în timp a unui sensibil, complex, nu o dată contradictoriu roman de dragoste, cuprinzând o paletă uriaşă de idei, sentimente, trăiri. Consultând corpusul integral al corespondenţei dintre cei doi, am ales numai acele texte şi pasaje cu valoare sentimentală şi poetică universală, eliminând detaliile conjuncturale (referiri la persoane, întâmplări din proza vieţii etc.), importante pentru istoria literară, nerelevante într-un spectacol.

Amănunte despre spectacol și fișierul audio: http://pusaroth.wordpress.com/2009/05/02/mihai-eminescu-%E2%80%93-veronica-micle-replici/

Pușa Roth, Costin Tuchilă

162. Mihai Eminescu

pusaroth — Sat, 14 Jan 2012 15:25:34 +0000

„Gradul de civilizaţie al unui popor se măsoară după [...] aptitudinea de a supune puterile oarbe ale naturii, scopurilor omului. Cu cât omul e mai stăpân pe vânt, pe apă, pe abur, şi-şi face din ele slugi muncitoare, cu atât civilizaţia e mai înaltă” ; „Mita e-n stare să pătrundă orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii.” – Mihai Eminescu.

Să vorbeşti despre Eminescu e ca şi cum ai vorbi despre timp, despre stele, despre durere, iubire, disperare, speranţă, despre toate sentimentele omeneşti puse în căuşul cuvântului dor, atât de apropiat de sufletul poporului român. Vizionar, Eminescu a citit în stele, a descifrat enigmele acestui pământ şi a aşezat totul în poezie. Acum 162 de ani, în anul 1850, 15 ianuarie, se năştea, la Botoşani, Mihai, al şaptelea copil al căminarului Gheorghe Eminovici şi al Ralucăi, născută Iuraşcu.

Un copil, la prima vedere, obişnuit, un adolescent neliniştit, un tânăr romantic, un bărbat îndrăgostit, un ziarist răzvrătit, un intelectual desăvârşit care a schimbat soarta limbii române, aşezând-o definitiv în tiparele ei, un vizionar al vremii sale dar şi un judecător al clasei politice, un economist obiectiv şi nu în ultimul rând, un poet genial. Citește articolul integral în Occidentul românesc, ianuarie 2012, pag. 11.

Pușa Roth

Click pe foto pentru a citi Occidentul românesc

Iarna în pictură

pusaroth — Mon, 09 Jan 2012 20:16:29 +0000

Pieter Bruegel cel Tânăr, Peisaj de iarnă cu patinatori și cursă de păsări

Pieter Bruegel cel Bătrân, Vânători în zăpadă, 1565

Pieter Bruegel cel Tânăr, Sat flamand cu uciderea pruncilor

Giuseppe Arcimboldo, Iarna, 1563

Giuseppe Arcimboldo, Iarna, 1573

Hendrick Avercamp, pictor olandez (1585–1634), Jucători de kolf pe gheață, c. 1625

Kolf (plural: Kolven), joc originar din Ţările de Jos, jucat de mai multe persoane cu bețe curbe (klieks) şi o minge.

Hendrick Avercamp, Peisaj de iarnă cu patinatori

Hendrick Avercamp, Peisaj cu gheață

Aert van der Neer, pictor olandez (1603–1677), Râu iarna

Jacob Isaackszoon van Ruisdael (sau Ruysdael), pictor olandez (c. 1628–1682), Peisaj de iarnă

Abraham Danielsz Hondius, pictor olandez (1625–1691), Târg pe Tamisa îngheţată la Temple Stairs

Abraham Danielsz Hondius, Tamisa înghețată

Joseph Mallord William Turner, Viscol

Luigi Deleidi, zis „Il Nebbia”, Peisaj de iarnă

Cornelis Gerrit Verburgh (1802 – 1879), Peisaj de iarnă

Gustave Courbet, Drum de iarnă

Gustave Courbet, Peisaj de iarnă

Francis Guy, pictor de origine engleză (1760–1820), Scenă de iarnă în Brooklyn

Ion Andreescu, Iarna la Barbizon, 1881

Ion Andreescu, Pădure iarna

Alexei Savrasov, Iarnă, 1870

Alexei Savrasov, Iarnă, 1873

Ivan Aivazovski, Scenă de iarnă în mica Rusie

Ivan Aivazovski, Peisaj de iarnă, 1874

Claude Monet, Stradă lângă Vétheuil iarna, 1879

Claude Monet, Coțofană iarna

Claude Monet, Vétheuil iarna

Claude Monet, Soare de iarnă la Lavacourt

Claude Monet, Apus de soare pe zăpadă la Lavacourt

Claude Monet, Apus de soare pe Sena, la Lavacourt, efect de iarnă, 1880

Claude Monet, Efect de zăpadă la Argenteuil, 1875

Claude Monet, Îngheț lângă Vétheuil, 1880

Claude Monet, Drumul spre Giverny iarna

Antoine Blanchard, Boulevard des Capucines și Café de la Paix iarna

Camille Pissarro, Stradă iarna cu zăpadă în lumina soarelui

Camille Pissarro, Pontoise, drumul spre Gisors iarna, 1873

Alfred Sisley, Iarna, efect de zăpadă

Alfred Sisley, Zăpadă la Louveciennes

Alfred Sisley, La Coté du Coeur-volant la Marly, sub zăpadă, zisă altădată Drumul spre Louveciennes

Utrillo, Montmartre

Henri Schaeffer, Paris, Cheiul Montebello și Nôtre-Dame

Henri Schaeffer, Parisul sub zăpadă

Emilio Borsa, pictor italian (1857–1931), Seară de iarnă la Milano

Ștefan Luchian, Iarna la bariera Filantropiei

Igor Grabar, pictor rus (1871–1960), Peisaj de iarnă

Jean Al. Steriadi, Peisaj de iarnă, 1922

Ekaterina Smirnova, Palat de iarnă

Silvia Onișa, Iarnă în Maramureș

Gheorghe Vânătoru, Iarna la Neamț

Raport anual 2011 Pușa Roth WordPress.com

pusaroth — Sun, 01 Jan 2012 13:02:30 +0000

Click pentru a vedea Raportul anual: annual-report

La mulți ani tuturor cititorilor!

pusaroth — Fri, 30 Dec 2011 13:09:13 +0000

Antonio Vivaldi, Concertul pentru două mandoline, orchestră de coarde și bas continuu, în Sol major, RV 532

Nume și caractere

pusaroth — Sat, 24 Dec 2011 16:40:36 +0000

Înaintea lui Caragiale, Alecsandri a reuşit să ridiculizeze o întreagă societate aflată în convulsiile transformărilor, exploatând pestriţ resursele cunoscute ale comicului de situaţii şi de limbaj. • Într-o literatură care abia se desprindea din colbul cronicilor şi din umbra studiului umanist, într-o literatură sufocată de traduceri şi adaptări, Alecsandri reuşea să dea teatrului specific, rigoare şi tonalitate. • Alecsandri a construit un purgatoriu de nume caricate, într-un exerciţiu de invenţie lexicală fără rival în epocă. • Teatrul este pentru Alecsandri şi pentru generaţia paşoptistă cea mai la îndemână gazetă.

Radio România Cultural

Emisiunea Vasile Alecsandri – nume și caractere, în seria Clasicii dramaturgiei universale, duminică, 25 decembrie 2011, ora 19.00. Realizatori: Pușa Roth, Costin Tuchilă, Vasile Manta. Înregistrare din 1998

Într-o jumătate de secol, Vasile Alecsandri a scris peste 50 de piese de teatru, însumând aproximativ 2000 de pagini. Inventarul, făcut cu precizie de Alexandru Piru, demonstrează accentul pus de autorul Chiriţelor pe realizarea unui tablou satiric, care reflectă un întreg organism social. Alecsandri a scris „9 comedii (din care una, Les Bonnets de la comtesse, în limba franceză, în versuri, publicată la Socec în 1882), 2 proverbe cu cântece, 2 tablouri, 7 comedii cu cântece, 14 cânticele comice, 4 operete, 3 vodeviluri, un dialog politic, 3 scenete, 2 farse de carnaval, o feerie, 6 drame.”

Spiritul solar a lui Alecsandri, autorul caligrafelor Pasteluri, a exersat cu virtuozitate caligrafia acidă a teatrului. Înaintea lui Caragiale, Alecsandri a reuşit să ridiculizeze o întreagă societate aflată în convulsiile transformărilor, exploatând pestriţ resursele cunoscute ale comicului de situaţii şi de limbaj. Cu o paletă stilistică de împrumut, în primele piese, scrise puţin după 20 de ani, Alecsandri a creat treptat un tip special de comedie de caracter şi de moravuri, care surprinde deopotrivă studiul de fiziologie literară, tradus scenic, comedia de situaţii şi de limbaj şi mai ales o colorată colecţie de personaje identificate caracterologic prin nume. Fără a avea „fineţurile” şi retorica aluzivă a numelor de opera lui Caragiale, Alecsandri a construit un purgatoriu de nume caricate, într-un exerciţiu de invenţie lexicală fără rival în epocă. S-ar putea obiecta superficialitatea procedeului. Dar, într-o literatură care abia se desprindea din colbul cronicilor şi din umbra studiului umanist, într-o literatură sufocată de traduceri şi adaptări, Alecsandri reuşea să dea teatrului specific, rigoare şi tonalitate.

Afirmaţia lui Alecsandri: „Nu ştiu dacă am creat teatrul naţional dar ştiu că i-am adus un mare concurs” pare, după atâta vreme, o confirmare dată lui Titu Maiorescu care, în Poeţi şi critici, din 1886, scria: „Când societatea mai cultă a putut avea un teatru în Iaşi şi Bucureşti, el a răspuns la această dorinţă scriindu-i comedii şi drame.”

Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași

Aproape de mijlocul veacului al XIX-lea, când Alecsandri preia, în 1840, în cadrul binecunoscutului triumvirat, conducerea Teatrului Naţional din Iaşi, scena avea o funcţie aparte. Teatrul îndeplinea în Principate, abia dedulcite cu obişnuinţa ziarului, rolul presei. Teatrul este pentru Alecsandri şi pentru generaţia paşoptistă cea mai la îndemână gazetă. La mijlocul unei secol romantic, teatrul era, în această lume mic-burgheză trăind aventura modernizării, deopotrivă tribună de idei, exerciţiu oratoric, spectacol de caractere şi viţii, prilej de întâlnire mondenă, locul privilegiat al zvonurilor intersectate, galerie de modă, ocazie de defulare şi consolare. Societatea vremii faţă în faţă cu ea însăşi, lume ca teatru? Mai degrabă, teatru ca lume.

Cu trei-patru decenii mai târziu, când gustul pentru gazetărie se sprijinea pe o producţie jurnalistică substanţială, policromă, Caragiale avea să transforme gazeta în teatru.

Comediile-vodevil aveau în anii ’40–’50 ai secolului al XIX-lea multă trecere la public; murea lent o lume, cea fanariotă, se năştea o alta, burghezia, care cu greu abandona vechi obiceiuri. Acest gen de piesă comică în care cupletele şi refrenele punctau atmosfera şi caracterele, era preferată şi pregătea terenul marilor creaţii dramatice. Privite astăzi cu superioară îngăduinţă, dacă nu chiar cu persiflare, aceste „întâmplări” la urma urmei banale, pe care replica usturătoare, sprijinită de o muzică uşor de fredonat, le arunca dezinvolt în urechea unor spectatori înfometaţi de ei înşişi, păstrează farmecul, prospeţimea, dar şi culorile unui muzeu de mucava.

Deşi moda occidentală devine regulă, pe scenele uneori de mărimea unei scoici se înfruntau pitoresc epoca cronicilor cu vremea elegantelor veşminte franţuzeşti. În această lume care declina inevitabil în atmosferă de carnaval, numele personajelor trebuie să ofere rapid cheia caracterelor. Era, dacă acceptaţi paralelismul, un mod direct de adresare spectatorului, tot aşa cum gazeta doreşte să transmită în limbaj direct o lume cu trimitere către toţi cititorii.

Dacă formalismul unor caractere, inventarul relativ restrâns de tipuri sunt evidente în piesele comice ale lui Alecsandri, în schimb risipa de sugestii lingvistice este excepţională. Spectacolul lingvistic îşi propune la Alecsandri să valorifice cu pragmatism teatral contrastul dintre vorbirea populară şi amestecul care poate părea bizar astăzi, de franţuzisme, grecisme, turcisme ş.a.m.d. O lume artificială se suprapune straniu peste o realitate pierdută pentru simţul contemporan. Mai mult decât prin situaţii, tipurile comice, aceste întruchipări exponenţiale ale epocii, devin caractere prin limbaj. Nume proprii, nume comune, cuvinte care se ciocnesc, cuvinte care se reflectă, cuvinte care sunt ele însele sunetele hilare ale muzicii parodice, construiesc formele dar şi fondul desfăşurării scenice. Veşmântul este de fapt însăşi substanţa. Caragiale nu e deloc departe.

Întâia comedie cu tematică originală a lui Alecsandri este Iorgu de la Sadagura sau Nepotu-i salba dracului, care reflectă contradicţiile din societatea vremii, conflictele dintre nou şi vechi. Iorgu, nepotul pitarului Enachi Damian, bonjurist educat într-un centru imaginar de cultură, la Sadagura, tip superficial, observă că Iaşul este o urbe anchilozată, unde cartoanele vechilor forme de existenţă nu pot fi dărâmate de suflul înnoirii. Enachi Damian ştie bine că franţuzitul Iorgu trebuie să-şi înalţe neamul nu prin exerciţiul livresc, pe care-l dispreţuieşte de altfel, ci prin puterea banului.

Iaşii în carnaval, farsă bazată pe o încurcătură, este prefaţa moldovenească la D’ale carnavalului.

Satirizând obiceiul micii boierimi ieşene de a transforma căsătoria într-un târg meschin, Piatra din casă, scrisă în Sicilia, pe vapor, pentru a o amuza pe Elena Negri, încearcă să se înscrie într-o tipologie universală, chiar dacă schematismul dramatic este evident.

Spectacolul caracterologic şi cel lingvistic îşi găsesc înfăţişarea cea mai autentică, la nivelul marii arte, în ciclul Chiriţelor. Pentru a-l crea, Alecsandri foloseşte toate modalităţile de exprimare în registrul comic. Episoadele burleşti, groteşti, satirice, bufe, o ironie care şi-a pierdut atributele, pasta groasă a umorului popular – toate acestea se combină pentru a reliefa prăpastia dintre realitate şi dorinţa de parvenire a cucoanei Chiriţa, care vrea numaidecât să ajungă isprăvniceasă „cu jandarmi la poarta şi-n casă”. Snobismul şi arivismul boiernaşilor de ţară, ahtiaţi după degustarea modei occidentale, pe care nu o înţeleg de fapt, sărmane fiinţe căzute în nebunia parvenitismului, sunt biciuite de condeiul ascuţit a lui Alecsandri. Figura cea mai populară a teatrului său comic, Chiriţa, personajul jucat antologic în travesti de Matei Millo, aşa cum Henri Monnier o juca pe Madame Angot pe vremea lui Balzac, luptă din răsputeri să intre în paradisul de mucava al rânduielilor noi.

Succesul era asigurat – şi confirmat de prima reperezentaţie, din 1850, a comediei cu cântice în trei acte Chiriţa în Iaşi sau Două fete şi-o neneacă. Filozofia provincialului se transformă subit şi răsunător în fiziologia snobului rătăcit în labirintul formelor fără fond.

După doi ani de la succesul Chiriţei în Iaşi, Vasile Alecsandri revine cu personajul său, de data aceasta stigmatizat acolo, departe, în „provinţia” care, vai, i se pare cucoanei Chiriţa purgatoriul tuturor mojicilor. Deasupra lor domneşte pompos şi hilar amazoana cu cravaşă.

La Paris, isprăvniceasa de curcănii joacă french can-can. Chiriţa în voiaj (1863) şi Chiriţa în balon (1874), ultima după Madame Angot dans son balon de Jean d’Aube, sunt expresia extravaganţei snoabe. Vorba lui Schnitzler, snobismul este o „boală sufletească atât de răspândită, încât se poate considera ca epidemică sau endemică, aşa cum este tuberculoza”. Bolnava noastră aspiră acum să devină „hailaifă, model de bonton” şi vrea a se „ascensiunarisi” în cer. De-acolo ar putea vedea „alte lumi, nu asta de la noi”, „plină de bazaconii”. Epilogul buf al lui Alecsandri din Chiriţa în balon este o privire care se aşterne totuşi cu înţelegere ascunsă aspura acestei lumi de mucava: „Bravo, zmeiţă, / Care-ai zburat printre nori.”

Teatrul-gazetă satirică, teatrul acesta înţepător ca un moft, urând fără patimă kitsch-ul existenţial se încheie parcă în tonalitatea evocării nostalgice a lumii care pierde sub cenuşa obiceiurilor moderne.

Pușa Roth, Costin Tuchilă

Fragmente din textul emisiunii Vasile Alecsandri – nume și caractere

Document și ficțiune: Martori ai istoriei

pusaroth — Mon, 12 Dec 2011 22:30:23 +0000

• Ce s-a întâmplat cu morții Timișoarei nu trebuie uitat niciodată. • Oare mortul meu nu e aici? • Câteodată îţi pare rău că eşti viu. Devii credibil numai după ce mori. Morţii nu deranjează, morţii nu au drept la replică, morţii nu contrazic pe nimeni, morţii nu dau în judecată şi nu cer despăgubiri pentru calomnie sau pentru alte vorbe care pot să aducă prejudicii. • Care dreptate, omule? Care dreptate? Trebuia să existe şi unii ca noi. • Nu ajung atâţia morţi? Voi cine sînteţi, cine v-a ordonat să ne ucideţi? Aceasta e libertatea? Aşa începe democraţia? Probabil că era nevoie de sângele nostru.

Martori ai istoriei, teatru radiofonic serial de Pușa Roth, este un proiect special al Societății Române de Radiodifuziune, dedicat împlinirii a 22 de ani de la Revoluția din decembrie 1989. Cele cinci episoade, în regia artistică a lui Vasile Manta, vor fi difuzate în premieră în zilele de 15, 16, 19, 20, 21 decembrie, la ora 23.00, la Radio România Actualități.

„Am ales cinci subiecte, spune autoarea, cinci momente care mi s-au părut că pot suporta povara ficţiunii, mai ales că există destul de multe semne de întrebare asupra unor evenimente petrecute acum 22 de ani. Pentru acest serial am folosit documente care au fost făcute publice, dar şi declaraţii şi documente care nu au apărut nicăieri până acum.” Într-un limbaj teatral adecvat, expresiv, refăcând atmosfera tensionată, dramatică a acelor zile, elementele de ficțiune potențează reconstituirea documentară a unor momente ale Revoluției din decembrie. O parte dintre personajele cu nume fictive din Martori ai istoriei au identitate reală: „Mulţi dintre interlocutorii mei nu au dorit să apară cu numele reale, de aceea, evident, numele personajelor sunt fictive. Sigur, nu este un lucru obişnuit să ceri unor oameni, mulţi dintre ei greu încercaţi de evenimentele din decembrie ’89, să devine personaje într-o piesă de teatru radiofonic. Nu poţi accepta uşor să devii martorul propriei tale suferinţe! Cred că doar promisiunea fermă a păstrării anonimatului i-a determinat să vorbească.”

Primul episod, Cimitirul uitat, este dedicat Timișoarei, mai exact victimelor ale căror trupuri au dispărut. În al doilea, Uciși în noapte, Pușa Roth are ca punct de plecare declaraţia unui revoluţionar prezent în stradă în noaptea de 21 decembrie 1989, la București. „Istoria – spune Ion Ștefan – trece peste ziua de 21 decembrie foarte uşor, ca peste orice altă zi de iarnă, înainte de Crăciun, uşor însorită. A fost un miting, a fost o represiune, au fost şi ceva morţi şi răniţi şi după aceea noi am erupt către izbăvire şi fericire. Ziua de 21, din punctul meu de vedere, este unul din cele mai mari masacre, pentru că s-a derulat practic de-a lungul a mai puţin de douăzeci şi patru de ore, perioadă în care au fost omorâţi 50 de oameni, 598 au fost răniţi prin împuşcare, înjunghiere şi împunşi de baionete, peste 1000 arestaţi.” În scenariul Pușei Roth, declarația dată de Ion Ștefan în fața procurorului, în anii ’90, reface atmosfera din după-amiaza și noaptea de 21 decembrie 1989, cu baricada de la Inter dar și cu un episod mai puțin cunoscut: „baricada mică” din faţa Magazinului Cocor.

Sibiu mon amour, episodul al treilea, este dedicat celor 800 de oameni deţinuţi în bazinul de înot de la Sibiu, pentru că au fost considerați în mod absurd teroriști. Coșmarul trăit în acele zile a lăsat urme adânci în viața acestor oameni. Treptele puterii este povestea unui fost ofiţer prezent în primele zile ale Revoluţiei la datorie, în sediul fostului Comitet Central, unde a fost învinuit de terorism și arestat. În după-amiaza fierbinte a zilei de 22 decembrie, după plecarea cu elicopterul a cuplului Ceaușescu, în sediul C. C., „rând pe rând a venit un grup care a fost înlocuit de un altul ş.a.m.d. Pentru că trebuia să existe vinovaţi, nu spunem că nu au fost şi vinovaţi, oameni care şi-au făcut datoria au ajuns să fie învinuiţi pentru acte de terorism sau diversiune. Dacă vorbim de terorism, nici acum, după 22 de ani de la Revoluţie, acest subiect nu a fost elucidat pentru marele public.”

Episodul al cincilea, Ultimul zbor, are ca subiect evenimentele de la Aeroportul Otopeni, din dimineața zilei de 23 decembrie 1989, când au fost uciși 48 de elevi de la Școala de subofițeri de la Câmpina. „Supravieţuitor al măcelului de la Aeroport, Max, nume fictiv, s-a retras din Armată şi încearcă de 22 de ani să uite acest episod. Dar cum să uite când nici acum nu are o explicaţie plauzibilă? După 22 de ani a avut puterea să povestească…”

Rememorarea, retrăirea momentelor cumplite devin procedeu de construcție în cele cinci acte teatrale ale Pușei Roth. Copleșitoare prin tensiune și emoție dramatică, această reconstituire impresionează totodată prin autenticitate. Regizorul Vasile Manta, care a realizat și coloana sonoră, a alcătuit o distribuție excelentă, cu o varietate de voci, conferind textului ritmul și atmosfera potrivite, urmând creator elementele de construcție și reliefând detaliile pentru a asigura autenticitatea necesară. Ai într-adevăr impresia că te afli, prin intermediul scenei imaginare a teatrului radiofonic, în locurile în care s-a scris această istorie de foc și sânge.

Actorii au retrăit momentele teribile ale evenimentelor din decembrie ’89. Veți asculta remarcabile interpretări ale personajelor imaginate de Pușa Roth: Mihai Constantin în rolul Colonelului Nicu Stan (Treptele puterii), Dan Aștilean (Ion Ștefan), nuanțând expresiv lunga declarație-rememorare (Uciși în noapte), Mihai Dinvale și Eusebiu Ștefănescu în rolurile celor doi muncitori de la Sibiu, András Demeter, construind cu un registru dramatic foarte bogat și plastic personajul Maximilian (Ultimul zbor), Ruxandra Sireteanu în rolul mamei care și-a pierdut fiul (Cimitirul uitat și Ultimul zbor), Dan Condurache, cu expresia cinică adecvată în rolul colonelului care ordonă calvarul celor 800 de oameni la Sibiu. Rolurile episodice, multe, din acest serial au la rândul lor un relief aparte, ca și scenele în care apare mulțimea de revoluționari, realizate prin mixarea înregistrărilor din studio cu cele selectate din benzile de la Revoluție păstrate în Fonoteca Radioului. Cu sprijinul prof. univ. Mihai Mălaimare, care ne-a pus la dispoziție cu generozitate grupa sa de studenți de la Universitatea „Spiru Haret”, am putut realiza convingător aceste scene dificile.

Costin Tuchilă

În distribuție: Mihai Constantin, Dan Aștilean, Mihai Dinvale, Gelu Nițu, Mircea Constantinescu, Mihai Mălaimare, András Demeter, Ruxandra Sireteanu, Ștefan Velniciuc, Mihai Niculescu, Dan Condurache, Eusebiu Ștefănescu, George Grigore, Orodel Olaru, Șerban Gomoi, Gavril Pătru, Ionuț Kivu, Marius Călugărița, Anca Sigartău, Daniela Ioniță, Virginia Rogin, Gabriela Baciu, Ana Maria Dinculescu, Sorin Dinculescu, Rareș Zimbran. Au participat studenții anului al II-lea Actorie, Facultatea de Arte a Universității „Spiru Haret” din București, prof. univ. Mihai Mălaimare: Mihaela Albu, Ștefania Elvira Antonescu, Alexandra Laura Maria Borodan, Ema Alexandra Done, Alexandru Marian Floroiu, Sebastian Ghiță, Mihai Hurduc, Ana Maria Iordache, Andreea Irina Iosif, Antonio Tadeus Mincă, Narcisa Mitran, Liana Pecican, Georgiana Elena Vrațiu. Documentare: Gheorghe Ivașcu. Regia de montaj: Mirela Anton, Bogdan Golovei, Dana Lupu, Robert Vasiliță, Radu Verdeș. Regia de studio: Janina Dicu. Redactor și producător: Costin Tuchilă. Coloana sonoră și regia artistică: Vasile Manta.

Ascultă Episodul 1: Cimitirul uitat

Ascultă Episodul 2: Uciși în noapte

Ascultă Episodul 3: Sibiu mon amour

Ascultă Episodul 4: Treptele puterii

Ascultă Episodul 5: Ultimul zbor

Fotografii de la înregistrare

Ștefan Velniciuc, Virginia Rogin, András Demeter, Pușa Roth

Vasile Manta, Costin Tuchilă

András Demeter, Mihai Constantin

George Grigore, Gelu Nițu, Ștefan Velniciuc, Orodel Olaru

Gavril Pătru, Mihai Constantin

Vasile Manta

Mihai Dinvale

Ștefan Velniciuc

Mihai Constantin, Gelu Nițu, Sorin Dinculescu, George Grigore

Studenți ai prof univ. Mihai Mălaimare

Foto: Radu Verdeș și Alexandru Dolea

Ascultă Interviul serii, invitaţi: Puşa Roth şi Vasile Manta. Realizator: Mihaela Helmis – Radio România Actualități, joi, 15 decembrie 2011

În seria „Clasicii dramaturgiei universale”:

pusaroth — Sat, 26 Nov 2011 16:48:05 +0000

• „Orice scriitor simte mai curând sau mai târziu, tentaţia teatrului.” (Vito Pandolfi) • „În general, învăţătura îndelungă şi-a făcut-o Cervantes la mereu serioasa «şcoală a vieţii».” (G. Călinescu)

Aşezat în balanţă cu romanul Don Quijote, ce nu conteneşte să uimească de patru veacuri, teatrul lui Cervantes trece pe locul secund. Dar tocmai datorită acestui fapt, abordarea lui devine incitantă, în măsura în care Cervantes se poate număra printre clasicii dramaturgiei universale. Tratându-l strict din unghiul cercetării sale, Vito Pandolfi îşi începe astfel capitolul dedicat lui Cervantes în Istoria teatrului universal: „Întors în patrie după numeroase aventuri şi tribulaţii, Cervantes a sperat că va putea obţine o afirmare sigură şi răsunătoare cu tragediile sale (a compus vreo zece). Orice scriitor simte mai curând sau mai târziu, tentaţia teatrului. Dar nu se lasă întotdeauna dominat de ea. În orice caz, încercările sale conţin multe scăpărări ale imaginaţiei, care adesea redobândesc, cu timpul, viaţă şi culoare.”

În epocă, succesul teatrului lui Lope de Vega, cel mai prolific scriitor din toate timpurile, l-a aşezat în umbră pe Cervantes. Nici astăzi, poate, dramaturgia sa, eliberată de experienţa teatrală a clasicismului antic prin forme, soluţii, personaje, prin negarea implicită a vechilor precepte, nu se află pe locul privilegiat. Impresia e însă repede demontată de orice reîntoarcere serioasă, dornică să alunge prejudecăţile şi capabilă să remarce drumul propriu, acel „ferment al imaginaţiei” din paginile destinate scenei de don Miguel de Cervantes Saavedra. După tragedii şi drame ambiţioase, în 1615 apăreau la Madrid Opt comedii şi opt entremeses – interludii comice, niciodată puse în scenă. Eliberându-se de modele, aceste piese scurte, „minunate acvaforte”, cum au fost denumite, ar fi suficiente pentru a consfinţi originalitatea unui autor cu loc sigur în istoria dramaturgiei universale. În ele dimensiunea existenţei are savoare şi putere de caracterizare, un pitoresc dublat de înţelesuri adânci, a căror dezvăluire seamănă cu bucuria de a ţine în mână preţioasa bijuterie. Ai sentimentul că o cunoşti prea bine, îţi este familiară, dar mereu îi descoperi câte un reflex surprinzător.

Amănunte despre viața aventuroasă a lui Cervantes, despre dramaturgia sa, cu referire îndeosebi la tragedia Asediul Numanciei, comediile Viața în Alger, Pedro de Urdemalas și ele opt entremeses, în noua emisiune din seria Clasicii dramaturgiei universale, Cervantes și tentația teatrului, pe care vă invităm să o ascultați duminică 27 noiembrie 2011, la ora 19.00, la Radio România Cultural. Veți asculta în această emisiune și un amplu fragment din Numancia (înregistrare din 1982) și, integral, Peștera din Salamanca, cu Nicolae Gărdescu, Valeria Gagealov, Coca Andronescu, Dumitru Rucăreanu, Dem Savu, George Trestian în regia lui Ion Vova (1966). Realizatori: Pușa Roth și Costin Tuchilă.

Toamna în pictură

pusaroth — Fri, 11 Nov 2011 19:41:25 +0000

Giuseppe Arcimboldo, Toamna, 1573

Francesco Bassano, Toamna, 1576

Abel Grimmer, Toamna, 1607

Nicolas Poussin, Toamna, 1660–1664

Jean-François Millet, Peisaj de toamnă cu un cârd de curcani

Isaac Levitan, Toamnă aurie

Alfred Sisley, Toamna la Louveciennes, 1873

Alfred Sisley, Toamna la Louveciennes

Alfred Sisley, Toamna pe malurile Senei, lângă Bougival, 1873

Nicolae Grigorescu, Toamnă pe muncel

Claude Monet, Efect de toamnă la Argenteuil, 1873

Claude Monet, Toamna pe Sena, Argenteuil, 1873

Paul Cézanne, Peisaj de toamnă, 1883–1885

Vincent van Gogh, Grădina de toamnă

Vincent van Gogh, Sălcii toamna

Camille Pissarro, Dimineață de toamnă la Eragny, 1892

Pierre-Auguste Renoir, Podul de la Argenteuil toamna

Alphonse Mucha, Toamna

Ștefan Luchian, Crizanteme

Ștefan Luchian, Oală cu crizanteme

Silvia Onișa, Toamna